DACIA ÎNTRE BUREBISTA ŞI DECEBAL

Filip

TEODOR FILIP

Asasinarea lui Burebista a dus la desfiinţarea uriaşului regat şi împărţirea lui în patru, apoi în cinci regate. Principala formaţiune statală este cea din Transilvania care îşi va păstra capitala la Sarmisegetusa. Fracţiunea care îl sprijinea pe Burebista a ieşit învingătoare. Dovadă este continuarea politicii începută de Burebista, în special confruntările cu romanii. Pe lângă conducerea religioasă, Deceneu şi-o asumă şi pe cea laică. Imaginea lui era sacră pentru dacii din Transilvania, şi nu numai.
Îi urmează la domnie preotul Comosicus, „care nu-i este cu nimic mai prejos” – după cum se precizează în scrierile vremii. El domneşte până în anul 29 î.e.n. „Lipsa ştirilor despre această formaţiune, ne crează imaginea unui regat liniştit condus prudent de regi-preoţi, poate convingând populaţia să ducă o viaţă liniştită.” (1).
Însă pericolul roman şi al triburilor migratoare, impun un conducător militar. Acesta este Scorilo, care urcă pe tron în anul 29 î.e.n. În „Getica”, Iordanes scrie: „După ce a lăsat cele lumeşti (este vorba de Comosicus – nota T.F.) a venit la domnie Scorillos, şi, vreme de patruzeci de ani a domnit peste neamurile lui din Dacia”
În acest timp, la Roma se desfăşurau războaiele civile pentru putere, creând o situaţie instabilă. Dacii lui Scorilo frământau de nerăbdare pentru a se amesteca în aceste războaie civile, dar regele i-a temperat printr-un exemplu demn de un mare diplomat. Frontinus, în „Stratagemata” scrie: „Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili legătura dintre cetăţi, a pus în faţa compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat cîinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin acestă pildă i-a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor”. A fost analogia „cîini-romani” şi „lup-dacii” care i-au convins pe supuşii lui Scorilo să stea liniştiţi. În cei 40 de ani cât a domnit, Scorilor s-a limitat la incursiuni nimicitoare asupra provinciilor romane din sudul Dunării. În timpul lui, societatea dacică se reconstruieşte într-o formă centralizată de organizare, politică şi militară în cadrul căreia centrul din Munţii Orăştie se dezvoltă cu prioritate.
În anul 69 e.n., la domnie urmează Duras, istoricii vremii acceptând unanimi că este unul şi acelaşi cu Diuparneus, fratele lui Scorilo…
Din uriaşul stat unit al lui Burebista s-a desprins şi Muntenia, urmaşul lui Burebista fiind Coson, care şi-a stabilit capitala la Buridava şi domneşte în jurul anului 30 î.e.n. Conform geografului grec Ptolemeu, Buridava este capitala tribului geto-dac al burilor, localizată în oraşul Ocnele Mari, jud. Vâlcea, şi era deosebit de importantă pentru apărarea unei bogăţii de nepreţuit a locului: sarea.
Domnia lui Coson este atestată de vestitele monede dacice din aur „Coson”, care îi prezintă numele. De asemenea, este menţionat de istoricul Suetonius, specificând că acesta domnea peste geţi. Este pentru prima dată când autorul antic foloseşte numele de „geţi” în loc de „daci”. „Acest rege se implică în lupta dintre Octavianus, Antonius şi Lepidus pe de o parte şi Brutus în cealaltă tabără, în favoarea celui din urmă. Faptul că regele get se aliază cu duşmanul lui Cezar ar putea demonstra apartenenţa regelui get la partida credincioasă lui Burebista şi a nealinierii lui la grupul de răsculaţi care l-au ucis. Brutus este învins de adversarii săi dar Coson va obţine iertarea învingătorilor şi mai mult decât atât se pregătea înrudirea prin alianţă a celor doi. Octavian trebuia să se căsătorească cu fiica regelui dac, iar Iulia, fiica împăratului roman să devină regina getă” (1).
Între istorici există mai multe controverse în legătură cu Dicomes. Majoritatea consideră că acesta a fost urmaşul lui Coson. Izvoarele scrise atestă acest lucru, prin faptul că regele Dicomes s-a amestecat în lupta pentru putere dintre Antonius şi Octavianus. Cum cel din urmă îi refuză ajutorul, trece în tabăra lui Antonius. Însă acesta este învins, mulţi geţi fiind luaţi prizonieri şi puşi să lupte în arenele romane ca şi gladiatori.
Îi urmează regele Tiamarcus, menţionat de istoricii Dio Cassius şi Plutarh, dar şi de inscripţia de pe un ciot de lut descoperit: „basileus Tiamarcos”…
În regatul Banat a domnit regele Cotiso. Horaţiu comentează că regatul acestuia a devenit „linia de bătaie a dacului Cotiso”, fiind cea mai aproape de Imperiul Roman. Acesta îşi conduce luptătorii să atace părţile Illyro-pannonice, până la urmă fiind învins…
Peste dacii-cotensi, din regiunea Buzău-Olt, a domnit regele Reicipier şi îşi avea capitala la Ramidava…
„Ultima regiune în care au rămas urmaşii lui Burebista este una destul de zbuciumată deoarece aici nu se mai întâlnesc doar două civilizaţii puternice ci trei şi anume cea getică, cea romană şi cea elenă. Este vorba de Dobrogea. Aici domnesc concomitent trei regi: Roles, Dapyx şi Zyraxes. Toţi trei conduc în jurul anului 30 î.e.n. Roles este regele get care conduce regatul al cărei capitală era Sacidava (Nota A), aşadar tribul sacilor. În anul 29 î.e.n., Octavianus îl trimite pe Licinus Crassus împotriva bastarnilor care îi atacaseră pe tracii denteleţi, aliaţi ai romanilor. Roles îşi oferă ajutorul romanilor ceea ce îi va aduce regelui dac titlul de „prieten şi aliat al poporului roman” acordat de Octavian personal la Corint în anul 29 î.e.n. În anul următor, însă, Roles intră în conflict cu vecinul său nordic Dapyx. Roles îi cere ajutorul lui Crassus. Cele două armate aliate reuşesc să alunge de pe câmpul de luptă armata lui Dapyx într-o cetate fortificată. Aici Crassus se înţelege cu un soldat get în limba grecilor. Trădarea se materializează prin deschiderea porţilor cetăţii. Cele două armate aliate năvălesc înăuntru şi are loc un adevărat măcel. Dapyx moare eroic în fruntea armatei sale. Populaţia din jurul cetăţii se refugiază într-o peşteră numită Keiris. Ajunşi aici, romanii nu încearcă să-i asedieze pe daci şi îi zidesc înăuntru. Aceste reuşite îi dau curajul lui Crassus să-l atace şi pe cel mai nordic rege dac din Dobrogea: Zyraxes. Atacul final are loc în capitale Genuela, construită pe malul Dunării. Văzând că nu are şanse de victorie, Zyraxes reuşeşte să fugă cu tezaurul la sciţi pentru a forma o nouă armată, dar conflictul rămâne nefinalizat.” (1).
În anul 15 d.Hr. romanii crează provincia Moesia, în sudul Dunării, la care, în anul 46 este anexată Dobrogea. În vestul Daciei, în anii 9-10, este creată provincia Pannonia.

SLĂBIREA DOMINAŢIEI ROMANE LA SUD DE DUNĂRE

În primele decenii ale secolului I e.n. pericolul expansiunii romane a crescut enorm, ameninţând în chip grav independenţa şi fiinţa poporului dac. S-au înmulţit acţiunile de cucerire ale corpurilor expediţionare romane care au vizat direct teritoriul Daciei, profilându-se tot mai clar planul expansionist al Romei. Momentul care a marcat o nouă fază a confruntării între daci şi romani l-a constituit expediţia comandată de Marcus Vinicius. Până la această expediţie Roma se menţinuse pe plan general în defensivă în vestul Daciei, mulţumindu-se să respingă atacurile date de geto-daci la sud de Dunăre, singuri sau aliaţi cu alte populaţii. Totodată, prin contralovituri dure, ea diminuase rezistenţa neamurilor dintre Haemus şi Istru, extinzându-şi, dacă nu stăpânirea efectivă, în orice caz controlul asupra teritoriilor din dreapta fluviului. O componentă principală a acestei politici romane la Dunăre fusese ocuparea porţiunii sud-estice a Daciei, cu scopul de a controla atât litoralul maritim, cât şi teritoriile dace extracarpatice. Se poate observa, concretizându-se de la an la an, politica de expansiune lentă dar implacabilă a Imperiului roman spre marele fluviu. Pentru un timp însă, din cauza necesităţilor de consolidare a stăpânirii la sud de această frontieră naturală, pe de o parte, şi a lipsei unor forţe suficiente pentru a se angaja într-un conflict de amploare cu dacii nord-dunăreni, pe de altă parte, armata romană nu a dezvoltat acţiuni ofensive de amploare peste fluviu.
Dar atunci când au constatat că stăpânirea la sud de Dunăre era periclitată datorită repetatelor răscoale ale populaţiilor din Peninsula Balcanică, împletite cu incursiunile dacilor nord-dunăreni, comandanţii romani s-au decis să aplice drastice represalii peste fluviu împotriva primejdiosului lor adversar. Situaţia dacilor nord-dunăreni s-a înrăutăţit şi mai mult după ce în anul 6 e.n. s-a instituit un comandament militar al Moesiei (transformat mai târziu în provincie romană); ca legatus Augusti pro praetore exercitus a fost numit aici Caecina Severus, care şi-a făcut curând simţită prezenţa prin respingerea unui atac al dacilor (Cassius Dio, Historiae Romanae, LV, 30).
Adoptarea unei strategii ofensive de către Roma nu a întârziat să-şi arate efectele. Prin anii 11-12 e.n. Cnaeus Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei şi Sextus Aelius Catus, generalul comandant al districtului militar moesic, au declanşat, în cooperare, vaste şi devastatoare operaţii militare împotriva dacilor nord-dunăreni. Primul a acţionat la vest de Olt, iar cel de-al doilea la est de acest râu, unde a distrus numeroase aşezări fortificate, printre care cele constatate arheologic la Zimnicea (jud. Teleorman), Popeşti (jud. Giurgiu), Piscul Crăsani (jud. Ialomiţa). Cu acest prilej au fost strămutaţi cu forţa la sud de Dunăre 50.000 de daci (Strabon, Geographia, 7, 3, 10) – măsură prin care s-a urmărit, cu certitudine, o depopulare a zonei şi slăbirea potenţialului demografic din zonele situate în imediata apropiere a fluviului. Totuşi, în teritoriul respectiv nu poate fi vorba nici pe departe de o golire totală de populaţie. De altfel, arheologic se constată că o serie de aşezări ca cele de la Tinosu şi Piroboridava şi-au continuat existenţa. Totodată atacurile dacilor, deşi mai rare, nu au încetat, fapt ce evidenţiază menţinerea la o cotă ridicată a capacităţii lor de efort militar, posibilităţile lor considerabile de a întreprinde acţiuni eficiente în teritoriile aflate sub ocupaţie romană. Astfel, în anul 12 e.n., geţii din Moldova de Jos atacă fulgerător nordul Dobrogii şi iau în stăpânire cetatea Aegyssus (Tulcea), apărată de o garnizoană odrisă. Ca urmare, întreaga navigaţie comercială şi militară la gurile Dunării încetase a fi controlată de trupele romane. Atacul este respins de regele odris, Rhoemetalces I coroborat cu intervenţia unei legiuni romane transportate cu navele pe fluviu şi comandată de Publius Vitellius, unchiul viitorului împărat Aulus Vitellius. După un greu asediu şi cu mari pierderi, aceştia reuşesc să-i alunge iarăşi pe geţi peste Istru (Ovidiu, Ex Ponto, I, 8, 11-20)
Continuând seria unor astfel de acţiuni, în anul 15 e.n. un corp de oaste dacă a atacat prin surprindere cetatea Troesmis (Igliţa) şi i-a nimicit garnizoana. Faptul a determinat o ripostă imediată romană în urma căreia cetatea a fost recucerită de către Lucius Pomponius Flaccus, comandantul Moesiei. Prin înfrângerea dacilor, acesta restabileşte ordinea înnordul Dobrogii.
Privită pe un plan larg epoca lui Augustus este plină de conflicte ale dacilor cu romanii, ecoul acestora revenind mereu în izvoarele de epocă. Multe din confruntările care au avut loc au rămas, desigur, neconsemnate, iar localizarea sau datarea celor cunoscute întâmpină mari dificultăţi. Dar scriitorii vremii, istorici sau poeţi, zugrăvesc starea de încordare de la frontiera dunăreană. De pildă, Vergiliu vorbeşte despre „dacii care coboară de la Istrul ce conspiră împotriva noastră” (Vergiliu, Georgice, II, 497), iar în alt loc despre „războiul aducător de lacrimi geţilor” (Vergiliu, Eneida, VII, 604). La rândul său biograful roman Suetonius spune despre Augustus că a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei căpetenii şi mulţi ostaşi (Suetonius, Augustus, XXI, 2). Poate că tot la evenimentele din această vreme se referă ştirea din lexiconul Suidas despre cei 3.000 de daci care s-au supus generalilor romani.
În anii exilului său la Tomis (8-17 e.n.) Ovidiu a consemnat numeroase atacuri date de daci în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Pe lângă consemnarea acţiunilor întreprinse de aceştia pentru alungarea garnizoanelor romane din cetăţile Aegyssus şi Troesmis, poetul aminteşte de nenumărate alte raiduri, de starea de nesiguranţă ce domnea în cetăţile pontice cucerite de romani mai ales iarna, când îngheţarea Dunării îngăduia dacilor de pe malul stâng să pătrundă mai uşor peste fluviu pentru a veni în sprijinul locuitorilor de aceeaşi etnie din ţinuturile pontice. Ovidiu deplângea faptul că era nevoit, la chemarea străjerilor cetăţii Tomis, să apuce sabia şi scutul şi să-şi acopere cu coiful părul cărunt. Uneori aceste atacuri erau organizate numai de daci, alteori de aceştia împreună cu alte seminţii: sciţi, bastarni şi sarmaţi.
În timpul domniei lui Tiberius (14-37 e.n.) s-au luat noi măsuri de consolidare a frontierei dunărene. Comandamentul militar moesic a fost transformat într-o provincie: Moesia (Appian, Illyrica, 30, 86; Cassius Dio, Historiae Romanae, LVIII, 25, 4). La vest, sarmaţilor iazygi li s-a acordat permisiunea (dacă nu cumva au fost chiar îndemnaţi de romani) să se aşeze, prin anul 20 e.n., în câmpia dintre Dunăre şi Tisa, locuită până atunci de daci, creând prin aceasta o nouă primejdie pentru poporul dac.
Totuşi acţiunile dacilor pentru alungarea stăpânirii romane din partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice au continuat, în anumite momente s-a reuşit să fie chiar alungate garnizoanele romane din unele teritorii intrate sub stăpânirea imperiului. Un astfel de moment este consemnat de istoricul Suetonius care îl acuză chiar pe Tiberius că a îngăduit ca Moesia să fie eliberată de către daci, în alianţă cu sarmanţii.
Sub domnia împăratului Claudius (41-54), regatul clientelar odris a fost transformat într-o provincie purtând numele de Tracia (Eusebius, Cronica, 180); teritoriul dac dintre Dunăre şi Mare a fost anexat Moesiei. Sistemul militar al noii provincii a fost puternic organizat; garnizoane romane au fost dislocate în cetăţile de pe malul drept al Dunării; s-au construit drumuri strategice pentru deplasarea rapidă şi lesnicioasă a trupelor etc. În pofida acestor măsuri luptele dacilor pentru eliberarea pământurilor lor nu au putut fi complet stăvilite.
O acţiune care aminteşte de expediţia întreprinsă anterior sub comanda lui Aelius Catus s-a realizat sub domnia lui Nero (54-68). Aşa cum atestă o inscripţie din epocă, între anii 62 şi 66, guvernatorul Moesiei, Plautius Aelianus, a strămutat din zona de la nord de gurile fluviului peste 100.000 de transdanubieni, populaţie formată în majoritate din daci, bastarni, sarmaţi. Informaţiile furnizate de inscripţie sunt un indicator al densităţii masive a populaţiei din Dacia – fapt atestat de descoperirile arheologice – din moment ce numărul locuitorilor deplasaţi la sud de Dunăre a fost aşa de mare. Multe alte sute de mii de daci au rămas în regiunile de baştină continuându-şi îndeletnicirile paşnice, iar în anumite momente ridicându-se la luptă împotriva expansiunii romane. Scopul unei astfel de măsuri extreme – care viza, printre altele, şi diminuarea potenţialului militar al dacilor – reflectă în fapt incapacitatea Imperiului roman în epoca respectivă de a supune, prin lupte, populaţia unor întinse zone din teritoriul Daciei. Aplicarea unor măsuri nemilitare de către Imperiul roman în efortul de a-şi materializa tendinţele expansioniste în spaţiul carpato-danubiano-pontic evidenţiază totodată puterea de rezistenţă deosebită a poporului dac, eroismul şi măiestria militară vădite de acesta în lungile şi durele confruntări cu legiunile şi cohortele romane, vitalitatea alcătuirii lui social-politice şi ostăşeşti.
Asemenea măsuri au adus numai o linişte relativă la frontiera Imperiului roman cu Dacia. După moartea lui Nero a început o epocă în care, potrivit mărturiei lui Tacitus, dacii au ajuns vestiţi prin faptele lor militare. Dacă Scoryllo – unul dintre iluştrii regi ai dacilor de după Burebista – credea că era mai bine ca dacii, pentru a ţine departe primejdia romană, să nu atace imperiul atâta vreme cât el era sfâşiat de războaie interne, pentru a nu provoca realizarea unor acorduri între rivali, urmaşul sau contemporanii lui din alte părţi ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare.
Răscoalele din unele provincii romane şi războaiele civile din anii 66-69, care au marcat sfârşitul epocii lui Nero şi începutul domniilor efemere ale urmaşilor acestuia – Galba, Otho şi Vitellius – până la instituirea dinastiei Flaviilor prin Vespasian (69-79), au slăbit puterea militară a Imperiului roman şi la Dunărea de Jos, situaţie pe care dacii au exploatat-o cu promptitudine. Astfel, în anul 69 puternice forţe dace au trecut la sud de Dunăre şi au atacat cu succes importante obiective militare din Moesia. „S-au mişcat şi dacii […] fără frică – scrie Tacitus – deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă taberele legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a şasea; el aflase de victoria de la Cremona [repurtată de Vespasian asupra lui Vitellius] şi se temea ca mulţimea barbarilor din afară să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite. A venit în ajutor, ca în atâtea rânduri norocul poporului roman, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forţele sale din Orient, şi faptul că între timp noi terminasem lupta la Cremona.” (Tacitus, Historiae, III, 46). Evenimentul la care face referire Tacitus în acest pasaj a avut loc la data de 24 octombrie 69 e.n.
Această acţiune militară nu a fost izolată ci în colaborare cu încă două seminţii: sarmaţii şi suebii, cum limpede menţionează Tacitus. „S-au ridicat împotriva noastră seminţiile sarmaţilor şi suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile proprii şi prin ale noastre” (Tacitus, Historiae, I, 2, 1).
Acelaşi autor înregistrează înfrângerea sarmaţilor de către Marcus Aponius Saturninus. Una din tacticile prin care romanii au obţinut victoria a fost să împingă cavaleria sarmată pe un teren îngheţat care s-a transformat în cele din urmă în noroi, teren pe care caii alunecau în număr foarte mare, astfel marea majoritate a călăreţilor fiind nevoiţi să lupte pe jos, fapt care le creea un handicap uriaş, datorită armurii şi armamentului greu (Tacitus, Historiae, I, 79). Acest fapt este foarte important deoarece restrange perioada acţiunii armate dacice nu doar după 24 octombrie ci iarna, tactică folosită deseori de armata dacică.
Informaţia oferită de istoricul roman reliefează concepţia adoptată de autoritatea statală dacă privind anihilarea principalelor baze de acţiune ale trupelor romane de la sud de Dunăre în scopul diminuării şi lichidării pericolului militar roman. Pentru realizarea unui astfel de obiectiv dacii s-au folosit de conjunctura prielnică oferită de deplasarea trupelor romane din Moesia spre alte teatre de acţiuni militare, iar pe un plan mai larg, şi de contradicţiile interne tot mai evidente din cadrul imperiului.

Nota A – Sacidava – din secolul II e.n. a existat ca aşezare fortificată romană, pe malul dobrogean al Dunării, azi Dunăsari, com. Alimanu, jud.Constanţa. Aici a fost cantonată „Cohorta I Cilicum militaria aquitata”, ale cărei detaşamente supravegheau partea de Sud a Dobrogei. În perioada 107-167, Sacidava era supravegheată de „Legiunea V-a Macedonică”, marea unitate militară de la Troesmis, apoi a trecut sub controlul „Legiunii a XI-a Claudia”, legiunea de la Durostorum.
Cetatea Troemis era una dintre principalele cetăţi ale geţilor, situată în nord-vestul Dobrogei, pe malul braţului Măcin al Dunării,în dreptul localităţii Turcaeza, fostul cătun Igliţa. Oraşul antic ocupa o mare suprafaţă între Balta Igliţa, dealul Piatra Rîioasă şi comuna Turclaia.
În această zonă a fost constituit un sit, fiind descoperite valuri de apărare, un canal, două apeducte, etc. Primele săpături au fost efectuate de Engelhardt în 1864-1865, care a dus 33 de monumente descoperite aici la Paris. Astăzi sunt expuse în Muzeul Saint Germain-en-Laye. Ruinele au mai fost studiate de Gr. Tocilescu, Vasile Pârvan şi Emil C. Din păcate, rezultatele cercetărilor lor au rămas nepublicate.
Durostorum – nume cu rezonanţă dacică, se poate traduce prin „fortăreaţă” sau „fortăreaţa de pe colina abruptă”. Era o aşezare getică fortificată încă înainte de sosirea romanilor. Aşezarea respectivă încă nu a fost descoperită. Este sigur că în timpul împăratului Traian aici a fost cantonată Legiunea XI Claudia. Tot aici este documentată şi o staţie vamală din cadrul disctrictului vamal Publicum Portorii Illyrici et Ripae Thracic
„Cum este şi normal, pe lângă centrul Legiunii s-a format o aşezare civilă, atestată într-o inscripţie sub numele de „Canabae Aeliae legiones XI Claudiae”. Ceea ce a atras atenţia asupra acestei inscripţii, încă de la descoperirea ei, este faptul că aici apare gentilicul „imperial de Aeliae”. Lucru neobişnuit dacă ţinem seama că aceste forme de locuire nu erau recunoscute din punct de vedere juridic de Statul Roman decât, eventual, după recunoaşterea căsătoriilor militarilor făcută de Septimus Severus sau poate după Caracalla (şi constituţia sa)…” (2).

Surse: 1. http://www.dacia.co.ro/di.html;
2. http://www.mnir.ro/cercetare/santinela/deturnare/istoric.html