UNITATEA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI VERSUS REGIONALIZA-REA, FEDERALIZAREA, AUTONOMIA, APOI SECESIUNEA ŞI PROCLAMAREA UNEI NOI SUVERANITĂŢI DE STAT (CAZUL KOSOVO)

unitate

Corneliu Vlad

La jumatatea lui octombrie, intr-un rastimp de cateva zile, calendarul European a consemnat ascensiunea electorala a nationalistilor basci in Spania si flamanzi in Belgia, ca si intelegerea dintre guvernul de la Londra si liderul nationalistilor scotieni privind tinerea unui referendum, in 2014, asupra viitorului Scotiei. O stafie pare sa cutreiere din nou Europa (Unita!), dupa stafia invocata de Marx, in secolul al XIX-lea, a comunismului pentru proletariatului care “nu are patrie” si “nu are nimic de pierdut, ci o lume de castigat”. De ce lume a avut parte proletariatul si toti cei ce au trait experimentul comunist s-a vazut. Stafie care bantuie acum Europa ambitioneaza, si ea, sa ravaseasca harta continentului, sa desfaca state si sa inventeze altele, sa reconfigureze frontierele si sa destabilizeze precarul echilibru continental de dupa incheierea razboiului rece.
Se recurge, in aceasta finalitate, la felurite retete, mai vechi sau mai noi. Retete mai vechi, dar nu inoperante, ar fi federalizarea, regionalizarea, autonomia, iar apoi secesiunea si proclamarea unei noi suveranitati de stat (in cazul Kosovo, reteta pare sa fi mers). si retete mai noi, “europene”, dar care, de fapt, speculeaza propensiunea spre o Europa Unita in profitul unei Europe cu state destructurate, o Europa a cioburilor, a puzderiilor.
Se invoca, in acest sens, subsidiaritatea, regionalizarea (veche si mereu noua), autonomia, euroregiunile, conceptul de natiune civica etc.
Secesionistii europeni ai zilei, indiferent cum s-a ar numi ei in Spania si Belgia, Marea Britanie sau Italia, Franta sau spatiul post-iugoslav, si indiferent de calea aleasa de ei pentru spargerea statului national, invoca, unanim, constructia Europei Unite si isi cauta, cu totii, o legitimitate si un sprijin uneori dramatic de eficiente, cum a aratat-o drama iugoslava.
In mod curios, Bruxellesul-ui nu ramane impasibil la asemenea solicitari, chiar daca nu le incurajeaza fatis, dar vine in intampinarea unor asemenea demersuri chiar prin legislatie si institutii ale sale. in ca din 1957 statele europene au inceput sa cedeze parti tot mai importante din suveranitatea lor Uniunii europene (si predecesoarelor sale), iar diverse regiuni au deschis la Bruxelles “delegatii permanente” si “ambasade” (Catalonia, inca din anii 1980).
La nivel institutional, Bruxellesul gazduieste, din 1994 un Comitet al regiunilor, dupa ce, in 1992, Consiliul Europei a lansat Carta limbilor regionale si minoritare. “Receptivitatea” protagonistilor europeni fata de tendintele centrifuge din state ale continentului poate parea absurda sau paradoxala, unii ar putea-o explica prin stravechiul dicton Divide et impera. Mai aplicati, politologii pot observa, asemenea universitarului francezului Frank Tetart, ca “dezvoltarea Europei regiunilor pare sa fi fost lansata tocmai pentru a crea conditii deosebit de favorabile emergentei nationalismelor regionale”. Iar de la nationalism regional la secesionism nu-i decat un pas.
“Credem in Europa, suntem Europa, viitorul nostru e in europa”, clama seful nationalistilor basci imediat dupa anuntarea rezultatelor alegerilor regionale care dadeau satisfactie secesionistilor. Discursuri “europene” similare pronunta si autonomistii scotieni, si flamanzii din Belgia, si autonomistii din nordul Italiei, si ceilalti de-o orientare cu ei. Dar constructul european ar putea fi oare viabil cu caramizi-tandari din statele de azi ale continentului?

Sursa: Curentul via Ziaristi Online