REÎNTREGIREA NU SE AŞTEAPTĂ LA RÎND

lARIl

Nicolae RUSU

Portretul spiritual şi artistic al unui om de creaţie hărăzit cu talent de cele mai multe ori prinde contur de la chiar primele încercări artistice, evocator în acest sens fiind exemplul cărţii de debut a Leonidei Lari Piaţa Diolei. Placheta apare în 1974 la Editura „Cartea Moldovenească” din Chişinău, în celebra pe atunci colecţie Debut, având pe copertă numărul de ordine „şapte”, cifră care în teoria numerologiei are anumite conotaţii mistice. Marile întrebări ale existenţei umane, rolul omului în relaţiile sale cu societatea şi atitudinea sa faţă de nişte valori eterne, precum dragostea, Patria şi neamul se reliefează în majoritatea poemelor, semnificativ rămânând a fi versul din poezia Şarpele: „Ne amărâm la gândul că vom muri cândva / Ne împăcăm cu gândul că nu va fi chiar mâine” [p. 40]. Într-un text fără rimă şi fără a fi aşezat în catrene, poeta se confesează ca într-o spovedanie de credinţă: „Patrie, dragostea pentru tine mi-e mare şi albă, şi nu strigă” [p. 16]. Dat fiind regimul drastic al cenzurii sovietice, poeta nu putea mărturisi altfel, prin noţiunea eufemistică de „patrie” ea având în vedere nu marele imperiu sovietic, căruia cohorte întregi de versificatori şi mâzgălitori de pânze îi făceau în gura mare nenumărate declaraţii de dragoste. Născută într-o familie de intelectuali, Leonida Lari a ştiut dintotdeauna care-i sunt originile, iar sintagma poetică „Patria mea este limba română”, relansată de Nichita Stănescu, este, de fapt, ideea ce se ascunde în acea expresie pe care vigilenta cenzură n-a sesizat-o, interpretând-o aşa cum le-o cereau canoanele ideologice ale puterii sovietice. Chiar de la prima carte tânăra şi ambiţioasa autoare a insistat să rămână devotată convingerilor sale naţionale, iar în poemul Din suflet, cu care începe placheta, ea îşi prezintă personajul liric, ca pe un „călător cu mantie albastră” care, în căutarea unui ţinut bogat, se opreşte în pragul unei case unde „Păsări mari şi albe se aruncau în sus. / El îşi strivise fruntea în palme şi, răpus / De vaga presimţire că ce voise nu-i, / Că a găsit o casă, dar nu e casa lui…” [p. 5]. Dragostea personajului liric pentru Patria sa e „mare şi albă”, ea metamorfozându-se în acele „păsări mari şi albe” care se înalţă din pragul unei case străine, deoarece numai acolo, sus, în ceruri, ele sunt libere. Din câte se ştie, poetei i s-a sugerat că apariţia cărţii depinde de cel puţin un poem în care să fie remarcaţi idolii puterii sovietice, dar spiritul ei nonconformist a rezistat ispitelor şi orgoliului de a-şi vedea poemele cât mai repede editate. Dacă unii colegi de generaţie s-au conformat, ajungând ulterior şi laureaţi ai Premiului literar al comsomolului „B. Glavan”, Piaţa Diolei, după ce a zăcut în manuscris mai mulţi ani, a avut norocul să vadă lumina tiparului doar după ce a fost prefaţată de poetul-academician Andrei Lupan, autoritate morală a comunităţii scriitoriceşti de atunci. Ştiind că poeziile ei sunt învinuite, formal, de misticism, prefaţatorul remarcă: „Cititorul-spectator e chemat să accepte cheia de portativ a acestei poezii, cheie fără de care am rămâne nedumeriţi faţă de una dintre cele mai interesante apariţii în tânăra noastră poezie.” Poeta a avut în permanenţă alături iluzia punţii pe care ori o treci şi te înfrăţeşti cu necuratul, ori rezişti ispitei, această situaţie fiind un mare canon al intelectualităţii de creaţie din Basarabia: „Am adunat din toate comorile ce am / Un om albastru, versu-mi şi o frunză de pe ram / Şi vreau să merg spre locul în care nu te joci, / Din sete de culoare, cu-atâţia sărăntoci, / Dar mă mai are puntea ce trebuie s-o car…” [p. 38]. E un motiv pentru care între Nistru şi Prut nu s-a prea auzit de disidenţi şi de literatură de sertar, rezistenţa prin cultură fiind unicul procedeu al puţinilor oameni de creaţie de a nu colabora cu regimul sovietic.
Chiar de la prima sa carte Leonida Lari era conştientă de importanţa şi valoarea cuvântului artistic în viaţa de toate zilele a oamenilor din preajma sa. Astfel, la un moment dat, personajul liric înţelege că „trebuie” să se ducă la cântarul din Piaţa Diolei, pentru a-şi cunoaşte greutatea: „Ningea încet şi-l întrebai pe cel hărăzit (subl. n.) a mă cântări cât să aibă zăpada de pe umerii mei şi această vrajă care iese din orice obiect, din orice tufă de arbore, din orice bulgăre al pământului; cât să aibă flacăra care păleşte, când o strângi în pumn?…” [p. 62]. Doar pe un mare şi autentic poet nu-l interesează valoarea sa socială, fizicul său, kilogramele pe care le-a adunat pe oasele sale, ci este preocupat ca cel „hărăzit” de pronia cerească să-i contabilizeze greutatea cuvântului artistic, dulceaţa privirii sau căldura surâsului. Oricât de bogată îi era imaginaţia de poetă, nu bănuia Leonida Lari ce sinuozităţi îi pregăteşte destinul, nu credea că fantastica sa Piaţă a Diolei va deveni peste nişte ani o piaţă concretă, cu oameni aprinşi de setea libertăţii şi a demnităţii naţionale, oameni care îi vor propulsa sufletul ei visător de poet în fruntea valului tumultuos, căruia nu-i putea sta împotrivă nici tunurile, nici sârma ghimpată a unei frontiere de necucerit, nici teorii şi ideologii declarate nemuritoare. Simţul profetic al marilor vizionari transpare într-un text din prima sa carte, text în care personajul liric găseşte o pasăre necunoscută şi o aduce acasă. Atât oamenii răi, cât şi cei buni i-au condamnat gestul, la care vine replica: „Nu vă place, că n-o cunoaşteţi, dar mâine, când micii ei puişori vor zburătăci prin troscotul din curte, veţi înţelege că nu e nimic de speriat. Dar asta va fi mâine…” [p. 86]. Astfel, visul Leonidei Lari „a dat pui”, aceştia au crescut în sufletul a mii şi mii de conaţionali, zburătăcindu-se ulterior prin curtea asupritei şi înstrăinatei Basarabii, alias în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Toate astea, însă, poeta le spune cu 15 ani mai devreme: „Dar asta va fi mâine…”, fără să bănuiască atunci că nu e vorba de o metaforă oarecare, ci de o profeţie. Mult mai târziu, reputatul poet Cezar Ivănescu a remarcat această misterioasă trăsătură a sufletului poetei: „Dăruită de un duh sfânt dumnezeiesc, cu o certă vocaţie mistică încă din fragedă copilărie, Leonida Lari întruchipează şi comunică prin versurile sale o rară şi desăvârşită armonie cu sine şi cu vocaţia sa, cu fabulosul ţinut moldav care a zămislit-o şi cu fiinţa Absolută care o luminează. Geniul ei poetic, ca şi al lui Labiş, inspiraţia continuă, se explică prin aceea că sufletul ei nu a ieşit o clipă din orizontul miracolelor şi respiraţia versului are fluiditatea rugăciunii: eticul, esteticul şi religiosul se topesc într-un enunţ de o sublimă candoare…”
Această caracteristică, în pofida unor poeme cu pronunţat caracter civic, este susţinută de volumele apărute ulterior: Marele vânt (1980), Mitul trandafirului (1985), Scoica solară (1987), Anul 1989 (1990), Al nouălea val (1993), Scrisori de pe strada Maica Domnului (1995), Între îngeri şi demoni (1998), Infinitul de aur (2001), Sibilă (2006) şi altele. Pentru cartea de poeme Dulcele foc, apărută în 1989 şi 1991, poeta se învredniceşte în 1993 de prestigiosul Premiu al Academiei Române. E anul când războiul declanşat de separatiştii transnistreni, aceştia fiind susţinuţi făţiş de Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, putea reizbucni în orice clipă şi când, ameninţată cu moartea în repetate rânduri de duşmanii românismului şi ai reîntregirii naţionale, Leonida Lari e nevoită să se refugieze cu familia în Ţară. Fiind o fire poetică de un romantism modern, concepţiile sale politice rămân a fi preponderent naţionale, o continuare a celor trasate încă de Mihai Eminescu şi preocuparea ei de bază în partea dreaptă a Prutului a rămas aceeaşi mult râvnita şi mult visata Reîntregire a neamului românesc. Romantica şi credula poetă descoperă însă cu stupoare că perfida caracatiţă antiromânească are şi în Ţară nenumărate tentacule cu diverse, subtile şi otrăvitoare conotaţii. În volumul Între îngeri şi demoni, apărut în 1998 la Editura Societăţii Scriitorilor Români, în poemul Vânt dinspre tării din ciclul Scrisori de pe strada Maica Domului, Leonida Lari se confesează: „Venii la Bucureşti, voind unire / Din Apuseni şi până în Carpaţi, / Şi am ajuns să văd cu uluire / Sălbatica bătaie dintre fraţi. / […] Venii la Bucureşti cu tot noianul / Asupra-mi de giganţi şi de pitici, / Un glonte-n frunte mi-ar fi vrut duşmanul, / Numai să nu mai ajung până aici. / Dar glontele întârzie în armă, / Dar sufletul întârzie în timp, / Dar eu mai am un adevăr ce sfarmă / Această lume pusă pe calup…” [p. 262]. Acest ciclu de „scrisori” de la domiciliul bucureştean al poetei din strada Maica Domnului cuprinde 17 poeme dedicate / adresate unor oameni apropiaţi sufletului ei răvăşit de starea de lucruri pe care se chinuia s-o înţeleagă. A înţelege neînţelesul însă pentru un suflet de poet este calea cea mai directă în cotloanele absurdului. De aici patima şi revolta care picură din strofele adresate confratelui Grigore Vieru: „Străini suntem şi noi care nu-o dată / Am apărat românii de străini / Şi-acum ni se întoarce drept răsplată / Înjurătura fraţilor români. / […] Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese, / Când hăituiţi şi ierni, şi primăveri, / Nu-am fost pentr-un partid cu interese, / Ci pentru interesul unei ţări? / Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie / De la aceste mreje diavoleşti, / La Chişinău – noi, calul de bătaie / Şi iarăşi, noi, bătuţi – la Bucureşti? / Păi, iese, frate, iese la-ndemâna / Unor vânduţi, uitaţi de Dumnezeu, / Se pare, ne lucrează – aceeaşi mână / La Bucureşti, ca şi la Chişinău…” [p. 248]. Oricum, dârzenia n-o părăseşte pe neînfricata luptătoare, iar credinţa că în faţa oricărui ocupant, chiar dacă e îmbrăcat în togă de eliberator, spiritul naţional este invicibil şi acest aspect transpare în toate textele din ciclul respectiv, semnificativ în acest sens fiind poemul Ploaie cu sânge: „Cum ocupat-au tot cu-ale lor trupe / Oraşe, sate, somnul meu şi-al tău, / Dar spiritul, când dat-au să-l ocupe / S-au poticnit de însuşi Dumnezeu. / Aici le-a fost hotarul de-ncercare / Şi dat-au înapoi cu paşi mişel, / Căci Dumnezeu limbi face şi popoare, / Şi iarăşi le desface numai El…” [p. 251].
Ca pentru orice suflet romantic şi sensibil de basarabean, conştient de originile sale, tratamentul la care a fost supusă poeta în mediul politic bucureştean a fost pentru ea un şoc teribil, dumerindu-se la un moment dat că sentimentul de exil sovietic basarabean n-o părăseşte: „Ce blând exil! Nu mi se-mpuşcă-n casă, / Precum în Basarabia, abil, / Şi totuşi, cineva îmi pune-o plasă, / Şi, totuşi, simt, mă aflu în exil. / Cum nu pot fi băgat nici într-o oală / Al vreunui mare sau mai mic partid, / Eu stau între ciocan şi nicovală, / În jurul meu e un văzduh acid…” [poemul Exil în Ţara mea, p. 228]
Decepţionată de cumplita bătălie dintre fraţi pentru putere, Leonida Lari îşi găseşte refugiu în lumea pe care şi-o clădise în Piaţa Diolei, alinându-şi sufletul îndurerat într-o serie de poeme, având acelaşi generic: Rugă… – Rugă către Domnul, Rugă de seară, Rugă către Iisus Christos, Rugă de iarnă şi altele. În Rugă către Maica Domnului poeta mărturiseşte: „…N-am vrut nici slavă, Maică, n-am vrut nici bogăţie, / Doar libertate Ţării şi încă poezie. / Şi după osteneala de-a-i fi întors la sine / Întâiaşi ce-au făcut-o e că-au izbit în mine. / Şi, ca răsplată că i-am trezit la viaţă, / M-au huiduit cu vorbe şi m-au scuipat în faţă…” [p. 209]. Iar în poemul Rugă de noapte poeta se adresează direct Puterii Divine: „Dă-mi, Doamne, durerile toate / Şi lasă-mă fără dor, / Dar fă şi un pic de dreptate / Pentru acest popor. / […] Ia-mi tot ce îmi surâde în cale, / Orice bucurii, rând pe rând, / Dar fă să se-ndrepte din şale / Poporul acest suferind…” [p. 111]. Sau, ca orice basarabean, în poemul A fi încearcă să înţeleagă paradoxala realitate românească: „…N-am cui mai spune şi ce să mai spun, / La ce să mai bat cu pumnii în piept, / Când cel de-şi iubeşte Ţara-i nebun, / Iar cel de nu – înţelept. / Ce vină-avem că ne-am născut / La margini de ţară şi nu la mijloc, / Când sufletul nostru cuprinde tăcut / Ţara toată la loc…” [p. 140]. Aproape deznădăjduită, poeta are uneori imboldul de a-şi suspenda orice raport cu lumea şi de a se retrage în sine, precum se vede în poemul Exod: „Nu vreau să văd pe nimeni. Îmi e silă / De cei care-ar mai răsfoi o filă / Din viaţa mea. Şi-apoi ar vinde-o-n rate – / Mi-e numele de azi – singurătate. / […] C’est tout. Atât. Ajunge huiduială / De la oricare scăfârlie goală, / Orice răbdare îşi atinge culmea – / Se-ncheie socoteala mea cu lumea…” [p. 213]. În această autoproclamată „singurătate” şi însingurare a poetei rămâne însă viu trecutul ei zbuciumat, rămân neşterse şi vii amintirile despre colegii Ion Vatamanu, Vlad Pohilă, Eugenia Duca, Iurie Zavadschi, Viorel Mihail, Valeria Grosu ş.a. cu care, în martie 1989, au tipărit lângă Riga, în Letonia – soră de mucenicie imperială cu Basarabia – prima publicaţie în grafie latină dintre Nistru şi Prut Glasul, devenită ulterior Glasul Naţiunii. Acest gest de un debordant curaj a fost unul decisiv în apropierea şi realizarea celui mai important eveniment din istoria basarabenilor – decretarea la 31 august 1989 a limbii române drept limbă oficială (de stat) în baza grafiei latine. Îi revenea viu şi pătimaş în memorie discursul Dreptul la limba maternă, rostit în septembrie 1989 la o şedinţă a Sovietului Suprem al URSS în calitatea sa de deputat al poporului, discurs ţinut, evident, în limba rusă, de la tribuna Palatului Congreselor din Kremlin: „…Cum orice fel de nedreptate ce se face unui popor cere legiferare, imediat e acoperit cu talmuduri întregi de istorie nouă, limbă nouă, întru a curma memoria naţională. „Dar vai de naţiunea, – spunea cunoscutul prozator şi disident rus Aleksandr Soljeniţîn – căreia i se curmă memoria naţională, ea pierde integritatea spirituală.” Or, nouă ni s-a încercat curmarea memoriei întâi în 1812, apoi în 1940. Eu înţeleg, pentru populaţia rusofonă e greu să admită şi să recunoască lucrurile acestea, nimeni doar nu s-ar bucura să i se spună că strămoşii lui au făcut cutare şi cutare lucru urât. […] Spunea Dostoievski că frumuseţea va salva lumea, dar el avea în vedere că vor salva lumea artiştii şi nu demnitarii de stat. […] Am tradus mii de versuri din Puşkin, Lermontov, Ahmatova, Ţvetaeva, cunosc largheţea sufletului rus, datorită marii lui literaturi. Cu atât mai puţin mi-e de înţeles uneori de ce populaţia rusofonă se împotriveşte cu atâta îndârjire revendicărilor noastre. De aceea că nu ne cunoaşte, de aceea că nu s-a aplecat niciodată cu dragoste pur umană asupra adevăratelor noastre istorii şi literaturi. […] Oricât de mult şi-ar fi dat Eminescu frâu liber imaginaţiei, niciodată nu şi-ar fi închipuit că în afară de discuţii discriminatorii se mai pot face greve împotriva limbii. […] Este o deosebire esenţială între plecaţii moldoveni în Rusia (Surgut, Tânda, Iunosti ş.a.) şi veniţii ruşi în Moldova (în toate oraşele de pe ambele maluri ale Nistrului). Bieţii moldoveni ce se vor acasă şi nu au unde veni, nu pretind la limbă moldovenească de stat şi de comunicare pe teritoriul rusesc, iar ruşii, veniţi mai mult de bună voie după funcţii bine plătite şi apartamente în termen record şi care nu se vor acasă, pretind la limba rusă de stat şi de comunicare pe teritoriul moldovenesc. […] Îţi stă mintea în loc când compari proporţiile: să ai limbă rusă de sute de milioane pe un teritoriu imens şi să mai vrei încă o limbă rusă de comunicare în mijlocul unui popor mic şi necăjit de veacuri, aşezat pe o pălmuşoară de pământ…” [publicat în volumul Istoricul an 1989, Ed. „Universitas”, 1991, p. 298-302].
Ecouri cu prelungi reverberaţii ale acelor discursuri, rostite atât la microfoanele înaltelor foruri de stat ale imperiului sovietic, cât şi în faţa mulţimilor trezite de valul renaşterii naţionale, se regăsesc în zeci şi zeci de poeme. În Poem trist Leonida Lari descrie cu meticulozitate acea stare prin care trecea societatea basarabeană în preajma istoricului an 1989: „…Strigări, scorneli, bătăi, mişcări de stradă, / Oameni cerând la lupi ce păru-şi schimbă, / Iar firea – nu, un drept fără tăgadă, / Un drept atât de mic – să aibă limbă. / Iluzii vagi, promisiuni şi preţuri / De sânge pentru matca cea latină, / Minciuni amestecate cu dulceţuri / De-o-ncrâncenată harpie străină. / […] Şovinii hotărăsc ce ni se cade, / Ei fac senin şi tot ei cheamă norii, / Ne dau cu picătura din balade, / Ne taie porţioare din istorii…” [p. 105].
Oricât de triste şi de disperate ar părea reflecţiile despre realitatea şi mentalitatea societăţii româneşti, care par a fi proscrise, poeta crede cu toată fiinţa în miracolul reîntregirii, vis pentru realizarea căruia s-a dăruit plenar: „Lume, dragă lume, ca un fruct de pom / Dintr-o misiune m-am născut un om. / Dintr-o misiune de-a stârpi
ce-i rău / Pe-un pământ pe care plânge Dumnezeu. / Nou Ierusalimul vine din ceresc / Se-ntregeşte neamul mare românesc, / Se-ntregeşte neamul „unde-ncape-oi eu, / Pe-un pământ pe care plânge Dumnezeu” [A doua venire, p. 151]. Directă şi categorică în poziţia sa faţă de dreptul neamului românesc la reîntregire, în poemul Rugă de zi şi de noapte poeta se adresează pe şleau celor care pretind că i-au eliberat pe basarabeni în câteva rânduri: „Eu n-am putere de luat / Şi împărţit popoare-n două, / Dar ceea ce ni s-a-ntâmplat / Mă rog să vi se-ntâmple vouă. / Cu un călcâi de pâine-n sac, / Prin ţări şi legi nenumărate / Să-mblaţi şi voi din veac în veac / După o dungă de dreptate. / […] De străinime-nghesuiţi / Să n-aveţi loc la vatra voastră / Şi limba rusă s-o cerşiţi / Precum cerşit-am limba noastră. / De suflet, datină furaţi / Să fiţi şi voi de cei cu misii / Şi tot la fel răsjudecaţi: / Prin tribunale şi comisii. / Cercaţi să fiţi prin foc şi fier / De seceră şi semilună / Şi pentru purul adevăr / Că sunteţi boi să vi se spună. […] / Şi numai când veţi suferi / La fel cum suferim de tare, / Poate-n sfârşit ne veţi scuti / De patimi eliberatoare” [p. 147].
Evident această poziţie a Leonidei Lari era ca un linţoliu purpuriu din mâna toreadorului cu care acesta îl întărâtă pe taurul înnebunit de furie. Astfel, împotriva neînfricatei poete care era sigură că, „oamenii […] se tem de moarte, deşi moarte nu-i” s-a declanşat o campanie de denigrare nemaiîntâlnită, una bazată pe mitologizare şi ajunsă la paroxism şi absurd. În Jurnal de Chişinău, din 17 decembrie 2011, la o săptămână după trecerea în eternitate a Leonidei Lari, publicistul Nicolae Negru remarcă acest aspect al fenomenului „mistificator”, declanşat împotriva poetei de către intoleranţii ei oponenţi: „Cineva suflă intens în cenuşa acestei uri, o întreţine prin răspândirea unor mituri, a unor minciuni monstruoase despre anii şi personalităţile de atunci, perioadă de timp pe care noi o numim «de renaştere naţională».” Leonida Lari, de exemplu, este prezentată ca o fiinţă crudă, sângeroasă, un fel de Cinghis Han al Basarabiei, atribuindu-i-se declaraţii pe care nu numai că nu le-a rostit, ci i
s-ar fi ridicat părul în cap, dacă cineva le-ar fi spus în prezenţa ei. Un site rusesc, condus de o persoană care a lucrat într-un post înalt în administraţia preşedintelui Putin […], o prezintă astfel pe poetă: „În 1989 Lari a declarat că renaşterea naţională îi este mai scumpă decât propria familie şi a divorţat de soţul rus (care, în paranteze fie spus, este românul basarabean Mihai Iorga, actor, dar câte nu se-ntâmplă atunci când scopul scuză mijloacele – n.a.), iar preotul Petru Buburuz a cununat-o cu monumentul lui Ştefan cel Mare din Chişinău. În discursurile sale «înflăcărate» la mitingurile antiruseşti ale Frontului Popular, în Chişinău, ea chema deschis «să fie arşi copiii ruşi» şi «să fie spălate străzile cu sânge rusesc». Astfel, publicaţia respectivă de la Moscova comenta necrologul guvernului Republicii Moldova la dispariţia Leonidei Lari. La cererea lui Nicolae Negru, adresată redacţiei de a scoate de pe site această «informaţie» bezmetică, i s-a răspuns că «ştirea a fost făcută la Moscova, în temeiul surselor deschise, adică pe ceea ce se găseşte în internetul de limbă rusă, informaţia fiind foarte răspândită şi devenind parte a «folclorului internetist»…”
În continuare, publicistul comentează: „Da, Leonida Lari a înaintat nişte pretenţii faţă de Rusia, dar aceasta nu o face imediat rusofobă sau, cu atât mai mult «vampir». Da, poeţii noştri au cerut dreptul firesc la limba română şi la alfabetul latin, dar demonstrează oare acest lucru că ei au provocat războiul pe Nistru, că vărsarea de sânge era inevitabilă? Nu era inevitabilă, iar autorii războiului trebuie căutaţi în altă parte…” La o adică nici nu mai e cazul să fie căutaţi, deoarece ei s-au deconspirat singuri prin gura demnitarului rus, fostul preşedinte al Dumei de Stat a Rusiei Ghennadi Selezniov care a declarat câţiva ani în urmă, la Chişinău, că Rusia s-a implicat în războiul din 1992 pentru a nu admite reunirea Republicii Moldova cu România.
Leonida Lari era pregătită să-şi întemeieze o lume a sa în împărăţia Poeziei, esenţa şi semnificaţiile ei fiind concentrate în Piaţa Diolei. În cazul în care ar fi rămas doar acolo, cu siguranţă, Poezia s-ar fi îmbogăţit cu un univers poetic deosebit, original, autentic. Ea însă a fost pusă în situaţia să părăsească Piaţa Diolei pentru a se manifesta în alt spaţiu, cel public, politic, naţional, a părăsit-o provizoriu, cu gând tenace de revenire, provizoratul acesta însă durând o viaţă de om. Dorul de revenire la uneltele ei poetice, la manifestările lirice ale sufletului ei însetat de dragoste, acest etern sentiment pe care se zideşte viaţa pământească a bântuit-o mereu: „În această lumină de seară, / Pe această potecă de munte, / Tu ai gura atât de amară, / Tu ai pletele – atât de cărunte. / […] Cântă sufletul meu fără nume, / Nume are prin trupul meu, mutul, / Fulger, timpul, mă muşcă din lume, / Veşnicie mă ţine sărutul…” [Această iubire, p. 22]. Poeta se simte în largul ei doar în împărăţia pe care şi-a zidit-o pentru propriul suflet şi a celor din preajmă, doar în Piaţa Diolei, unde
s-a statornicit etern după dispariţia sa fizică şi unde este convinsă că „Voi dispare-ntr-un nor luminos / Ce-n spre mine se lasă discret, / Dezlegându-mă brusc de jos / Ca aproape orice poet. / […] «Cade-o ceaţă uşoară – ai să-ţi spui, / Vine-un foc visător prin ea, / Care zâmbetul nu ştiu cui / Cunoscut-cunoscut l-ar avea…» / Şi un gând te-a fura, fugar, / Şi vei râde de gândul tău, / Şi să crezi n-ai să-ncerci măcar / Că acolo fusesem eu” [Dar întâi…”, p. 15]. În ultimul ei interviu la Postul Naţional de Radio Moldova 1, când era conştientă că mai are înainte puţin răgaz de viaţă pământească, Leonida Lari recunoaşte că reîntregirea Ţării în 1991, când s-a destrămat imperiul sovietic, nu s-a produs din vina ambelor părţi – deşi mediul intelectual basarabean era pregătit de acest eveniment, nu s-a insistat, „ne-am scăldat în timp, a subliniat poeta, şi am ratat clipa istorică, iar cealaltă parte, bucureşteană, a ales să urmeze modelul german, din care motiv ea s-a grăbit să recunoască independenţa Basarabiei, alias Republica Moldova”. În finalul emisiunii Leonida Lari a mai remarcat că „unii din vânduţii acestui popor nu înţeleg că nu există altă cale decât reunirea cu neamul… Cred într-o putere care stă deasupra noastră şi ne ghidează… Vă iubesc de la prima suflare pe acest pământ, vă iubesc pe toţi, aşa cum sunteţi…” În acest context, testamentară e ultima strofă din poemul Poetul şi puterea: „Eu sunt un trist poet şi las cetatea / Să se trezească mâine cu un gând! / Că de la Domnu-i dată libertatea / Şi că Unirea nu se-aşteaptă-n rând” [p. 115]. Cu adevărat, vizionară această expresie: Reîntregirea nu se aşteaptă-n rând!
Acest sens major al oricărei naţiuni destrămate s-a împletit armonios cu harul dăruit poetei de Providenţă şi, precum marii ei înaintaşi spirituali, Leonida Lari
i-a fost devotată până la ultima ei suflare, având convingerea că sensul vieţii unui om al spiritului poate fi realizat doar în cadrul valorilor naţionale ale Neamului său.