ISTORIA MULTIMILENARĂ CARE NE-A FOST FURATĂ (4)

istorie

Tracii – marii anonimi ai istoriei???
„Tracii sunt cel mai numeros popor din lume, după cel al inzilor. Dacă s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit (blestem care, cu părere de rău, ne urmăreşte şi astăzi – n.n) şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi.”
(Herodot)

Tracii erau un popor cu o cultură deosebită. Din timpurile străvechi ei erau slăviţi drept oameni iubitori de poezie, cântec, dans, ştiinţe etc. Influenta tracă asupra civilizaţiei greceşti este consemnată de mitologia antică, care îi consideră drept întemeietori ai poeziei greceşti pe Musaios, Orfeu, Linos şi Tamiris, toţi de origine tracă. Din studiul istoricilor antici se observă că aceştia intuiseră destul de devreme originalitatea şi forţa religiozităţii tracilor. Strabon şi Plutarh susţineau originea tracă a lui Orfeu, lucru reluat peste veacuri de istoricii moderni, care au studiat fenomenul orfismului (O. Kern – Orphicorum fragmenta (Berlin, 1922); W. K. C. Guthrie – Orpheus and the Greek Religion (London, 1935) si G. Arrighetti – Fragmenti Orfici (Torino, 1959)). De asemenea, originea mişcării dyonisiace a fost localizată în Tracia sau Frigia (Universitatea din Chicago în dec. 1972 – Marc McGinty). Ne oprim aici cu înşiruirea argumentelor. Un lucru este cert: că „marii anonimi” ai istoriei – tracii, stră-strămoşii noştri – merită un loc de frunte în istoria cel puţin a civilizaţiilor europene.
Cine totuşi sunt aceşti „Mari anonimi ai istoriei” – tracii, numiţi astfel de către Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. II, ed. Ştiinţifică, Buc. 1991, p.158, „neamul cel mai numeros după inzi” (Herodot)? Care a fost spaţiul lor de răspândire? Care din naţiunile contemporane îşi trag rădăcinile de la traci? De ce însă acest „cel mai numeros popor din lume după cel al inzilor” a rămas anonim în istorie, este atât de puţin consemnat în documentele istorice? Un răspuns univoc la aceste întrebări este greu de obţinut din cauza informaţiei limitate, deosebit de fragmentate, deseori denaturată. Este, în primul rând, greu de precizat momentul, în care tracii s-au separat şi diferenţiat ca etnos din marea masă a populaţiilor europene. Părerile sunt foarte diferite. Cei mai mulţi dintre istorici consideră că separarea tracilor a avut loc încă din epoca bronzului, când ar fi apărut aşa-zişii traci timpurii.
Conform istoriei oficiale tracii au jucat din punct de vedere politic un rol destul de modest în istoria antică. Acest lucru nu se datorează atât faptelor lor, cât mai ales neputinţei istoricilor de a le scrie istoria corectă şi adevărată, din lipsa unor izvoare istorice mai consistente (în principal scrise), izvoare de care alte popoare europene au beneficiat din belşug (grecii, romanii, etc.) datorită descoperirii unei culturi scrise, profund ancorată în viaţa socială a respectivelor popoare. Majoritatea mărturiilor privind viaţa, organizarea, religia, istoria tracilor le-am primit prin filiera grecească şi/sau latină. Restul se datorează descoperirilor arheologice de pe teritoriile locuite odinioară de traci. E de datoria specialiştilor să pornească pe acest drum al descoperirii şi, mai ales, al descifrării istoriei adevărate a strămoşilor noştri, acestor „mari anonimi ai istoriei”, să pună într-o anumită ordine izvoarele istorice transmise prin filiera greacă şi romană, să lege ideile şi informaţiile între ele şi să le pună în legătură cu descoperirile arheologice care privesc pe traci. Când Demostene şi Ificrate socoteau ca o cinste faptul că mamele lor fuseseră trace, când grecii „ne împrumutau” zeii, schimbându-le doar numele, înfruptându-se din plin din miturile şi credinţele tracilor, cum să nu ridicăm vocea azi noi, urmaşii acelor anonimi Traci, şi să spunem lumii Adevărul. De ce să tăcem, umiliţi şi furaţi de al nostru trecut glorios din dorinţa „inteligentă” de a nu ne supăra „vecinii”. “Asupra istoriei primitive a regiunilor, care vor forma Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, pelasgii aparţinând timpului neoliticului”, ne vorbeşte renumitul elenist A. Jarde, Paris, 1923. Pe lângă spaţiul danubiano-pontic, Grecia şi Anatolia urme ale tracilor au fost stabilite în Italia, în Ţara Bascilor, în Elveţia (cantonul Grisson cu limba Romanch) ş.a. Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru), pe teritoriile de astăzi ale Bulgariei, Greciei, Turciei, Serbiei, Macedoniei etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale perioadei tracice timpurii, toate aparţinând lumii tracice. Dar construcţiile ciclopice stranii – piramide şi citadele ce par incredibile pentru zilele noastre, descoperite de profesorul american Robert Ballard în zona actualei Insule a Şerpilor nu vorbesc oare de un trecut foarte glorios al stră-strămoşilor noştri?
Nefiind specialist în domeniu, mă încumet să încerc să pun într-o anumită ordine multiplele informaţii fragmentate, să evidenţiez doar legătura dintre ele. Este mai mult o provocare pentru specialiştii în materie. Ţinând cont de faptul că nimic nu apare din nimic, este indiscutabil faptul că tracii au apărut pe un veritabil fond genetic local, precursorul civilizaţiilor Cucuteni, Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti, Cernavodă, Karanovo ş.a., care au înflorit în spaţiul bazinului Mării Negre. Elementele comune (lingvistice, obiceiuri, construcţii etc.), găsite la populaţiile de la inzii din podişul Iranului până la celţii din Marea Britanie, într-un fel confirmă ipoteza răspândirii spre vest şi est a supravieţuitorilor din spaţiul bazinului actualei Mări Negre după Marele Potop.
„Originea acestui popor, tracic, căruia geografia şi condiţiile climatice i-au hărăzit culoarea albă a pielii, menţinută cu toate invaziile, încrucişările şi suprapunerile orientale, se confundă cu cea a Arienilor Carpato-Danubieni, a vechilor Pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. În ultima vreme, tot mai mulţi cercetători sunt de părere că leagănul vechii Europe este spaţiul Carpato-Dunărean”, susţine Marija Gimbutas, reputat specialist în domeniu. Sunt diferite ipoteze, care merită toată atenţia specialiştilor în domeniu. După Mircea Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la cca. 200 („Dicţionar al Religiilor”, pag. 265). Să urmărim niţel ce spun izvoarele oficiale ale timpului despre traci. Tracii au fost atestaţi pentru prima data în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi „Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia – Troada (secolul XIII î.Chr.). În Iliada Homer spunea despre traci: „Armatele lor străluceau de scuturi de aur şi tezaurele lor erau aşa de preţioase că regele Priam (rege al Troiei-Tracice) a putut să ia înapoi, de la greci, capul fiului său mort, numai după ce le-a dat acea faimoasă Cupă Tracică de Aur”. Aheii deveniseră deja traci, în mileniul III, când au emigrat spre sud, până în Elada.
La cumpăna mileniilor II-I î.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale. Conform „Istoriei” lui Herodot, tracii reprezentau unul dintre cele mai numeroase popoare din antichitate. Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirma ca „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor…dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”. Civilizaţia tracilor ocupa spaţiul carpato-balcano-pontic, având drept axă centrală fluviul Dunărea. În jurul anului 1400 î.Chr. se construieşte în Tracia nord-dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii). Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi – tracii de nord (septentrionali). În sec. al XII-lea î.Chr. izvoarele asiriene vorbesc pentru prima oară despre o populaţie nouă aşezată în Anatolia şi numită de aceste izvoare musku. Se pare că este vorba de un neam tracic, acela al frigienilor. Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului. Istoricul Herodot îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda, au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi. Cunoscutul inginer de profesie, dar împătimit al Istoriei Neamului de vocaţie prof. Lorin Cantemir menţionează: „Desprinşi din tribul traco-ilirilor aflaţi la sudul Dunării, dardanii au trecut strâmtoarea Dardanele, stabilizându-se în Anatolia, unde au întemeiat Regatul Troada în jurul faimoasei Troia”. Legenda spune că după ce au fost înfrânţi de greci, troienii, îndemnaţi de a ajunge printre semenii lor de aceeaşi sorginte, în frunte cu Raman Eneas, „fiul lui Anhises şi al zeiţei Venus, care îl salvează pe fiul său Iulius Ascanius, pe tatăl său şi pe zeii protectori ai cetăţii”, după o lungă peripeţie mediteraneană se stabileşte în Latium (Peninsula Apenină), căsătorindu-se cu Lavinia, fiica regelui local, contribuind la dezvoltarea neamului latinilor de aceeaşi seminţie. În acest context Dio Casius a spus: „…şi iarăşi să nu uităm că Traian – Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. „…Am ajuns să nu mai cred în latinitatea limbii române, ci în tracitatea limbii latine şi asta nu de azi, de ieri, ci de mult timp”, spune către amurgul vieţii un reputat român canadian, Vincente. De asemenea, interesant este faptul că termenul “Bisica” (biserică), referitor la “Hramul Dumnezeiesc”, îl întâlnim înainte de apariţia creştinismului şi “înainte să se impună latinizarea în Dacia”. Termenul “Bisica” nu are nici o legătură cu latinescul Bazilica. De aici se poate conchide că termenul “Bisica” este un vechi termen autohton, care desemna “Casa lui Dumnezeu în care slujeau Bessii (clanul preoţesc din tribul tracic Satri)” şi etimologic este legat cu numele preoţilor “Bessi” (v.”Bessi” – “Be-serica” – Bisearică”). Explicaţia detaliată se găseşte în Limba Traco-dacă, ca baza limbilor euro-indiene, Tetovo, 2000, pag.69.
Izvoarele prezentate mai sus ne dau certitudinea că pe la 1400 î. Chr. existau deja traci, deci, este posibil ca ei să fi existat chiar mai devreme de această vreme, dar să fie ignoraţi. Sunt atâtea argumente forte, care confirmă paternitatea traco-geto-daco-românilor asupra acestor pământuri din cele mai vechi timpuri. E regretabil faptul că acei (istoricii), care ar trebui să pună în valoare dovezile incontestabile, deseori se împotmolesc pe potecile mlăştinoase create în mod special de neprieteni în problemele istoriei neamului. Tot mai des apare întrebarea, care este rostul acestui zbucium fără sens, al acestei lupte cu morile de vânt? În astfel de clipe deosebit de binevenit este răspunsul autorului cărţii „Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus”, Haim Cohn, la întrebarea dacă o carte poate pune capăt unor idei preconcepute. „O singură carte nu este în stare de aşa ceva, dar poate crea o opinie publică, iar aceasta, la rândul ei, poate să ducă la o schimbare a lucrurilor”, a fost răspunsul lui. Să creăm atunci această opinie publică prin toate mijloacele disponibile.

Valeriu DULGHERU