ISTORIA MULTIMILENARĂ CARE NE-A FOST FURATĂ (3)

istorie

Bazinul Dunării – leagănul poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român

„Este uimitoare coincidenţa aproape perfectă între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. Această coincidenţă confirmă faptul că bazinul hidrografic al Dunării a fost leagănul de formare şi supravieţuire multimilenară a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român.”

(Teodor Filip).

Cultura Vedică, considerată până azi drept cea mai veche din lume, din care îşi trag originea cele caldeiană, egipteană, iudaică şi creştină, care stă la baza întregii civilizaţii a lumii, este considerată ca pornind din spaţiul carpato-dunărean. Spun acest lucru nu specialiştii români, ci cunoscuţi savanţi de la Cambridge-Anglia, precum şi din SUA. Este indiscutabil faptul că pe veritabilul fond genetic local la început al culturii Vedică, mai apoi al culturilor Cucuteni, Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti, Cernavodă, Karanovo ş.a., care au înflorit în spaţiul bazinului Mării Negre, a apărut poporul pelasg (numit de greci hiperborei), precursorul multor popoare europene şi nu numai. Elementele comune (lingvistice, obiceiuri, construcţii etc.), găsite la populaţiile de la inzii din podişul Iranului până la celţii din Marea Britanie, într-un fel confirmă ipoteza răspândirii spre vest şi est a supravieţuitorilor din spaţiul bazinului actualei Mări Negre după Marele Potop. După N. Densusianu, pelasgii au construit cel mai mare şi mai puternic imperiu în Europa preistorică. „Patria Hiperboreilor, şi anume în epoca aceea, când religia lor începe să aibă o influenţă decisivă asupra vieţii greceşti, era, după cum ne spun cei mai însemnaţi autori, în părţile de nord ale Dunării de jos şi ale Mării Negre” (Nicolae Densuşianu). După Pindar, cel mai erudit poet al antichităţii greceşti, „…Hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ale Dunării de jos”. De asemenea afirma că „…Apollo, după ce a ridicat zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de pe Istru”. De altă parte Strabo scrie: „Cei de întâi, care au descris diferitele părţi ale lumii, ne spun că Hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pământ. „Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioara în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, dioi, adecă oameni cu calităţi supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale. Grecii aveau o tradiţiune că înainte de dânşii, a domnit peste pământul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaştinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor, a tăiat munţii, a împreunat mările, a arat şesurile, a întemeiat oraşe, sate şi cetăţi, a avut o religiune înălţătoare, a ridicat altare şi temple zeilor şi că aceştia au fost pelasgii” (N. Densuşianu).„Ei au fost cei dintâi cari au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor săi legi şi au introdus în modul lor de viaţă moravuri mai blânde; peste tot au îndreptat întreaga activitate a lor spre o existenţă mai bună, fizică şi intelectuală, şi astfel au deschis o nouă cale pentru destinele omenirii pe acest pământ” (Dromihete).
Sunt ipoteze care merită toată atenţia specialiştilor în domeniu. După Mircea Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la cca. 200 („Dicţionar al religiilor”, pag. 265). Din păcate, nu au lăsat nimic scris care să le dovedească trecutul măreţ. Migrând pe întinsurile Europei, răspândindu-şi cultura şi limba, arienii, pelasgii, tracii au generat “cultura latină”. Întotdeauna în spatele unei culturi mari se găseşte o alta, neobservată, uitată, neglijată, ignorată.
Să încercăm să facem o mică analiză comparativă, un procedeu foarte des utilizat în domeniul ştiinţelor reale. Cunoaştem din istorie că toate marile civilizaţii au înflorit pe văile unor mari fluvii şi, în special, la gurile de vărsare ale acestora: cea egipteană – pe Nil; cea mesopotamiană – între Tigru şi Eufrat; cea indiană – pe Ind şi Gange; cea chineză – pe Fluviul Galben; iar cea europeană, cu voia sau fără voia „marilor profesori de istorie şi arheologie” – pe valea (Istrului, Danubiului) Dunării şi, în special, în zona Deltei acesteia. În susţinerea acestei opinii în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974 apare cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus-menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească. „Originea acestui popor, tracic, căruia geografia şi condiţiile climatice i-au hărăzit culoarea albă a pielii, menţinută cu toate invaziile, încrucişările şi suprapunerile orientale, se confundă cu cea a Arienilor Carpato-Danubieni, a vechilor Pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. În ultima vreme, tot mai mulţi cercetători sunt de părere că leagănul vechii Europe este spaţiul Carpato-Dunărean”, susţine Marija Gimbutas. De aceeaşi părere este şi cunoscutul savant german P. Bosch-Gimpera, care consideră că spaţiul, din care au pornit popoarele europene, este situat pe teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracilor) şi Marea Neagră (Marea Getică). „Acesta este leagănul adevărat al civilizaţiei Proto-Europene, în străvechea vatră tracică a Carpaţilor, a Dunării Carpatice. Aici veneau grecii în antichitate să-şi caute Lâna de Aur şi bogăţiile agricole dunărene. Aici s-a dezvoltat faimoasa Epocă de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunării şi Lăcaşul Zeilor din Cetatea Koga-Ion-ului. Uitaţi-vă pe hartă şi veţi vedea ce fantastic arăta acest spaţiu, unde din trupul munţilor ţâşnesc izvoare ce se prefac în râuri care se desfăşoară ca un evantai spre Dunăre, străbătând văi calme şi dealuri molcome, prielnice agriculturii şi păstoritului. De sus, din avion, această reţea hidrografică, cu forma de elipsă, seamănă cu un Ou al Genezei. Munţi de sare, fără de care e greu de conceput viaţa omului şi creşterea vitelor, reprezenta în antichitate o bogăţie mai mare ca aurul, poate cea mai de seamă bogăţie pentru oamenii vechimii, bogăţia vieţii. Nimic nu este mai presus decât „sarea în bucate”, spune o veche poveste dacică”, ne relatează cunoscutul tracoromân – luptător pentru adevărul istoric Napoleon Săvescu (Napoleon Săvescu. Noi nu suntem urmaşii Romei. Ed. Intact, Bucureşti, România. 2002). Mă opresc aici cu argumentările privind leagănul adevărat al civilizaţiei proto-europene.
Din păcate, şi aici istoria ne-a fost furată, mutilată. Latinitatea noastră incontestabilă nu vine de la Roma, cum ni se spune (de străini, dar, din păcate, şi de mulţi istorici români), ci tocmai invers – latinismul a fost adus pe Peninsula Apenină. Lucrul acesta este confirmat iarăşi de străini. „…Nu, nu ne este permis să ne îndoim că naţiunile pelasge formară poporul latin…Este incontestabil că pelasgii contribuiră la fondarea Romei. Pentru ce să ne mirăm atunci că pelasgii panonieni, că pelasgii din Tesalia, din Macedonia, că pelasgii Daciei vorbiseră şi conversaseră dialectul lor naţional, pelasgicul vlah, care a purtat în Italia numele de latin”, confirmă cele scrise mai sus publicistul şi omul politic francez Felix Colson. Cât de clară este originea poporului român pentru francezul Colson şi cât de nebuloasă, misterioasă este pentru tot soiul de „prieteni”, dar şi pentru ignoranţii noştri gen Stati, Borşevici, Stepaniuc, Dodon ş.a. „Cine se mai îndoieşte de originile noastre să citească acest articol, căci poate-poate îşi mai reduce din încăpăţânarea….de a crede în falsa teorie a latinităţii limbii române. Am ajuns să nu mai cred în latinitatea limbii române, ci în tracitatea limbii latine şi asta nu de azi, de ieri, ci de mult timp, aş putea spune chiar de pe băncile liceului…accentuându-se şi mai mult acum, către amurgul vieţii” (Vincente). Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau „latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat.
Cauza principală nu este lipsa specialiştilor şi a izvoarelor, ci faptul că istoria noastră a prezentat un interes sporit pentru străini, care ne-au tot furat-o pe parcursul mileniilor. Ce ne încurcă acum să descoperim adevărata istorie a Neamului, cu atât mai mult că tot mai mulţi străini încearcă, într-un fel, să ne ajute. Sunt atâtea argumente forte, care confirmă paternitatea românilor asupra acestor pământuri din cele mai vechi timpuri. E regretabil faptul că acei (istoricii), care ar trebui să pună în valoare dovezile incontestabile, deseori se împotmolesc pe potecile mlăştinoase create în mod special de neprieteni în problemele istoriei neamului.
Ne luminează străinii în problemele trecutului glorios, iar noi, românii, rămânem aceiaşi ignoranţi, cărora nu le pasă de istoria neamului. În loc să fim mândri că suntem un vechi popor, ne este frică de ceea ce am fost. Când ni s-a spus nouă în istoria „noastră” de posibilitatea originii Culturii Vedice, culturilor Cucuteni, Hamangia, Petreni ş.a. la noi? Câţi dintre români au auzit despre ele?!

Valeriu DULGHERU