CALENDARUL DACIC DIN ANSAMBLUL DE SANCTUARE DE LA SARMISEGETUZA REGIA

Calendaeul dacic

 

Sebastian Vîrtosu
Anişoara Munteanu

PREFAŢĂ

„Ce este timpul?”, se întreabă Sfântul Augustin; şi tot el răspunde:„Dacă nimeni nu mă întreabă, o ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. Această notaţie, pe care eruditul episcop de Hippo o face într-una din paginile confesiunilor sale, exprimă eterna neputinţă a omului de a cunoaşte „timpul cel adevărat”, cum spune Tudor Arghezi, poetul român cu, poate, cea mai acută conştiinţă a temporalităţii, în toate punctele operei sale fiinţa poetică fiinţând în raport cu timpul – ne amintim, desigur, versurile dintr-o Gravură argheziană: „Dintr-a mea singurătate / Las în voie timpul viu, / Care ştie ce nu ştiu, / şi prin veacuri destrămate / Fac cu pana semn şi scriu”,ce afirmă o idee foarte expresivă, aceea că timpul viu/adevărat (sinonim cu vecia) alunecă ineluctabil, lăsând în urmă numai câteva crâmpeie menite a determina temporalsingurătatea melancolică a fiinţei; sau finalul unei poeme erotice, intitulată de Arghezi Restituiri: „De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră? // … // Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava, / S-apropiem vecia mai repede de noi”, care ne trimite cu gândul la celebra formulă platoniciană a timpului, potrivit căreia acesta este imaginea mişcătoare a veşniciei.
Timpul reprezintă, prin urmare, o problemă esenţială şi ea ne responsabilizează mai mult decât celelalte chestiuni filosofice. „Problema timpului este problema noastră”, constată Borges. Căci suntem pasageri prin această lume, iar cel care ne măsoară risipirea e timpul. În termeni heideggerieni, temporalitatea constituie temeiul ontologic al fiinţei Dasein-ului (cum numeşte filosoful din Pădurea Neagră fiinţarea numită „om”); dacă aşa stau lucrurile, atrage Heidegger atenţia, şi „dacă această fiinţare, în fiinţa sa, are ca miză însăşi această fiinţă, atunci trebuie ca grija să aibă nevoie de «timp» şi astfel să ia în calcul «timpul». Temporalitatea Dasein-ului dezvoltă o «calculare a timpului». «Timpul» experimentat prin această calculare ne este, fenomenal vorbind, cel mai familiar aspect al temporalităţii” (trad. G. Liiceanu).
Se poate spune că dintr-o atare preocupare având ca obiect timpul s-a născut şi lucrarea de faţă, care oferă, cu determinare şi dăruire, un exemplu de calcul al timpului, pornind de la arhitectura marelui sanctuar circular de la Sarmizegetusa – impresionantă imagine a spaţializării duratei, ce favorizează din nou recursul la Arghezi, care „vede” într-un Psalm cum „Păretele-i veacul pătrat, / şi treapta e veacul în lat, / şi scara e toată vecia”. A calcula astfel timpul înseamnă a-l lua în stăpânire şi, totodată, a te deschide la ceea ce-l datează: în speţă, curgerea soarelui pe cer. „Mor cu fiecare zi”, afirmă Sfântul Pavel, iar lucrul acesta – a muri şi a învia odată cu fiecare zi – i se întâmplă fiecăruia dintre noi în măsura în care ne explicităm timpul dat nouă, datându-l.

Prof. dr. Cezar Boghici

CUVÂNT-ÎNAINTE

Parafrazându-l pe George Călinescu, care cerea tinerilor critici literari să încerce să scrie în toate genurile şi speciile literare, chiar fără succese demne de a intra în istoria literaturii, considerând că, astfel, vor simţi mai bine structura intimă a operei literare şi a autorului ei, şi noi, autorii prezentei lucrări, recomandăm tuturor românilor, care mai simt româneşte, să scrie astfel de lucrări, pornind de la premisa că şi o încercare nereuşită e mai mult decât a nu face nimic. Copiii, rudele, prietenii respectivilor autori ar fi primii beneficiari şi, cu siguranţă, eforturile nu ar fi în van.
Nu putem ascunde şi un gând timid, acela că lucrarea noastră dorim să fie o provocare pentru istoricii şi astronomii care, simţindu-se încă români, vor cuteza să ducă acele ştiinţe pe drumuri nebănuite, unde nimeni nu a mai călcat vreodată, reparând demnitatea prea adesea călcată în picioare, redându-i acestui neam curajul şi mândria de a fi român.
În alcătuirea calendarului dacic am pornit de la structurile aflate pe teren, şi anume, ansamblul sanctuarelor din munţii Orăştiei, masivul Şureanu. Am pornit de la ideea că arhitectura unor astfel de ansambluri trebuie să fie sacră. Prin urmare, toate componentele, chiar şi cele ce nu sunt la vedere – cum ar fi plintele, trebuie să respecte nişte reguli sacre. Aceste reguli se manifestă prin scheme numerice (cifre sacre, rapoarte numerice sacre, secţiunea de aur, de exemplu, rapoarte geometrice ca „π”- 3,14) sau rapoarte astronomice ce pot conduce la alcătuirea unui calendar. Pornind de la datele conţinute în Marele Sanctuar Circular am conceput un calendar, numit de noi dacic, şi un An Zero, de la care numărăm anii până în zilele noastre. Datele conţinute în Marele Sanctuar Circular sunt următoarele: 104 pietre în primul cerc exterior, 210 pietre (30 cicluri, a câte şapte pietre) în al doilea cerc, care este lipit de primul, 84 stâlpi de lemn în al treilea cerc (stâlpii sunt aşezaţi doar pentru a se vedea unde sunt plintele în pământ) şi 34 stâlpi de lemn în absida centrală (şi aici stâlpii au doar rol orientativ, nefiind din construcţia originală). Obiecţiile pot fi făcute doar cu privire la numărul de stâlpi din al treilea cerc şi la faptul că, fiind doar simple fundaţii ale unui templu circular, aceste numere, amintite mai sus, nu au nicio valoare religioasă. În privinţa primei obiecţii aducem argumentele a trei cercetători, Ioan Glodariu , Dan Oltean şi Ovidiu Drimba , care confirmă numărul 84 al plintelor celui de-al treilea cerc. Cât priveşte a doua obiecţie, putem spune doar că arhitectura sacră este completă, nu permite la niciun nivel, oricât de mic şi aparent neimportant, ca lucrurile să fie făcute la voia întâmplării. Prin urmare, fundaţia, care în construcţii este cea mai importantă, nu putea fi lăsată la voia hazardului. Detalii despre alcătuirea calendarului dacic se vor afla în cuprinsul lucrării.
În găsirea unui An Zero, de la care să începem numărarea anilor cu ajutorul calendarul dacic, am pornit de la următoarele premise:
1) Terra avea în trecut o masă mai mică decât în prezent. Consecinţa acestei premise va fi prezicerea unei gravitaţii mai mici, iar o gravitaţie scăzută va face ca fiinţele de pe Terra să atingă dimensiuni mari şi invers, o gravitaţie mare face ca fiinţele să aibă dimensiuni mici. A avut Terra fiinţe de dimensiuni mari de-a lungul erelor geologice? Răspunsul este Da, de la plante, insecte, până la reptile.
2) Urmare a gravitaţiei mici a Terrei, viteza de rotaţie în jurul axei proprii era mai mică.
3) Urmare a vitezei mici de rotaţie în jurul axei proprii, perioada precesiei era mare, deoarece o viteză mică de rotaţie în jurul axei proprii se manifestă printr-un balans mare al axei de rotaţie a Terrei . O consecinţă a acestei premise este faptul că, în trecut, perioada precesiei era mare, micşorându-se în viitor. Viteza de rotaţie în jurul axei proprii poate creşte în urma creşterii masei Pământului, prin îndepărtarea Lunii de Pământ, precum şi prin apariţia unor factori necunoscuţi încă (Soarele sau alte corpuri cereşti).
4) Satelitul Terrei, Luna, era mai aproape de Pământ în trecut, decât astăzi. Consecinţa îndepărtării Lunii de Pământ este accelerarea vitezei de rotaţie a Terrei, asemenea unui yo-yo care, atunci când se desfăşoară sfoara, face să crească viteza de rotaţie a micului scripete pe care era înfăşurată sfoara.
5) Luna a apărut mai târziu în istoria Terrei, în ciuda ipotezei formării ei din ciocnirea Pământului cu o planetă, în perioda de formare a Pământului. Lipsa Lunii făcea ca perioada precesiei Terrei să fie mare şi instabilă. Apariţia Lunii, foarte aproape de Pământ, a început să stabilizeze perioada precesiei Terrei, iar îndepărtarea ei a condus către micşorarea perioadei precesiei. Faptul că Luna a fost aproape de Pământ a generat şi nişte anomalii geo-magnetice şi gravitaţionale, adăugând încă o cauză, faţă de cele deja existente, a formării munţilor. Unii munţi posedă un câmp gravitaţional mai mic decât media gravitaţiei Terrei (cum ar fi munţii: Bucegi, Gugu, Ceahlău, etc.) precum şi unele mări sau zone din oceane ce posedă câmpuri gravitaţionale mai mari decât media gravitaţiei terestre (este vorba, desigur, de anomalii de genul Triunghiul Bermudelor).
Lucrarea noastră se încheie cu o Anexă în care prezentăm calendarul dacic într-o formă practică, clasică, în care, pe fiecare zi a unui an, sunt notate datele, atât ale calendarului dacic – cu negru, cât şi datele calendarului gregorian folosit azi – cu roşu. Calendarul este urmat de câteva explicaţii pe care cititorul le va găsi, sperăm, mulţumi-toare.
Dorim cititorului răbdare şi înţelegere. Speculaţiile noastre făcute pe baza numerelor înscrise în Marele Sanctuar Circular au o valoare de suflet. S-ar putea, în viitor, să fie confirmate de descoperiri ştiinţifice. Până atunci însă, trebuie să ne mândrim şi să respectăm ceea ce avem de la strămoşi şi, mai ales, să ducem mai departe flacăra nestinsă a românismului, dacismului, a istoriei şi a limbii noastre, păstrând cu sfinţenie totul.
Încheiem prin a aduce mulţumiri S.C. MORI PAN ALEX S.R.L., Jariştea-Vrancea, reprezentată de domnul Nicuşor Epure, care a sprijinit tipărirea acestei lucrări.

Autorii