HICLENII, TRĂDĂRI, ASASINATE

Filip

Teodor Filip

A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni”

Prof. Marius Diaconescu

Soarta popoarelor care au dăruit lumii marile civilizaţii s-a împărţit în două: ori au dispărut – sumerienii, incaşii, perşii ş.a. – ori stau în adormire de veacuri – grecii, italienii, spaniolii, olandezii, turcii etc. La ultimii, comparativ cu perioadele de glorie. Noi, românii, cei care ne tragem seva dintr-o seminţie care, pentru antici, era „cea mai numeroasă după cea a inzilor” şi care ar fi putut fi „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului” (Herodot), ne-am irosit mereu şansa. Teritorial, cel puţin, am trăit şi trăim într-un regres continuu! Burebista a reuşit să creeze marele stat dacic (multe triburi fiind supuse prin forţa armelor) ce se întindea de la pădurea Hercenica (Moravia de astăzi) până la Bug şi din Carpaţiii Nordici până la sud de Balcic, despre care istoricul american, Paul Mackendrick apreciază că „era unul din cele mai remarcabile creatoare state aborigene ale antichităţii”. Erodarea a început prin asasinarea lui Burebista de către parte a aristocraţiei care nu putea renunţa la privilegii şi independenţă. Strabo ne spune că Burebista a fost răsaturnat de către nişte răsculaţi, lucru ce se întâmpla în anul 44 î.Hr., la puţină vreme după asasinarea lui Cezar, la Roma. A fost primul act de trădare consemnat de istoria noastră. Marele stat a fost împărţit în patru, renumit devenind Dacia sub Decebal. În cele două războaie daco-romane el a fost trădat de o parte din fruntaşii aristocraţiei dacice şi de către aristocratul Bicilis, confidentul său. Istoria nu consemnează ce avantaje au obţinut aceşti trădători de la împăratul Traian. În anul 106, odată cu constituirea provinciei Dacia Romană, am mai pierdut 14% din teritoriu. Erodarea a continuat. După înfăptuirea României Mari, la 1 Decembrie 1918, am pierdut „Tisa cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul Banatului în 1920” (26), Basarabia, Bucovina şi Ţara Herţei în 1940, Cadrilaterul şi aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei, tot în 1940, apoi Insula Şerpilor în 1948. De ce s-au întâmplat toate acestea? „În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit, împăratul latin de Constantinopol, Henri De Hainaut (1206-1216) fiind încredinţat că românii erau „oamenii…cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului”! Şi nici un papă, rege ori împărat cataloic n-a imaginat o cruciadă anti-otomană fără „Magna Vlahia” (Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” (1595 Barton, agent englez la Poartă). De ce, dacă „s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în faţa Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria”, am pierdut aproape totul?” (1). De ce am câştigat bătălii, dar am pierdut, de fiecare dată, războiul? De ce noi, urmaşii pelasgilor care au stăpânit Europa, noi care am hrănit Europa din grânarul nostru, noi fără de care Hitler nu s-ar fi încumetat să declanşeze al Doilea Război Mondial, am ajuns să fim sluji într-o ţară bogată? De ce am fost invitaţi să aderăm la Uniunea Europeană, „marea familie a democraţiei”, când, de fapt, popoarele bătrânului continent îşi au originea în spaţiul carpato-danubiano-pontic-balcanic? De ce nu am fost alături de eroii noştri care au stârnit admiraţia Europei? Unde am fost noi, cel mulţi, când martirul Brâncoveanu cu familia a fost dus la Constantinopol? Unde am fost noi, românii, când Întregitorul a fost tăiat pe Câmpia Turzii? De ce am devenit un popor care acceptă fatalitatea: „Mai rău să nu ne fie”!, „Capul plecat sabia nu-l taie”! De ce ne place a pune în fruntea Ţării nişte incompetenţi, pentru ca apoi să ne arătăm superioritatea făcându-i cu ou şi oţet? De ce îl invocăm atât de des pe Ţepeş? De ce am dat şi dăm numai generaţii de sacrificiu? Istoricul profesor Mircea Dogaru are dreptate când se întreabă: „De ce ne amăgim cu minciuna că „Pe-al nostru steag e scris Unire/Unire-n cuget şi-n simţiri”! ? Herodot a rostit câteva cuvinte magice: „Sub o conducere unitară” strămoşii noştri ar fi putut deveni „de neînfrânt” Strămoşii noştri şi noi am acceptat Unitatea? Nu a circulat între noi, încă din cele mai vechi timpuri, vorba: „De ce El şi nu Eu”? De ce hiclenia şi trădarea au fost o constantă la români? Bătrânii spun că pădurea a început să moară atunci când unii dintre fii săi au devenit cozi de topor pentru veneticii veniţi din afara pădurii. Noi, românii, ar trebui să avem un acut sentiment al istoriei deoarece cunoaşterea trecutului a potenţat lupta pentru supravieţuirea ca naţiune. Mircea Eliade face nişte afirmaţii deosebit de pertinente: „Noi cei de aici, nu prea avem motive să iubim istoria. De ce am iubi-o? Zeci de secole istoria a însemnat pentru noi năvăliri barbare, alte cinci secole au însemnat teroarea bolşevică şi acum pentru nu ştiu câte secole, Istoria va însemna Rusia sovietică”. Sau: „(…) De ce am idolariza, noi românii,Istoria? Descindem dintr-unul dintre neamurile cele mai numeroase din lume, şi praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi, vicisitutidinile Istoriei au sfărmat-o definitif…” Istoria predată în învăţământul românesc, atât pe timpul „epocii de aur”, cât şi după evenimentele din decembrie ’89, multele tratate academice de istorie, numeroasele documentare despre faptele domnitorilor noştri nu pomenesc aproape deloc o constanţă a istoriei noastre: trădarea! Am învăţat că strămoşii noştri şi-au apărat glia cu eroism, că nu am purtat niciodată războaie de cotropire. Am învăţat să credem că de la Burebista la Băsescu evoluţia ţării a fost „pozitivă”. De la Decebal şi Traian am moştenit cele mai înalte virtuţi. Manualele şcolare sunt pline de legende şi poeme eroice prin care se aduc imnuri şi elogii peste măsură înaintaşilor. Foarte puţini istorici au remarcat că, pe lâgă toate acestea, istoria noastră este plină de trădări, de uneltiri fără de sfârşit ale boierilor şi domnitorilor, că dorinţa de a obţine puterea şi a o menţine cu orice preţ a fost şi este o constantă. Că am avut tratate şi înţelegeri încălcate, nu numai de către români. A sosit timpul să trecem şi la demitizarea istoriei noastre. Adică să fim realişti şi să recunoaştem că mulţi dintre conducătorii noştri au avut şi greşeli. Nici un popor nu şi-a ucis ori alungat conducătorii ca la noi. De la Burebista până la Ceauşescu. Decebal nu a putut fi învins decât prin trădare. Când a făcut secesiunea faţă de Imperiul Roman Vitalian a fost trădat şi ucis. Gelu a fost părăsit şi uitat. Athum a fost ucis prin trădare. Istoria noastră geme de domnitori-eroi trădaţi şi ucişi: Vlad Dracul, Vlad Ţepeş. Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea şi Cloşca, Tudor Vladimirescu. Reîntregitorul Ion Antonescu, militarul care a reînviat virtutea română a fost condamnat la moarte de un tribunal de ocupaţie. Iată câteva fraze din proclamaţia „Către români” din ianuarie 1941, foarte grăitoare şi actuale: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urii este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată”. Nicăieri în lume mârşăvia şi hiclenia nu au ajuns în sferele cele mai înalte şi nu au atins astfel de cote ca la noi. Imaginea domnitorilor cu dragoste faţă de glie se amestecă şi cu fapte necugetate, degradante pentru fiiinţa umană. De la înlăturarea mişelească a adversarului ori pretententului (chiar dacă era rudă de sânge), la tot felul de „făcături”, ori scrisori false pe care istoria nu le poate descifra. Pentru a-l putea reţine şi închide pe Vlad Ţepeş, în 1462, Matei Corvin, regele Ungariei, a recurs la trei scrisori false, aşa-zise dovezi de trădare ale domnitorului român. Vlad Ţepeş a stat la închisoare la Visegrad 12 ani. Intenţia domnitorului Constantin Brâncoveanu de a transmite puterea ereditar a stârnit invidia Cantacuzinilor. Odioasa pâră la Înalta Poartă şi-a spus cuvântul. Matei Basarab a fost atacat de către Vasile Lupu! Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ctitorul României moderne, a fost îndepărtat de „Monstruoasa Coaliţie” şi a acceptat sacrificiul de dragul Interesului naţional. Lui I. C. Brătianu nu i-a convenit proiectul de reformă agrară din 1862 şi a devenit sufletul „Monstruoasei Coaliţii” care, prin aducerea unui străin să ne guverneze, a inoculat românilor ideea că nu suntem capabili să ne guvernăm singuri. „Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua munca lui Mihail Kogălniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie, dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că „În chestiunile cele mai mari, în actele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărească a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!” (1). De ce se omite prezentarea completă şi corectă a păcatelor şi greşelilor noastre? Profesorul francez Jacques Julliard ne aduce o acuză foarte gravă, dar dreaptă, când afirmă că noi, Românii, continuăm să suferim din cauza incapacităţii de a ne privi trecutul în faţă… Vremurile la care suntem contemporani nu sunt nici ele lipsite de acte de trădare. Îndeosebi trădarea în sens politic care a ajuns la un adevărat rafinament. Ea este, practic, o artă dobândită printr-un exerciţiu multiplu, mereu adaptat altor vremuri şi altor actori, dar cu acelaşi conţinut de intenţie. Iată câteva exemple: Traian Băsescu îl trădează pe Petre Roman şi preia conducerea PD. Liderii Grupului de la Cluj îl trădează pe Năstase şi la şefia PSD ajunge Mircea Geoană, care îi trădează pe cei care îl ajutaseră. Simirad şi Cosmâncă trădează PSD pentru a trece, primul de partea lui Băsescu, iar al doilea de partea lui Oprescu. Pe Traian Băsescu îl trădează toţi consilierii. Elene Udrea trădează PSD pentru PNL, apoi trece la PDL. Şi lista poate continua… Cu toate acestea trebuie să fim mândri că principalul bastion a creştinătăţii în calea expansiunii otomane l-a constituit Valahia (Ţara Românească), nu Ţările Române. „Când vorbim de apărarea spaţiului românesc faţă de turci, ne referim la Ţara Românească. Apoi, în cazuri eventuale, ne referim la Moldova, stat căruia nu trebuie să-i atribuim meritele unor voievozi valahi (nici invers, desigur) şi să nu uităm de Transilvania. Atunci când ne referim la apărarea ortodoxiei în faţa pericolului de impunere a unei noi religii de stat, vorbim în egală măsură de Valahia şi Moldova, deoarece asemenea pericol (care nu a fost permanent!), pândea din diferite direcţii. Iar când ne referim la apărarea creştinătăţii, subliniem mai întâi rolul Ţării Româneşti, care de foarte multe ori a făcut faţă singură ameninţărilor. Ulterior a existat o comuniune cu Moldova, Transilvania şi cu puterile Europei, ca pe timpul cruciadelor târzii” (2). Ţările Române au fost dominate de mai multe imperii, pe perioade diferite. Pe unii îi va surprinde, probabil, afirmaţia că Imperiul Otoman a oferit cel mai liberal regim. Niciodată nu a căutat, nici măcar nu s-a gândit, să impună Moldovei ori Vlahiei religia musulmană. Chiar Ştefan cel Mare, spre sfârşitul domniei, aprecia că preferă „semiluna turcului” decât dominaţia ungară sau polonă. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat cu Moldova şi Valahia dacă ar fi fost atâtea secole sub dominaţia ungară, habsburgică sau polonă? Transilvania Evului Mediu, partea Ardealului cedată după arbitrajul dela Viena stau mărturie în acest sens. Politica românească promovată de unii domnitori nu a fost capabilă să-şi asume propriile greşeli, ceea ce a dus ca Poarta otomană să-şi piardă încrederea în domnitori şi să arunce Ţările Române în braţele regimului fanariot, când progresul social-economic a fost stopat. Şi mai trebuie înţeles un lucru. Nu a fost totuna a–ţi apăra tronul, prin intrigi, crime, trădări, cu a-ţi apăra Ţara de turci. Pretextul a creat întotdeauna confuzia. Când Porţii nu-i convenea un domnitor, mai întât îl avertizau. Dacă era posibil, apoi trimiteau un hagiu pentru a-i arunca năframa de mătase neagră pe umăr şi să-i strige „Mazil!”. Atacau doar în caz extrem. Îşi impuneau domnitorul tot din rândul boierilor de încredere, după care îşi retrăgeau trupele. După cum dovedeşte istoria, scopul lor nu a fost de a ocupa Ţara. În urma nenumăratelor lupte împotriva turcilor, apărându-şi cu vitejie tronul, respectiv Ţara, chiar Ştefan cel Mare a înţeles, la un moment dat, că trebuie să plătească tribut. Ţara era prea secătuită pentru noi războaie. Mai trebuie să înţelegem că Imperiul Otoman era de sute de ori mai întins şi mai puternic decât Ţara Românească,cu care s-a învecinat în partea nordică o lungă perioadă… Sunt convins că cele de mai jos vor stârni numeroase controverse. Credem că ne cunoaştem Istoria. De la Burebista la Traian Băsescu. Complet fals! La şcoală am învăţat, copiii noştri învaţă ce trebuie, nu ce a fost. Oare câţi dintre dvs. ştiţi că România, la propunerea lui Napoleon al III-ea, ar fi putut fi independentă faţă de Turcia încă din 1860, sub domnia lui Cuza Vodă? Voi reveni asupra acestui domnitor. Istoricul Marius Diaconescu (lector universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a publicat numeroase studii şi cărţi, rezultate în urma consultării arhivelor din Austria, Polonia, Ungaria şi Vatican). In cadrul emisiunii „Ce este România?” realizată de Ovidiu Nahoi la RFI, a spulberat multe mituri istorice ale strămoşilor noştri adânc înrădăcinate în conştiinţa noastră, unele de pe băncile şcolii, altele prin filme istorice ori romane. Anterior, profesorul Lucian Boia a scris cartea „Istorie şi mit în conştiinţa română”, primită cu reticenţă şi foarte rece de istorici şi cercetătorii în domeniu, inclusiv de membrii Academiei Române. De ce? Deoarece scoate în evidenţă o parte din istoria reală a României, fără retuşuri, Prin această carte face o adevărată operaţie deschisă în conşiinţa românilor. Referindu-se la această carte, pe care, personal, o consider de excepţie, profesorul Marius Diaconescu a declarat: „După 20 de ani de la Revoluţie, suntem încă tributari istoriografiei comuniste naţionaliste (…) Din păcate, încă predomină în cărţile de istroie o imagine falsă a domnitorilor români pe care copiii şi-o însuşesc”. Mărturisesc sincer: mi-a trebuit multă voinţă să citesc cartea profesorului Lucian Boia. După ce am citit-o, cu multe notiţe în două culori – albastru şi roşu -, am început să mă documentez. Spre surpinderea mea, chiar în vasta bibliografie pe care am strâns-o de-a lungul anilor, am întâlnit materiale care întăreau o parte a celor scrise în cartea „Istorie şi mit în conştiinţa română”. Dar, la vremea respectivă, le-am considerat abureli. Apoi, navigând zeci de ore pe internet, am întâlnit alte confirmări. Profesorul Marius Diaconescu consideră că „A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni”. Voi exemplifica prin două cazuri, multe altele fiind trecute înn prezenta lucrare. La şcoală am învăţat că Mircea cel Bătrân îl învinge pe renumitul Baiazid în bătălia de la Rovine. Cu toţii am citit, cel puţin o dată, „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu, în care glorifică victoria românilor. Şi ne-am înfiorat când i-a pus în gura domnitorului versurile: „N-avem oşti, dar iubirea de moşie e un zid/Care nu se înfiorează de-a ta faimă, Baiazid” Se pare că nu a fost chiar aşa. După bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân s-a retras timp de doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat, ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? Armata ungară a încercat de patru ori să-l repună pe Mircea cel Bătrân pe tronul Ţării Româneşti. De fiecare dată au venbit turcii şi l-au alungat. „Un alt mit bine împământenitt este despre prietenia ce îl lega pe Ştefan cel Mare de Vlad Ţepeş. Această prietenie este prezentată şi în filme istorice. De altfel, mulţi istorici încearcă să explice de ce a atacat cetatea Chilia şi automat Ţara Românească, Ştefan cel Mare, atunci când Vlad Ţepeş era în plin război cu turcii. Mai toţi spun că domnitorul moldovean a vrut să salveze Chilia din mâna turcilor. Nu este adevărat! Chilia era atacată de pe mare de către turci, iar pe uscat era Ştefan cel Mare. Era un pact, o conlucrare a celor două armate, moldoveană şi otomană împotriva lui Vlad Ţepeş”, precizează istoricul Marius Diaconescu… Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători şi trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul şi până la Tudor Vladimirescu, de la domnitorul A.I.Cuza şi până în zilele noastre, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fara scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei şi soarta românilor….

Surse: 1. Din articolul „Popor de împăraţi în ţara nimănui”, de istoricul Mircea Dogaru; . 2. http://talusa1946.forumculture.net