ISTORIA MULTIMILENARĂ CARE NE-A FOST FURATĂ (2)

istorie

Primul sistem de scriere prin simboluri – un alt furt al Istoriei noastre
Un element incontestabil, care determină gradul de civilizaţie al unui popor, este scrisul. Se pune întrebarea: au cunoscut stră-strămoşii noştri scrisul? Prin mulţimea vestigiilor descoperite putem spune cu certitudine că l-au cunoscut. Ce spun cercetările ştiinţifice din ultimul timp despre apariţia scrisului în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic? „…Scrisul a fost adoptat şi utilizat în spaţiul tracic, apoi în spaţiul greco-roman” (I.C.Drăgan. Noi, tracii, şi istoria noastră multimilenară. Nagard, Milano, 1976). „…dacii, strămoşii Românilor, şi-au formulat probabil o scriere cu sute de ani înaintea Sumerienilor” (D. Bălaşă. Noi, Tracii. 1986) ş.a. Să încercăm să facem o scurtă analiză prin confruntarea surselor existente a apariţiei primului sistem de scriere pe Pământ. Cercetările ştiinţifice din toate domeniile au un caracter relativ. Acest lucru este necesar ca un punct de pornire pentru a ne apropia de adevărul absolut în cunoaşterea lumii. Şi una dintre ştiinţele exacte – fizica – în toată perioada dezvoltării ei a avut permanent un caracter relativ. Atomul, considerat la început cea mai mică particulă, a permis dezvoltarea ştiinţei fizice. Atunci când au fost găsite particule mult mai mici, au fost acceptate aceste la baza creării lumii materiale. Fiecare ipoteză îşi are rolul ei în ştiinţă şi există atât timp cât nu este contestată veridicitatea ei. Teoria relativităţii lui Einstein a fost pusă la baza cunoaşterii Universului, jucând un rol deosebit de important în ştiinţă, dar se pare că apar noi teorii, care contestă veridicitatea absolută a acestei teorii. Aceste lucruri sunt întâlnite într-o ştiinţă foarte exactă cum este fizica. Fiind o ştiinţă mai puţin exactă, în istorie acest fenomen este mult mai des întâlnit. Multe descoperiri trebuie luate ca repere, ca puncte relative de plecare în cunoaşterea adevărului despre „facerea lumii” până nu sunt descoperite altele, mai adevărate. Aşa s-a întâmplat şi cu istoria scrisului. Deşi legendele pun inventarea scrisului pe seama atlanţilor sau a altor civilizaţii ipotetice pierdute in negura istoriei, până în urmă cu câteva decenii era un fapt general acceptat acela că sumerienii au fost cei care au pus bazele scrierii prin sistemul de simboluri Sumer, descoperit la Djemer Nasr, Kis şi Uruk din fosta Mesopotamie (actualul Irak) şi datate la 3300 î.Hr. Publicul contemporan continuă să creadă că „leagănul” civilizaţiei s-a aflat în epoca bronzului în „Sumer şi Egipt”.
A fost o ipoteză corectă pentru timpul său, care a permis descoperirea asemănărilor între diferite sisteme de scriere descoperite pe Pământ. Descoperirea însă în anii ’60 a tăbliţelor de la Tărtăria avea să schimbe ordinea cronologică, a apariţiei limbajului scris şi însăşi localizarea leagănului în care a luat naştere prima civilizaţie a lumii. În localitatea Tărtăria, din judeţul Alba, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, un important complex de cult, cu materiale ce atestă o continuitate de locuire, în acest loc, datată între anii 4500-4200 î.e.n. Printre altele, s-au găsit şi trei senzaţionale tăbliţe de lut ars. Două dintre ele sunt acoperite cu semne cu caracter pictografic, cu peste un mileniu anterioare celor asemănătoare, descoperite la Djemer Nasr, Kis şi Uruk. Astfel, un simplu calcul matematic împinge inventarea limbajului scris cu mai bine de un mileniu decât se credea iniţial şi schimbă total şi locul de naştere al acestuia, din Mesopotamia în bazinul Dunării.
Este posibil ca o civilizaţie să se fi format în zona balcanică cu un mileniu înaintea altora, mult mai celebre şi puternice, cum ar fi cele din Sumer şi Egipt? De mai bine de jumătate de secol, tăbliţele de la Tărtăria şi simbolurile pe care le poartă sunt în centrul dezbaterilor. Datările cu carbon radioactiv realizate de savantul american Marija Gimbutas (care stabiliseră că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu peste un mileniu decât cele din Sumer) au fost confirmate în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I.Georgiev. Experţii din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia au concluzionat în urma analizării materialului că tăbliţele sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală. În opinia acestora, textul unei tăbliţe enumera şase totemuri antice care coincid cu manuscrisul din oraşul sumerian Djemdet-Nasra. Citite în cerc, contrar mişcării acelor de ceasornic, reiese textul proto-sumerian “NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I.”, tradus prin: „În (cea de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic după ritual (a fost) ars. Acesta-i al zecelea”. Interpretarea oamenilor de ştiinţă ruşi lasă, însă, loc de interpretări, până în prezent neexistând un consens la nivel academic cu privire la semnificaţia pictogramelor. Opinia generală este că formele acestea de scriere nu puteau apărea izolat, ci puteau fi dezvoltate numai în cadrul unei culturi puternice şi larg răspândite. Dezlegarea tainei celor trei tăbliţe ar putea fi oferită doar de studierea întregului complex Turdas-Vinca, de care este legată şi Tărtăria. Semnele prezente pe tăbliţe se aseamănă izbitor cu cele sumeriene şi sunt aranjate în aceeaşi succesiune. O serie de observaţii indică o origine comună a concepţiilor religioase din zona Tartaria şi Djemdet-Nasra. Scrierea de pe tăbliţe este ideografică, la fel ca şi cea sumeriană, neexistând încă semne silabice şi indici gramaticali, iar numele zeului Usmu este reprezentat la fel ca la sumerieni. Cu toate acestea, cercetătorii se întreabă cum este posibil ca locuitorii străvechi ai Tărtăriei să scrie în sumeriana când încă nu se pomenea despre Sumer. Cercetătorul rus Boris Perlov este de părere că sumerienii, ca şi babilonienii, au fost doar nişte elevi buni, preluând scrierea pictografică de la popoarele balcanice şi transformând-o ulterior în scriere cuneiformă. Conform acestuia, inventatorii scrierii au fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii. De aceeaşi părere sunt şi cercetătorii străini David Whipp şi Iovan Todorovici.
Până şi francmasonii din Anglia au ceva de spus despre zona noastră şi despre descoperirea de la Tărtăria din 1961. Christopher Knight şi Robert Lomas, vorbind despre pietrele megalitice (din Anglia), pomenesc despre descoperirea de la „Tărtăria, lângă Turda, în Transilvania”. Încă din 1962 S. Hood observă asemănări cu tăbliţele din Uruk (oraş din actualul Irak, în care se atestă în jurul a. 3300 î.Hr. scrierea cuneiformă cu cca 400 de semne). Sunt şi alte dovezi că sumerienii şi oamenii Europei megalitice au fost influenţaţi de o sursă de simboluri comună şi veche. „Gradeasca Plaque” găsită la Vraţa (6.000-7.000 de ani), un sigiliu de 5.500 de ani găsit la Karanovo au aceleaşi simboluri.” De asemenea, autorii vorbesc de studiile făcute de Sham Winn, în 1981, pe descoperirile din zonă, care împreună cu cele de la Tărtăria fac parte din cultura Vinca sau Vincea, şi care a clasificat sute de semne.
Mai există un argument în acest sens. Este cunoscut faptul că marile migraţii s-au produs încă din mileniul IV i.e.n. „Potrivit opiniei generale, sumerienii au venit în Sumer aproximativ pe la jumătatea mileniului IV… În general, există o concordanţă de opinii privind faptul că sumerienii au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în vârful munţilor, iar dacă în noua lor ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali – ziguratele” – scria V. Zamarowsky în celebra sa carte „La început a fost Sumerul”. În continuarea acestei idei, istoricul rus N. Jirov declara în revista „Znanie Sila, 1971” că sumerienii au migrat din zona Peninsulei Balcanice (Geto-Dacia). Sumerienii au migrat cu tot cu calendar. Dar, pentru că acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, l-au schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea „Istoria ceasurilor”, pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică, N. Jirov mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană.
Un element deosebit de important al oricărui neam sunt limba, tradiţiile, cultura. Din punct de vedere lingvistic, mulţi cercetători susţin existenta unei Limbi Ariene, Carpato – Danubiene (Pelasgice), care a stat la originea limbii tracice, cu diferite variante locale. “Sunt intrigat de prezenţa, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanţă sanscrită”, ne spune cu mirare profesorul italian Fabio Scialpi. Având în vedere legăturile între Limba Hittită şi Limbile Ariene, se poate afirma că mişcări de popoare au avut loc de la apus spre răsărit, adică din Europa spre Asia şi nu invers. Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovadă că aceştia s-au desprins din trunchiul carpato-danubian, european, pătrunzând în Asia Mică. Sunt suficiente dovezi de natură arheologică şi antropologică (spune I.C. Drăgan, p.90, ibidem) pentru a îngădui afirmaţia că, încă din Epoca Neolitică, în spaţiul tracic şi într-o arie limitrofă acestuia, exista o populaţie autohtonă, din care îşi trag rădăcinile Popoarele Istorice Europene, iar această populaţie poate fi considerată din punct de vedere lingvistic ca preariană. Limba acestui popor antic este una demult dispărută, iar cultura lor a fost puternic influenţată şi dizolvată de invaziile barbare repetate: prin Balcani au trecut celţii, hunii, goţii şi sarmaţii, mai târziu slavii, aducând cu ei elenizarea, romanizarea şi mai târziu slavizarea. Deosebit de important în acest sens este studiul efectuat de Paul Lazăr Tonciulescu asupra convieţuirii bascilor cu strămoşii noştri, ilustrată prin comunitatea lexicală basco-sumeriano-română, cu atestări documentare din limba sumeriană, vorbitorii acesteia fiind plecaţi de la Tărtăria pe Mureş în mileniul V î.e.n. (Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi (Vol.I), Ed.: Obiectiv, 1998,195p.). Drept exemple putem cita câteva cuvinte similare în limbile bască/sumeriană/ română: ama/ama/mama; aita/ata/tata; agor/uguru/ogor; amarra/marru/amar – verb şi Amara – oraş; iskin/kin/chin; mami/mami/mami; pa/ba/pa; zahar/sahar/zahăr, a se zaharisi ş.m.a. Mai pot fi adăugate aici şi toponimele: Simeria în România şi Sumeria în Asia. Cuvântul „valah” se traduce din limba albaneză modernă „frate”, într-un fel subliniind rădăcinile de rudenie dintre albanezi – urmaşii tracilor iliri, şi români – urmaşi ai diferitor triburi tracice.
În Biblie găsim nume precum Peleg (vârful Peleaga din munţii Retezat), Tiras (râul Nistru şi tribul tirageţilor), Pison sau Fison (denumirea veche a Dunării); pentru Asia – Eufrat, acest EU Frate al Tigru(lui), tot un termen indoeuropean, ca şi numele unor regi parţi (Fraate I-V, care au domnit din sec.II î.Hr.) sau Moise (asemănător cu moş, moşie, moaşe, dar şi sanscritului moksha cu sens de origine, şi de eliberare – proces la care participă şi moaşa).
Pentru vechii indoeuropeni, iubitori şi închinători ai luminii, Belenus era zeul luminii, iar de la el purtătorii de lumină au fost Baal, Bălai, Blanc (în franceză). Erele glaciare, potopurile au măturat totul, izgonind vieţuitoarele; poate nu întâmplător Balayer în franceză înseamnă a mătura, a izgoni. Forţa bala din sanscrită a îmbrăcat formă distructivă în franceză, dar şi de curăţire; la noi prin bălai, Bălaşa a însemnat ceea ce în Biblie apare ca un chip luminos, caracteristică după care este ales David ca rege al neamului său: „…Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţa frumoasă.” (Samuel I 16.12). Avem exemple şi în mitologia greacă: Pelagos, Pelasge – eroi legendari. De la urmele de dinozauri, adevăraţi balauri de acum şaptezeci de milioane de ani, când insula Haţeg era înconjurată de mare (în greacă azi mării i se spune pelagos, în amintirea vechilor pelasgi), şi până la înălţarea din mare a munţilor Carpaţi (acum cincizeci de milioane de ani) timpul parcă a stat în loc.
Azi, globalizarea tinde să recreeze lumea începuturilor, atunci când, firesc, era un singur limbaj – fie al semnelor, fie al vorbirii. Trăim într-o lume, în care se pune din ce în ce mai mult accentul pe realizările materiale, pe reducerea sentimentului sau interesului pentru valorile spirituale, mai ales cele legate de tradiţii şi respectul faţă de strămoşi. Cred că trebuie să trăim cu demnitate şi să luăm atitudine fermă faţă de cei care ne denigrează neamul, să promovăm insistent adevărul despre Istoria Neamului.

Valeriu DULGHERU

Literatura si Arta