CIREŞE PENTRU MAREŞAL DE ION IACHIM – ROMANUL UNUI DESTIN LEGAT DE NEAM

Ion Iachim

Gheorghe Pârlea

Mai toate modestele mele cronici culturale, volens nólens, sunt intermediate de un nume respectabil care, prin frecvenţa prezenţei sale în demersurile publicistice pe care le semnez, e posibil să capete o oarecare “uzură”. Distinsul purtător al respectivului nume mi-a şi sugerat asta, cu o subtilitate, iată, insuficient absorbită de către receptor. Neobositul intelectual chişinăuian dr. Vasile Şoimaru (căci la acest nume mă refer), trup şi suflet dedicat Neamului ce are de înfruntat simbolistica nefastă a râului Prut, ori de câte ori are o oportunitate îmbogăţeşte cu noi cărţi scrise la Chişinău “ctitoria” sa de la Mirosloveşti: Biblioteca basarabeană (deocamdată în stadiul de “Secţiune de carte basarabeană”, în extensie, încorporată Bibliotecii Comunale).

În ziua de 3 iunie (a. c.), dr. V. Şoimaru se întorcea de la Bacău, de la comemorarea patriotului basarabean Andrei Vartic, eveniment accentuat şi de lansarea postumă a unei noi cărţi a comemoratului (“Ospeţele nemuririi”, ed. a II-a), apărută la Editura bacăuană “Vicovia”. Prietenul nostru era însoţit de distinşii scriitori Vlad Pohilă (un alt ilustru prieten al comunităţii mirosloveştene) şi Ion Iachim, care, împreună, în contextul evenimentului amintit, participaseră la Bacău, ca autori sau coordonatori de eveniment, la lansări de cărţi scrise la Chişinău.

Întâlnirea nostră conjuncturală avea să-mi adauge la beneficiile spirituale încă două valori: un CD cu vocea Artistei Poporului Ninela Caranfil şi romanul “Cireşe pentru Mareşal” (Ed. Vicovia/Babel), înmânat, cu autograf, chiar de către autor.
*
Auzisem de cartea dlui Iachim, al cărei titlu (cu o rezonanţă poetică care m-a acaparat) nu-mi spunea însă nimic mai mult decât poate transmite construcţia parafrazică prin care se legitima cartea nedeschisă încă de cititor.

Autorul romanului, un domn respectabil (prin ceea ce exprima exteriorul persoanei, puţin cunoscută mie), distant prin zgârcenia verbală – în contrast cu jovialul redactor-şef al “BiblioPolis”-ului, care-mi explicita volubil darul celebrei actriţe de la Naţionalul din Chişinău (al cărei onorant, şi onorat, curier era) – mi-a indus o oarece nesiguranţă. Desigur, dascălul de şcoală sătească pe care îl întruchipam şi-a reactivat spontan compexul ruralului. Şi asta m-a împins iar spre o gafă pe care o voi insera în context, ca un mod de autopenitenţă ce-mi stimulează corijarea.

Nerăbdător să pătrund natura poetică şi dramatismul care răzbăteau misterios din titlul cărţii dlui Iachim, n-a durat mult ca să încep a răsplăti, cu moneda convertibilă aflată la cititor (lectura), produsul cultural al creatorului de Carte. Evident, aşa-zisa răsplată e întotdeauna, în raportul cititor-autor, o ”plată” simbolică, neacoperitoare. De aceea eu (cititorul), din când în când, îndrăznesc să adaug ceva în plus ofertei mele: un modest omagiu de cititor, anume o impresie de lectură “la cald”. De data aceasta însă, trebuie să recunosc, mi-a luat timp îndrăzneala de a-mi alcătui impresiile de lectură, dat fiind ineditul romanului citit, nefamiliar mie, cititorului, în această nuanţă originală. După un timp de ezitare, am îndrăznit totuşi, cu o accentuată încărcătură de timiditate, sperând într-o eventuală disponibilitate de a mi se tolera supralicitarea propriei solvabilităţi.

Aşadar, “Cireşe pentru Mareşal” e un roman istoric, după cum îl clasifică chiar autorul, cu o structură de paisprezece capitole (doar numerotate ca atare, cu cifre romane), dar scris, oarecum, în alt canon decât romanul comun cunoscut mie. Aş îndrăzni să cred, fără a avea îndrituirea, că am lecturat o carte care ţine cumva (în formă, nu în fond) de curentele literare noi. Căci încă nu am citit, spre exemplu, un roman în care autorul, în derularea subiectului, să mi se adreseze direct – mie, cititorului –, să mi se justifice, să-mi atragă atenţia asupra a ceea ce urmează etc. Original, de asemeni, mi s-a părut întrepătrunderea atât de îndrăzneaţă a fantasticului cu realul; spre exemplu, în capitolul VI, în scopul unei sugestive atenţionări asupra coexistenţei culpei cu buna intenţie (chiar cu dragostea, la om) “de când e lumea”, Ariciul, Calul lui darius I (ortografia aparţine autorului), Darius I, stareţul bulgar Andronic şi generalul Ion Antonescu, într-un ambient umanizat, îşi fac confesiuni, dezvăluindu-şi reciproc biografiile.

Personajul central al romanului este, în corelaţie cu titlul cărţii, Mareşalul Ion Antonescu, atât de controversata personalitate al carei portret cuprinde, în alte opinii, cea ma largă paletă cromatică: de la culoarea prin care poate fi creionat criminalul de război, până la cea care poate pune în lumină eroul naţional. Basarabeanul osârditor al aceastei cărţi nu va folosi însă decât culori din cea de-a doua paletă, dar le va avea pe şevalet şi pe celelalte, anume pentru a ne arăta că ele există în context. Şi, mai ales, ca sa sublinieze de ce el, totuşi, nu le întrebuinţează.

Acţiunea romanului urmează, fragmentar, cursul temporal şi teritorial al celui de-Al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Est, în stepa calmucă. Eroii secundari ai acţiunii sunt personaje reale sau fictive. Ioan Brad şi Evdochim Vărzărescu se detaşează de celelalte personaje prin rolul activ în economia acţiunii. În ce-l priveşte pe Alistar Vărzărescu, copilul basarabean care apare numai în prezenţa eroului principal, acesta atinge fantasticul prin modul intrărilor sale în scenă, prin contradicţia temporală în raport cu timpul fizic al Mareşalului, (“băiatul din viitor”, căruia Mareşalul îi lasă, în ultimă instanţă, un îndemn testamentar : … Şi…nu mă uita… ). Personajul-copil din Codreanca Basarabiei, prin inocenţa caracteristică vârstei, dar şi prin isteţimea şcolarului sârguincios, îi oferă Mareşalului momente necesare de evadare din sinele cel apăsat de grijile războiului, prilej pentru cititor de a pătrunde mai adânc omul împlătoşat în uniforma lui de general de cavalerie. La locul execuţiei Mareşalului, copilul Alistar, apărut prin aportul fantasticului, îi aduce condamnatului cireşe, ca un mod de împlinire a ultimei dorinte a celui osândit la moarte. Cireşele poartă semnificaţia anotimpului care a marcat etapele fundamentale ale vieţii Mareşalului.

Acţiunea cărtii e relativ statică, dar asta cu scopul de a favoriza ceea ce reprezintă mijloacele de forţă ale romanului: evocarea, istorisirea, argumentarea, descrierea, portretizarea. În esenţă, cititorul participă, aş spune, la o “analiză de caz”, metodă intermediată de mijloacele literare – fie cele clasice, fie altele originale, novatoare. Tehnica literatului e însă, în roman, într-o impresionantă convergenţă cu instrumentele de lucru ale istoricului. Nu atât încât să se confunde, specifică chiar autorul în “În loc de Epilog”. Literatura, aici, nu e însăşi istorie, ci o entitate creatoare care se întrepătrunde cu fapte şi personaje istorice.

Firul actiunii este derulat din ghem cu ajutorul celor doua personaje foarte angajate în desfăşurarea evenimentelor pe front, Ioan Blaj şi plutonierul Evdochim Vărzărescu. Aceşti doi bravi ostaşi (unul va sfârşi eroic, iar celălalt va cădea prizonier), cărămizi solide la temelia Armatei Neamului, sunt nevoiţi să lâncezească, într-o vreme de linişte (liniştea cea dinaintea furtunii), într-o “groapă de lup”, de fapt un adăpost strategic atât împotriva ostaşului sovietic, cât şi a inamicului Ger din stepa rusească, timp în care autorul le dă de lucru în interesul construcţiei sale literare.

În camuflatele lor escapade după vreascuri, pentru a îmblânzi muşcăturile gerului rusesc, cei doi ostaşi descoperă corpul împuşcat al ofiţerului Vasile Fluture, fost preot, înrolat voluntar pentru a-şi “aduce obolul la restabilirea demnităţii patriei” sale (cum el însuşi motivează în jurnalul său, aflat asupra cadavrului care devenise). Preotul convertit în ofiţer îşi puse singur capăt zilelor, lăsând, drept testament, un jurnal al său de front, un document personal intitulat “Noua Apocalipsă”. Cei doi, ca să-şi omoare plictiseala (paradoxal, un inamic neaşteptat în război) citesc alternativ, zile la rand, implicând astfel în lectură şi cititorul, jurnalul ofiţerului.

Nu mă îndoiesc, Vasile Fluture, autorul jurnalului, intermediază crezul ideatic al romancierului. Altfel spus, locotenentul este un alter ego al scriitorului, căci în intervenţiile sale directe romancierul îşi subtilizează sau chiar afirmă clar poziţia convergentă cu a personajelor sale: “În ce mă priveşte, consider că sunt trei adevăruri supreme: Dumnezeu, Patria, Oştirea. Această trinitate n-am născocit-o eu ca să epatez. Ea a existat dintotdeauna în subconştientul meu, mai bine zis, de la naşterea mea.”

Între timp, în hruba de camuflaj se adăposteşte şi un ofiţer italian, un rătăcit al stepei, vrednic însă de preţuirea cuvenită ostaşului, căci purta la piept distincţia care îi confirma bravura. Acestuia autorul îi ataşează însuşiri tipice spiţei şi spaţiului cultural prin care se identifică, atribute ce intră în coliziune cu matricea de viaţă a celor doi ostaşi români. Conflictul acesta camaraderesc, rezultat din ciocnirea civilizaţiilor, are rolul de a destrăma monotonia din incomodul adăpost, până ce italianul cade răpus de inamic, la iminenta fatalitate contribuind şi accesul de panică din vâltoarea luptei.

Pe tot parcursul cărţii, autorul punctează constant apariţia Mareşalului, în cele mai diverse ipostaze, cele mai multe în raport firesc cu diferiţi decidenţi, cobeligeranţi ai razboiului sau chiar inamici. Prestaţia sa, ajustată de arta literară acolo unde lipsesc citatele, e în spiritul documentelor care confirmă rolul său capital în ceea ce înseamnă participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial. Portretul eroului romanului este construit şi cu ajutorul unor mărturii cu tuşe pregnante despre el ale ofiţerilor, ori ale persoanelor civile care au avut contacte cu şeful statului român, cu strategul militar, cu părintele ostaşului român. Aceşti martori ai vremii sunt introduşi prin cele mai diverse procedee, aspect care întăreşte autenticitatea operei. Din toate acestea rezultă un portret tragic al unui Odiseu român fără noroc. Cum pe meleagul său nu creşte smochinul, Ulise al nostru n-a avut tutorele de care să se prindă, spre a se salva de câinii celor doi monştri, Scylla şi Carybda, cu numele convertit în Germania hitleristă şi Rusia stanilistă.

Autorul romanului, deşi atribuie spaţiu dominant Mareşalului Antonescu, găseşte loc pentru a face din cartea sa un univers enciclopedic, căci acestui traseu cu urmele paşilor Mareşalului îi ataşează o reţea de căi secundare care, plecând de la context, duc spre o diversitate de întâmplări şi personaje din arhiva experienţelor umane, din antichitate şi până în prezent. Curiozităţi ce ţin de domeniile cunoaşterii ştiinţifice, ori pilde de viaţă (unele consacrate, altele scoase din uitare) ne induc, categoric, erudiţia prozatorului Ion Iachim, acesta excelând pe tărâmul Istoriei.

Iată, acum e momentul să mă explic în legătură cu gafa invocată mai sus, săvârşită în frântura de conversaţie cu scriitorul, în momentul când mi-a înmânat cartea sa. Primind o carte cu un titlu legat de o personalitate atât de controversată în Romania (şi nu numai ), restricţionată, chiar cu efecte penale, de la opiniile pozitive asupra sa, am avut impulsul să-l întreb pe scriitor dacă e şi istoric. Desigur, nu se cădea s-o fac, ceea ce am realizat şi din starea de disconfort a celui care mi-a replicat într-o propozitie pe care am s-o substitui aici cu răspunsul concis, găsit chiar în roman, ca şi cum prozatorul a intuit că i se va pune o asemenea întrebare. Aşadar iată ce spune Ion Iachim, legat de scriitorul-istoric despre care intempestivul cititor s-a interesat: “Într-un roman istoric, doua lucruri, cel puţin, sunt foarte importante: fantezia autorului şi substratul istoric”. Si, spre edificare, îl foloseşte ca exemplu pe Lev Tolstoi, autorul romanului “Război şi pace”. În context, autorul mai adaugă: “Noi, când am scris romanul despre Mareşal am consultat mai multe cărţi. Consultarea/lectura s-a deosebit de compulsarea firească pentru un savant-istoric. Oricum, fără aceste volume istorice, romanul nostru ar fi fost imposibil.” Si urmează o enumerare de 13 titluri (unele în mai multe volume) ale câtorva cărţi cu autori români şi străini (deducându-se că lista nu e completă), “care ne-au ajutat sa înţelegem mai profund atât caracterul epocii cât şi pe cel al Mareşalului”, specifică autorul.

Şi în sfârşit – desigur, sfârşitul unui comentariu mult prea sumar şi modest în intenţia de a crea (pe lângă modul îndrăzneţ al cititorului comun de a-i mulţumi autorului) şi o imagine potenţialului cititor, legată de excepţionala carte cu titlul “Cireşe pentru Mareşal” –, aş mai adăuga un amănunt legat de starea de spirit care l-a călăuzit pe autor în alcătuirea cărţii sale. La primirea romanului, în menţionata mea atitudine de circumspecţie legată de controversata personalitate devenită erou de roman, i-am amintit romancierului Ion Iachim de (la fel de) controversata Ordonanţă (devenită Lege) legată de tabuul Ion Antonescu, evident, pe teritoriul României. Reacţia la observaţia mea a fost una succintă şi categorică din partea celui care i-a dedicat Mareşalului un Monument între coperţi de carte. Ion Iachim a invocat, fără tăgadă, onoarea de a suporta, ipotetic, consecinţele acuzaţiilor incluse în actul legislativ invocat.

Închei prin a mai adăuga că romanul “Cireşe pentru Mareşal” nu e doar o a nu ştiu câta carte a prolificului scriitor Ion Iachim de la Chişinău, ci, în mod excepţional, cartea sa e omagiul scriitorului basarabean adus celui care s-a ridicat, în fruntea Statului Român şi a Armatei Române, spre a readuce la Vatra Neamului ţinuturile româneşti smulse (şi cedate umilitor) de către imperiul sovietic. Între aceste ţinuturi strămoşeşti aflându-se şi Basarabia, cu baştina neamului său familial. Cartea a fost concepută şi ca un obol personal adus memoriei legate de începutul calvarului Basarabiei, la împlinirea a 200 de ani de la raptul din 1812.

Iată, efortul şi harul scriitorului, intermediază şi cititorului, omul Prezentului, necesara redeşteptare a memoriei, pentru a putea avea în timpul Trecut reperul fundamental spre timpul Viitor.

De la cititor, omagiu, dle Ion Iachim!

(septembrie, 2012)