ÎN CĂUTAREA DE SINE CU ILUZII ŞI VISĂRI

M. Herta

Maria Herţa

Omul nostru era în aflarea universului – vroia să cuprindă necuprinsul.
S-a dus spre mare. Întrat în apele ei tulburi, i-au ajuns valurile la gât, parcă întrebându-l: mai rezişti, continuăm jocul?
S-a răzgândit. S-a aşezat pe nisip. Nisipul, prea rece şi tăcut, nu l-a încălzit prea mult, căci şi el, nisipul, aştepta soarele. Însă soarele, deja tomnatic, se juca cu norii, în aşa mod, fiecare luptând pentru supravieţuire.
S-a îndreptat spre pădure. Întrat în mijlocul codrilor, î-l ademeni o poiană încă alintată de verdeaţă. Se rostogoli peste iarba pufoasă, pierdută în liniştea pădurii şi auzi păsările,ce mai zăboveau pe la noi.
Păsările ciripeau, discutând între ele, de răsuna întreaga pădure. Le ajuta ecoul, le ajuta tăcerea, căci se temeau să nu muţească.
Omul nostru, rostogolit peste iarbă, nu vedea păsările- le asculta doar şi se gândi în sine:- câtă fericire într-o simplitate! Păsărelele nu-şi făceau griji, chiar dacă cineva le auzea.
Omul nostru, rămas cu intenţiile sale- cum să cuprindă necuprinsul, a adormit, pierdut în liniştea pădurii.
L-au furat visele şi l-au dus peste mări şi ţări…L-au purtat mult peste ţări şi popoare, peste oameni şi nevoi, peste distracţii şi dureri…
S-a trezit înspăimântat, alb la faţă şi la păr, transpirat şi îngrijorat:- este greu să cuprinzi necuprinsul,-şi-a zis în sine.
Când şi-a revenit, şi-a dat seama că visele l-au abandonat:- era singur-cuc, într-o pădure deasă, parcă cunoscută, dar…în care, se rătăcise, uitând calea întoarcerii înapoi de unde a venit…
S-a coborât în sine şi mai adânc – uitase aproape totul şi doar o amintire i-a dus privirile spre cer..
Un tablou. Acolo era încă mijlocul verii.
Era arşiţă, iar verdele se c-am ofilise. După , amiază ,miroasea deja a zăpuşeală,iar omul nostru, aşezat pe o bancă, savura natura:-ce frumos era în primăvară—câtă prospeţime, mugurii frumoşi şi proaspeţi, i –atingeau privirile… Apoi,mugurii, deja transformaţi în frunze mari, aşteptau un strop de umbră, precum oamenii, căutau o adiere de vânt .
Privirile i s-au pierdut în frumuseţea florilor- doar frumuseţea florilor inspiră oamenii optimişti. Sub un copac ,încărcat cu umbră, un copil făcea primii paşi—se învaţă a merge , iar mămica lui acoperea soarele cu zâmbetul ei.
Copilul cădea, dar nu plângea, de parcă era unul dintre înţelepţii lumii ! De parcă acest copil cunoaştea deja, că v-a mai cădea de multe ori în această creştere, chiar şi după ce va fi sigur că poare merge. Poate, din acestă cauză nici nu plângea? Poate ştia că e un timp pierdut cu plânsul fără sens…

— Oare, omul nostru, atât de matur, când va reveni din visări şi iluzii, căci necuprinsul este pentru Dumnezeu, iar noi, fiii lui, rătăciţi pe drumul Damascului suntem chemaţi să răspundem mereu la întrebarea:-De ce mă ignori,Saule?..
— Cum să-i transformi pe Saulii din R.Moldova în Paveli, în „apostoli”?
Aceşti Spâni din povestea cu Harap Alb de I.Creangă.
Anume felul de-a fi al Spânului din poveste întocmai se potriveşte cu istorioara despre Drumul Damascului, numai că ei chiar şi „ trăsniţi” de fulger tot spre răsărit îşi vor croi drumuri, tot poveşti cu Harapi Albi ne vor spune, iar noi, naivii, ne vom pierde şi sufletul…

Pentru „Basarabia Literară”,
Maria Herţa