TRAIAN VASILCĂU , LILIANA PETCU, MARIN MOSCU, IACOB CAZACU, CÂRDEI V. MARIANA : POEME, POEZII

Versuri

ACTUAL

Traian Vasilcau

S-a destabilizat natura
Şi face mofturi ne-ncetat,
În oameni înfloreşte ura
Şi doar murim cu-adevărat.

Zadarnic rostuim cuvinte,
Care ne-njură, rînd pe rînd.
Vai, chiar sinceritatea minte
Şi să fim oameni n-avem cînd.

În orice om trăieşte-o brută,
Care se scaldă în plictis,
Orice iubire-i pe valută
Şi-orice surîs e interzis.

Să plîngem astăzi se mai poate,
Să plîngem pînă vor urca
Spre ceruri Pruturile toate
Şi România va-nvia.

CĂDELNIŢEAZĂ TIMPUL

Liliana Petcu

Cădelniţează timpul secundă cu secundă
Apasă greu pe umeri povara lui de ani,
Mijeşte răsăritul ca să-i ia loc apusul
Iar roata se învârte între un Iad…şi Rai.
Cădelniţarea clipei în ore se transformă
Ş-apoi în zile multe ţesute-n vârf de ac,
Căci timpurile noastre ard focul cu tămâie
Şi fumu-l risipeşte în sufletul sărac.
Cădelniţează timpul încet, fără să-i pese
Nici nu observă parcă ce oameni stau în el,
Clipeşte rar, şi-aşteaptă semeţ, dar cu blândeţe
Trecutul să întoarcă prezentu-n … viitor.

ACUARELĂ

Liliana Petcu

Din fiorul unui tainic gând
S-a născut frumos acest Pământ
Plămădit cu dragoste divină
Şi udat cu lacrimă creştină
Colorat în mii de tonuri calde
Şi sculptat între pământ şi ape
Plin de vietăţi crepusculare
Ce trăiesc iubind acelaşi soare
A dat rod bogat în brazdă
Primenind mereu timpu-n plămadă
Ne-a croit pe toti cu-aceeaşi mână
Zămislind în noi calm şi furtună
Coloritul nostru este diferit
Însă sufletul la fel ni l-a zidit
În nevoi suntem deopotrivă
Ca şi-n bucurii, dureri şi biruinţă
Ne-a lăsat să cucerim Pământul
Doar cu mână blândă şi cuvântul
Ne-a scăldat pe toţi în zi de sărbătoare
Ne-a-ncălzit în palma-i iubitoare,
Însă noi ne-am rupt trufaşi veşmântul
Şi-am călcat pe suflet legământul
Ne-am făcut religii fără număr
Socotind c-a noastră-i cea mai pură
Ne-am desprins în rase fiecare
Şi ne-am bombardat cu disperare
Am uitat în timp, că prin iubire
Am creat urcând spre nemurire
Iar pe şevaletul unei lumi multicolore
Fiecare suntem nişte acuarele
Care împreună doar, colorăm tabloul
Unei lumi cu rase, dogme, limbi şi caste
Pictorul fiind acelaşi Tată
Şi având cu toţi acelaşi Frate.

GÂNDUL TĂU

Liliana Petcu

Dă-mi gândul Tău să-mi pot aşeza fruntea
Am obosit şi mi-aş dori puţin să dorm,
Prin negura din secole venită
Am cautat un punct de sprijin efemer.
Am alergat prin vieti cazute-n lume
Visând cu ochii încă larg deschişi
Şi-am tot cutreierat cu braţele întinse
Crezând că ăsta-i drumul cel mail lin.
Apoi am mers cu teamă ezitandă
Cu sufletul în pumn, ca nu cumva să-l pierd
Iar mâna strâns la pieptu-mi încleştată
N-a vrut să se deschidă ne’nţelept.
Am obosit greşind poteci ascunse
Prin ploaie, vânt şi arşiţă rebel
Ierni aprige mi-au şficuit obrazul
Şoptindu-mi vorbe pline de mister.
Am obosit, şi-am înţeles, în fine,
Că drumuri multe-s încă de făcut
Că monştrii sacri, sigur vor rămâne
În locul lor cel neclintit şi sfânt
Că aştrii strălucesc şi azi…şi mâine
Iar iarba sigur va-ncolţi din nou,
Dar ne-ndoielnic calea-mi va fi lină
Cu fruntea odihnită, o clipă-n gândul Tău.

MORMÂNTUL

Marin Moscu

Mormântul e o floare din ţărână
Din care universul scoate-o mână,
Lumina împlinirii întru veşnicie
Prin Hristos sub cruce ne îmbie.

Domnul şi s-arată, şi există
În clipe dulci, în clipa tristă,
Înalţă pentru noi izvoarele de pâine,
Ne dă speranţă binelui de mâine.

Ne-apropie de împliniri de piatră,
Păcatele ce-s omeneşti le iartă,
Mormântul e o floare de ţărână
Spre care Domnu-ntinde a lui mână.

Şi ne ridică-n slăvi la inima lui bună
Unde miros de flori ne încunună
Şi noi mai puri ca mierea de albine
Punem veşnicia între felii de pâine.

Căci, Doamne, cum privesc mormântul ,
Ca semn de-mbrăţişat pământul,
Doresc lumina ta, credinţa,
Să-mi fie raiul locuinţa.

Şi vâna universul de-şi arată,
Simţim că-n noi trăim o artă –
Sufletul pus pe scara ta cu stele
Veşnic luminând prin noi în ele.

Acolo toţi vom fi în nemurire,
Vom bea licorile cuvântului iubire
Şi vom trăi la dreapta ta, Hristos,
Cuvintele credinţei în plinul lor frumos!

VIAŢA

Marin Moscu

Viaţa vine în neştire
Din lumini de univers,
Vine ca o împlinire –
Epitet rotund în vers.
Viaţa vine dintr-un clinchet
Pus în boabele de rouă,
Răscolindu-ne fiinţa
Când e soare şi când plouă.

MOFT LA UN PAHAR GOLIT

Marin Moscu

Mofturile umflă gesturile umane,
Ţip la paharul golit de alcool,
Ochii se sting într-o lumânare,
Ecoul re-nvie din propriul viol.

Cine înţelege visul din bec
În timp ce bezna dă urme de paşi,
Refac gestul îmbrăţişării
Celor ce-n cochilii de visuri sunt arşi.

Păcătuiesc în punctul fixat în înalt
Cu ochelari de tupeu, dificil,
Mut fereastra individului împărţit
Între un geniu şi un imbecil.

Fac soclu mofturilor noastre
Din ochii daţi prin palmele dea dura,
Sunt dezamăgit de paharul golit
Şi simt cum măduva-mi cuprinde ura.

ASTĂZI

Marin Moscu

Astăzi închid capitolul cinic,
Nu voi mai asculta ştiri
Cu soldaţii noştri deveniţi afgani,
Pe câmpul de luptă – amintiri.

Azi închid lumea în ochiul tăcerii,
Nu mai vreau sa aud de viaţă sau moarte,
Sunt înnebunit de istoria
Care zboară anemic într-o parte.

Azi se nasc dorinţe inutile şi
Limbi de lemn rod unghiile
Celor ce fac incest cu propriul popor.
Astăzi oftez, mâine nu ştiu.

DENUNŢUL ILUZIEI

Marin Moscu

O insectă aprigă
Aleargă în ţipătul meu,
Denunţ o iluzie
Că trăiesc în ruşine mereu.

O insectă
Atacă adevărul,
Viruşii ei năucesc ţara,
Viciile ne inundă cerul.

Aripi de panică,
Aripi de scenă deschisă,
Actorul insectă insistă,
Candelă pe nudul iluziei aprinsă.
O insectă aprigă
Arde în ţipătul meu,
Denunţ iluzia, iluzia
Că ţara sunt eu!

CEDARE

Marin Moscu

Pânze de păianjen
În somn şi-n realitate –
Lumina soarelui se curbează
La mine în spate.

Am pielea pătrunsă
Cu boabe de rouă,
Îngenunchez la izvorul de muncă
În viziune nouă.

Pânze de păianjen sunt ocolite
De umbrele nisipului omenesc,
Fumez absolutul din iască
Şi semnul restabilirii zidesc.

Pânze de păianjen dau la o parte,
Echilibrul luminii devine poveste,
Cavitatea denumită principiu cedează
Susţinerii zborului spre creste.

ARUNCAREA PIETREI

Marin Moscu

Visul trece peste umărul meu,
Zboară mai departe prin cuvinte,
Devine ţel în inimi rătăcite
Cât piatra de vulcan este fierbinte.

Moartea îmi aruncă piatra-n dinţi
Şi-o scuipă pe-o planetă de cuvinte,
Visul înghiţit de un perete
Se închină, Doamne, la morminte.

Altă dată n-am să fiu confuz,
Am să trec din zbor visul în piatră
Şi-am să mă-nchin la semnul care arde
Sub crucea de iubire-mbălsămată.

Dă-mi Doamne, Doamne, visul colorat,
Dă-mi piatră să arunc în altă piatră
Când diavolul s-ascunde într-un greier
Şi furnica degetu-i arată!

NUCLEU DE CIMITIR

Marin Moscu

Vreau să văd cum văd prin tine,
Vreau s-aud cum te aud,
Sunt zdrobit de ţara-n sărăcie,
Sunt zdrobit de timpul crud.

Gându-mi spânzurat de tine
Poartă porumbeii peste ceafă,
Picioarele se-ntorc în recompense
Şi din huruitul lor vreau leafă.

Mă eschivez la degetele mele
Molipsind ţărâna cu sudoare
Şi bolnav de-atâta sărăcie
Intru-n carantina care moare.

Sărutul meu e unic, viziune
Pusă pe-un nucleu de cimitir,
Atârn de tine ţară ca un mire
Care e zdrobit sau e-n delir.

EXPLOZII

Marin Moscu

Când mâinile deschid
Gheţarii armelor,
Gloanţele cântă
Melodiile NATO.

Îmi arunc în aer
Cutele cuvintelor
Şi-mi binecuvântez
Amprentele
Concesiilor din gesturi.

Noaptea zâmbesc
Resturile visate
În explozii setate
De la distanţă.

Moartea
Împodobeşte câmpul înroşit
Cu dinţii
Şlefuiţi pe oase.

CINEVA

Marin Moscu

Cineva îşi ia capul în palme,
Îl storceşte ca pe un fluture
Prins în ciocul unei răpitoare.

N-am nici un amestec,
Mă mir cum poate o dungă de sânge
Să stropească o rochie de mireasă.

Cineva îşi ia capul în palme,
Copilul din mine coase idei,
Pe partea unde ar trebui
Să plângă ciocul de pasăre
Sunt duşi la tăiat
Turme cu miei.

CUPA MONDIALĂ

Marin Moscu

La cerşitul adevărului
Mă doare imposibilul,
Am capul încrustat
În vorbele politicianului.

Încerc un motiv de virtute,
Imposibilul rămâne încrustat
În ochii încercării.

La cerşitul adevărului deţin
Cupa mondială!

ÎMPĂRŢIREA JAFULUI

Marin Moscu

Hoţii îmbuibaţi cu aur,
Unii-n dreapta, alţii-n stânga
Domnului, îşi împart furtul
Ameninţându-ne cu rânca.

Stă poporu-n aşteptare
Mâniat de-aşa orgie –
Domnul însă stă şi-ascultă
Vorbele care se îmbie:

– Halcă ţie, halcă mie,
Suntem fraţi în veşnicie,
Orişicine ne iubeşte
Că-mpărţim jaful frăţeşte.

– O, uitaţi, strigă poporul,
Luaţi totul de la noi,
Într-o zi Domnul găsi-va
Hoitul vostru la gunoi!

AMURG

Marin Moscu

Raza de soare din colivia uzată
Evadează.

Prin vase sangvine
Zboară fluturele încercat
Lăsând în urmă
Amurgul.

Intr-o colivie de rouă
Răsare silaba uitării.

RESPIRAŢIA STRĂZII

Marin Moscu

În gara cufundată-n zvonuri
Umblă umbrele cruciş,
Sub limbile înmărmurite
Respiră speranţa.

Se topesc depărtările în urma
Şuvoiului de fiare-n derulare,
În gara cufundată-n zvonuri
Respiri prin clavicula cuvintelor.

Te îmbrăţişez poezie
Lipită pe frunţile saboţilor,
Pun la uscat respiraţia străzii
Şi urc în vagonul îmbălşămat în tine.

GÂLCEAVA

Marin Moscu

Gâlceava fără sens şi fără rost
Umple pieţele cu dandanale,
Miza-şi pierde ochiu-n drum
Şi inima-n călcâiele frugale.

Gâlceava-aş vrea să fie cerul lin
Şi-n botul vântului să bată dorul
Prin care vestea bună-ar fi
În piaţă să-nvingă poporul!

IMPERIUL NOPŢII

Marin Moscu

Imperiul nopţii pentru noapte
Întinde-n ceruri stelele,
Pe creanga vieţii cântă viaţa
Şi-n somn prelung hienele.

Nesomnul tău dintr-o privire
Pune hotar de flori de măr
Pe tot ce şi-n morminte sapă
Timpul din noi în adevăr.

Prin ochiul meu trece fereastra
În care curcubeie ţes
Imperiul nopţii pentru noapte
Cu-mbrăţişări, cu înţeles.

Se nasc în ceruri stele noi
Cu raze vii de nemurire,
Mi-i frică de eternitate
Dar vreau să mor întru iubire!

TATĂ, IMI ESTE DOR DE TINE!

Iacob Cazacu

Puternic si Adevarat!
Când sunt copiii noştri mici, Noi pentru ei suntem TĂTICI.
Ce gingaş e şi sună bine: -TĂTICULE, mi-e dor de tine!
Dar anii trec şi, deodată, Tu nu mai eşti TĂTIC, eşti TATĂ.
Chiar şi aşa tot sună bine: -TATĂ, îmi este dor de tine!
Ei cresc, nu le mai eşti pe plac, Din TATĂ, tu, devii BABAC!
Şi vorba sună trist şi gol: -BABACULE, mai dă-mi un pol!
Dar viaţa e un foc de paie Şi vrei – nu vrei, ajungi TATAIE…
Iar vorba ta în râs e luată, TATAIE, ia mai las-o baltă!
Şi-n anii care-ţi mai rămân, Te vor numi doar… ĂL BĂTRÂN.
Iar vorba lor te năuceşte: BĂTRÂNE, ce-ţi mai trebuieşte?
PS. -Copile, tu să ai ştiinţă, Am fost un tată cu credinţă!
Şi din puţin, de-a fost să fie, Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie!
-Să-mi faci, te rog, o bucurie, Şi să-mi zici ca-n copilărie,
La cimitir când vii la mine: -TĂTICULE, mi-e dor de tinela Ion Cazacu!…
Primite de la fiul meu Ion Cazacu
Culese din Internet. Autorul este necunoscut

TOAMNA

Cârdei V. Mariana

Pe strada cu plopi doar vântul colindă,
Frunze foşnesc şi-n aer se plimbă.
Jos un covor din frunze uscate,
În galben-ruginiu şi maro pictate.
E toamnă deplină, şi-i soare-n amiezi,
Rămas-au, din toate, trei frunze mai verzi.
Spre seară, pe ramui, păsari s-adună,
Acolo-noptează, sub clarul de lună.
În zori, cade bruma şi ceaţa se lasă,
Din horn iese fumul, ce bine e-n casă!
Stau vitele-n grajduri, oile-n saivane,
De pază sunt câinii hrăniţi cu ciolane.
Acum, recolta-i strânsă-n hambare,
Şi-n beci totu-i pus la păstrare.
Bem mustul ce fierbe-n butoaie,
Şi frigem pe jar, pastramă de oaie.
E toamna bogată, bucate alese,
Fructe-aromate, noi punem pe mese.
Miroase-a plăcinte şi-a pâine-n cămin,
Pe faţa de masă – carafa cu vin…
Copiii-s la şcoală şi carte învaţă,
Tinerii se-nsoară şi-şi fac rost în viaţă.
Părinţii la muncă, bunicii-n ogradă
Dau foc la frunze şi mătură-n stradă.
Tufănele, crizanteme, armonie de culoare,
Răspândesc parfumul toamnei,
Pana hăt, departe-n zare şi-l combină-n
Dulci arome, amărui, răcoritoare…
Oriunde te-ai duce, te-ntorci iar acasă,
Că viaţa la ţară-i nespus de frumoasă!