LEGEA LUSTRAŢIEI LA CHIŞINĂU: SĂ FIE DESCHISE TOATE ARHIVELE COMUNISMULUI DE LA CHIŞINĂU, ARHIVELE PAR-TIDULUI ŞI ARHIVELE SERVICIILOR SECRETE, SĂ FIE ACCE-SIBILE PUBLICULUI FĂRĂ NICIUN FEL DE RESTRICŢIE POLI-TICĂ

Damian G

George Damian

După 22 de ani în care toţi cei care ar fi putut fi afectaţi de această lege şi-au făcut mendrele în politica de la Chişinău o astfel de măsură legală nu mai are practic nicio semnificaţie practică directă. Cei care ar fi putut (şi ar fi trebuit!) lustraţi au condus în voie Republica Moldova, şi-au îndeplinit deja rolul care le-a fost stabilit în piesa de teatru dintre Prut şi Nistru. Mai mult, au apucat să se îmbogăţească peste măsură, ei şi urmaşii urmaşilor lor. Au construit clanuri cu tentacule în toate direcţiile, şi-au pus fidelii în funcţii-cheie.

Să luăm exemplul lui Vladimir Voronin, fost angajat de rang înalt al sistemului de securitate sovietic. Cu ce l-ar afecta pe Vladimir Voronin o lege a lustraţiei? Omul a fost deja preşedinte de partid, preşedinte de republică – şi-a jucat partitura pe scena istoriei. Voronin mai conduce deocamdată Partidul Comuniştilor, dar pentru câtă vreme? La vârsta lui mult mai indicate sunt împachetările cu nămol şi îngrijirea sănătăţii.
O lege a lustraţiei care să aibă ca ţintă scoaterea din viaţa publică a unor personaje în baza faptelor din trecut ar fi avut sens cu 20 de ani în urmă. Acum va fi doar o pierdere de vreme în Parlament şi o discuţie fără sfârşit în societate. În plus, se pare că va fi destul de greu de pus în practică o astfel de lege câtă vreme zvonul cel mai persistent este că serviciile de informaţii sovietice de la Chişinău şi-au transferat din timp arhiva la Tiraspol. Dacă într-adevăr aşa s-a întâmplat, dacă această arhivă mai există la Tiraspol – rămâne încă să aflăm răspunsul precis la aceste întrebări.

În plus, mai trebuie făcute câteva diferenţieri. Natural, cele mai atractive arhive şi cele în care se pun cele mai mari speranţe sunt cele ale serviciilor secrete. Doar că spionii lasă cât mai puţine urme şi hăţişul arhivelor lor va fi foarte greu de desluşit. Exemplul României este unul cât se poate de grăitor: Legea lustraţiei în conjuncţie cu arhivele fostei Securităţi a devenit o armă politică. Lustraţia de la Bucureşti a fost pusă sub controlul partidelor politice şi automat a apărut o conjuraţie a tăcerii – presa a documentat câteva cazuri în care colaboratori ai fostei Securităţi au fost protejaţi de prieteni care ar fi trebuit să îi deconspire. Însă mie unuia mi s-ar fi părut mult mai importantă lustrarea comuniştilor care şi-au păstrat poziţiile politice. O Românie fără Iliescu şi fără ciracii lui ar fi fost mult mai interesantă în urmă cu 20 de ani.

Şi dacă tot s-a deschis discuţia despre lustraţie la Chişinău (repet, foarte târziu) nu văd decât o singură soluţie decentă. Să fie deschise toate arhivele comunismului de la Chişinău, arhivele partidului şi arhivele serviciilor secrete (câte mai sunt). Să fie accesibile publicului fără niciun fel de restricţie politică, să poţi merge să studiezi aceste dosare aşa cum mergi la bibliotecă. În paralel trebuie sprijinită publicarea de studii şi cărţi care să reflecte cercetările din aceste arhive. Aceasta este singura lustraţie posibilă la Chişinău: redarea corectă a trecutului, fără niciun fel de piedici politice.