GRIGORE GHICA III, TRĂDAT ŞI UCIS PENTRU CĂ S-A ÎMPOTRIVIT CEDĂRII BUCOVINEI

Ghica Gridore III

Teodor Filip

Despre mulţi domnitori avem prea puţine informaţii. Unul dintre aceştia este şi Vodă Ghica III, inclus în categoria fanarioţilor. El a fost domn al Moldovei de două ori: 18.03.1764-23.01.1767 şi septembrie 1774-1 septembrie 1777 şi al Munteniei în perioada 17.10.1768-5.11.1769. A fost fiul dragomanului Alexandru Ghica, care a fost decapitat de turci şi nepot de frate al lui Grigore II Ghica.
Ca domnitor s-a arătat duşmanul Austriei şi prieten al Rusiei. După ce şi-a pierdut prima domnie în Moldova, s-a refugiat în Rusia. În ambele ţări a fost recunoscut pentru reformele sale, în special în strângerea birurilor şi uşurarea abuzurilor asupra celor asupriţi. S-a dovedit un iscusit diplomat, fiind recunoscut în Apus.
După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774 recâştigă tronul Moldovei, fiind înscăunat în luna septembrie. Imediat după ce a sosit firmanul de numire de la Poarta Otomană, la 9 octombrie 1774, Imperiul Habsburgic a început negocierile în secret cu Rusia, concretizate prin obţinerea de la Imperiul Otoman a Bucovinei. Pentru a înţelege mai bine vicleniile prin care Austria a reuşit să ne răpească cea mai frumoasă parte a Moldovei, voi apela la cele scrise de col. ® Ioan ABUTNĂRIŢEI din documentele originale din arhiva secretă a Imperiului Habsburgic, scrise în limba germană, mare parte traduse în limbile franceză şi italiană.
“Austria râvnea dintotdeauna încorporarea Moldovei şi a Valahiei, când nu putea lua tot se mulţumea a lua părţi şi chiar părticele. Pentru încorporarea totală a principatelor, Curtea de la Viena avea nevoie de acordul Rusiei. La 6 iulie 1771 s-a încheiat un tratat secret între Austria şi Turcia. Austria promitea turcilor că va lupta împotriva ruşilor cu condiţia ca răsplata să fie întreaga parte a Valahiei care mărgineşte cu graniţele Ardealului şi ale Banatului de altă parte Dunărea şi râul Olt. Acest lucru nu s-a întâmplat…” (1).
În anul 1772 Polonia a fost împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, împărţire în urma căreia Austria s-a ales cu Galiţia şi Pocuţia, vechi ţinut al lui Ştefan cel Mare. Odată luată Galiţia, Austria avea nevoie de o legătură directă şi uşoară între aceasta şi Transilvania. La început i-a trebuit doar un drum prin Moldova fapt ce i-a inspirat că este momentul să ia chiar o provincie. Totuşi, Curtea de la Viena avea nevoie de un pretext pentru a lua acest ţinut asupra căruia nu avea nici un drept. Şi acest pretext a fost găsit repede. Maria-Tereza a devenit stăpâna Pocuţiei ceea ce îi dădea dreptul de a întregi hotarele acesteia. În nota lui Kaunitz (Nota A) către Thugut (Nota B) din 20 septembrie 1774 spunea că “decizia imperială este de a lua în stăpânire partea de nord a Moldovei. Iar în nota din 6 ianuarie 1775 să arătăm ministerului turcesc, că afacerea este serioasă şi gravă. Şi că Curtea de la Viena vrea să ia întâi Bucovina şi apoi să facă şi tratatul necesar cu Turcia”. Dar acea parte a Moldovei era, ca şi restul ţării, ocupată de armatele ruseşti. O dată cu încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi Moldova şi Valahia au fost înapoiate Turciei. Ca urmare Austria a hotărât să pună mâna pe Bucovina în momentul retragerii armatelor ruseşti şi apoi va informa Turcia. Ca acţiunea să reuşească sigur l-au introdus ca parte şi pe feldmareşalul Rumianţev, comandantul trupelor de ocupaţie ruseşti. În ce îl priveşte pe acesta a fost de acord, fără ştirea Curţii ruseşti, ca pe baza celor discutate cu Kaunitz , să primească o tabacheră de aur împodobită cu briliante şi 5.000 de galbeni. Pe de altă parte ruşii eliberau ţinuturile Cernăuţilor, Sucevei şi Câmpulungului, dar pe cealaltă parte intrau oştile austriece, împlântându-şi pajurele pe unde le conveneau. Această acţiune s-a făcut pe 1 octombrie 1774, iar Kaunitz caracteriza aceste măsuri că “mijloace necesare atingerii scopului nostru constau în frică, corupere şi alte mijloace convingătoare”.
Prin Convenţia din 7 mai 1775, Turcia a recunoscut, în principiu, frauda făcută de Austria. “În aceste condiţii, domnitorul Ghica şi o delegaţie numeroasă de boieri s-au adresat feldmareşalului rus corupt de asutrieci pentru a-i cere explicaţii pe care nu le-a primit, ceea ce a făcut ca delegaţia să se adreseze ministrului turc care primeşte scrisoarea domnitorului Ghica. Acesta s-a limitat la evidenţierea neruşinării cu care o parte însemnată a teritoriului ţării a fost luat abuziv” (1).
În lupta pentru ţara sa, domnitorul a fost trădat chiar de ministrul moldav la Constantinopol Constantin Moruzi. Totuşi, a continuat să spere în Dumnezeu şi să lupte pentru ţara sa. Chiar baronul Thugut într-o notă către Kaunitz recunoaşte şi apreciază hotărârea şi caracterul frumos şi bărbătesc al domnului Grigore Ghica şi al boierilor cinstiţi în lupta sa pentru dreptate.
Domnitorul a continuat să trimită la Poartă memorii, proteste, planuri topografice, documente istorice din moş-strămoşi pentru a arăta abuzul ce l-a făcut Austria în modul cel mai banditesc posibil. Toate eforturile domnitorului au fost în zadar. Aurul, briliantele, cuţitele cu pietre scumpe, oglinzile de Veneţia, vasele de porţelan au fost mai puternice decât dreptatea Moldovei şi interesul Turciei. Şi nici atunci domnitorul nu s-a descurajat şi a cerut oficialilor turci ca el personal să reprezinte Turcia în stabilirea hotarului nou. Nu s-a aprobat. În această situaţie i-a rugat pe austrieci ca o compensaţie a marii pierderi ce o suferea Moldova, să-i înapoieze cetatea Hotinului. A fost refuzat. Ultima lovitură a fost răspunsul împărătesei Ecaterina a Rusiei care a amânat ajutorul de care avea nevoie pe loc deoarece ţara era în pericol.
Văzând ca domitorul Moldovei nu conteneşte cu acuzele, austriecii au intervenit la Poartă să-l înlăture de la domnie. La 1 septembrie 1777 este ucis mişeleşte, spre indignarea opiniei publice apusene.
Mihail Kogălniceanu relatează faptele din acea zi fatidică.
Poarta Otomană a trimis un capugiu – agent executor – care s-a cazat într-un palat din cartierul Beilic, zona din Iaşi unde erau găzduiţi turcii. Aici a ţinut sfat de taină cu doi boieri pregătind pierzania domnitorului.
“- Ei boieri, pica-va oare vulpea în cursa vânătorului? Va veni, oare, ghiaurul?” , se adresă trimisul Porţii celor doi boieri ce stăteau într-o postură umilă în genunchi, pe un covor întins pe jos, mai departe de divanul pe care stătea tolănit .
“- Va veni, slăvirea ta”, îi răspuinse unul dintre boieri.
“- Va veni, Effendi” , îi ţinu isonul celălalt trădător.
Pentru a-l atrage în cursă pe domnitorul moldav, capugiul se prefăcu bolnav încă de la sosire. Doi doctori, participanţi la complot – străinul Fotachi şi românul Gavrilachi – îl “examinară” pe turc şi-i dădură samă domnitorului.
“ – Îi bolnav, Măria Ta, şi nu-i dau o zi de viaţă”, spuse doctorul Fotachi.
Gavrilachi grăi: “Măria Ta, era galben la faţă, pulsul lui era foarte slab. Dar te rog, Măria Ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat”.
Domnitorul ţinea morţiş să-l viziteze pe “bolnav”. Nu ţinu cont de nimic: de rugăminţile şi plânsul Doameni şi al domniţelor, de avertismentele care i-au fost trimise chiar de unii prieteni din Constantinopol, nici de sfatul domnului Munteniei, Ipsilanti. Nu ţinu cont nici de semnul lui Dumnezeu: la poarta palatului din Beilic, caii se întinseră la pământ fără nici un motiv. Degeaba viztitiul le sfâşia coapsele cu biciul, în zadar erau traşi de zăbale şi împunşi cu săbiile. Nu vroiau să se ridice. Domnitorul Ghica “orbit de soartă, printr-o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înştiinţător în statul cailor; se scoborâ şi-şi urmă drumul pe jos până la palat”.
Intrat în încăperea unde fu primit după protocolul de rigoare, la un moment dat capugiul scoase năframa de mătase neagră şi o aruncă pe umărul lui Ghica, strigând: “Mazil Hain!”. Domnul sări ca ars, dar un bostangiu se apropie tiptil din spate şi-i înfinge până la prăsele pumnalul între umeri. O luptă inegală se încinse între domnitorul rănit, cu mâinile goale, şi 40 de bostangii înarmaţi. Cu putere-i herculană, întărit prin curajul disperării, cele două braţe goale ale domnitorului uciseră opt dintre atacatori. Într-un târziu, în corpul viteazului domnitor se înfiăpseră toate pumnalele atacatorilor. Fapta nelegiuită se sfârşi cu moartea lui Ghica III. Odată cu moartea sa, orologiul din turnul de la Trei Ierarhi bătu trei ceasuri şi jumătate din noapte.
Jertfă a patriotismului său, domnitorul Grigore Ghica III fu răpus prin trădare. Capul îi fu desprins de trup şi dus la Constantinopol. Trupul domnitorului se află înmormântat în Biserica Sfântul Spriridon din Iaşi.

Nota A: Wentrel-Anton, prinţ de Kaunitz, cu o carieră diplomatică de succes. În 1741, Carol al VI-lea în numeşte consilier aulic, îndeplinind misiuni diplomatice pe lângă Papă, apoi pe lângă regele Sardiniei. Ajunge guvernator interimar al Ţărilor de Jos, apoi ambasador al Austriei la Paris. În 1752 este numit de Maria Tereza cancelar al Curţii şi al Statului. Timp de 40 de ani a fost principalul om politic al Austriei.

Nota B: Thugut, Frantz-Maria, baron şi om de stat austriac. A absolvit Academia Orientului din Viena, după care este trimis la Constantinopol, în diferite funcţii. Cea mai înaltă a fost cea de ambasador al Austriei. Din această funcţie va negocia cedarea Bucovinei către Austria. În urma succesului obţinut va fi răsplătit cu rangul de baron al imperiului. A fost discipol şi prieten al lui Kaunitz, la retragerea căruia, în anul 1793, a fost numit director general al Afacerilor Externe.

Sursă: 1. http://www.orionmedia.ro