TRACII FORMATORII CULTURII EUROPENE

Noi tracii

J.C. Drâgan

Tracologia, aceastâ ramurà centenarà a studiilor preistorice a intrat într-o perioadâ de dezvoltare rapidâ, care a atras asupra ei atenţia şi curiozitatea lumii ştiinţifice şi culturale. Ilustrată în trecut de nume venerabile ca Tomaschek, Pârvan, Decev, tracologia a oferit material de studiu pentru numeroase cercetări efectuate dupa al doilea râzboi mondial în Bulgaria, Yugo-Slavia şi România. Sunt nenumârate articolele, dările de seamă privind săpăturile arheologice şi monografiile consacrate Traco-Illirilor.
In 1969 Fundaţia Europeană Drâgan prin Centrul de Studii Istorice de la Salzburg şi Veneţia lansează invitaţiile pentru o primă conferinţă inter¬natională de tracologie, pe care însă împrejurări independente de voinţa organizatorilor au împiedicat-o sa aibâ Ioc. Ideea a prins rădăcini trei ani mai târziu, la Sofia, tracologii s-au întâlnit la o prima manifestare de mare anvergurâ cu o participare internatională foarte numeroasă. 1972 a fost anul primului Congres Internaţional de Tracologie.
Ceea ce Tomaschek văzuse atât de bine la timpul său şi-a găsit aici con-firmarea. Tracologia este o ştiinţă multi-şi pluridisciplinară, cu un obiect care începe în preistorie – într-adevăr, ea se ocupă de migraţiile triburilor traco-illire plecate de la Dunăre – şi urmăreşte destinul urmaşilor Traco-Illirilor de-a lungul secolelor, vicisitudinile istoriei lor politice, contribuţia lor la formarea mai multor limbi şi naţiuni din epoca istorică, precum şi ecourile artei, religiei, filosofiei şi literaturii lor în cultura europeană. Arheologia, istoria, numismatica, lingvistica, istoria religiei, a literaturii, a folclorului şi a artelor – iată numai câteva din disciplinele care îsi unesc forţele pentru a realiza obiectivele acestei stiinţe de sinteză care e tracologia.
In 1976 s-a ţinut la Bucureşti al doilea Congres Internaţional de Tracologie, al treilea a avut loc în 1980 la Viena, iar al patrulea se va ţine la Amsterdam.
Tinând seama de evoluţia extrem de rapidă a teoriilor şi conceptelor ştiinţifice, de numărul impresionant de materiale noi scoase la lumină de arheologie ca şi de necesitatea de a menţine legături cât mai strânse între cercetători din ţări diferite, care trebuie sa cunoască şi să comenteze împreună cât mai repede noile rezultate obţinute de confraţii lor, preşedintele Congresului de la Bucureşti prof. Radu Vulpe a anunţat că s-a încheiat un acord cu Fundaţia Europeană Drâgan.
Prin acest acord Fundaţia noastră s-a oferit să organizeze din doi în doi ani, între marile Congrese, simpozioane internaţionale la unul din sediile sale.Primul s-aţinut la Roma în 1977 şi a fost consacrat aproape exclusiv pro-blemelor de lingvistică tracă. Doi ani mai târziu, tot la Roma, perspectiva a fost considerabil lărgită incluzând cercetări de preistorie şi istorie şi punând accentul pe înaintarea Tracilor către Europa occidentală până în Peninsula Iberică – extindere teritorială de care mă voi ocupa mai departe. Iată-ne acum la al treilea simpozion şi e de-ajuns să aruncăm o privire asupra Programului pentru a constata cât de variate sunt temele noastre, din punctul de vedere al ştiinţei interesate ca şi al distanţei cronologice dintre perioadele examinate. Caracterul internaţional este evident şi ne face o deosebită plăcere să avem printre noi reprezentanţi ai stiinţei bulgare, engleze, greceşti, italiene, portugheze, române, spaniole şi yugo-slave. Specialiştii austrieci, cehoslovaci, germani, olandezi, polonezi şi suedezi pe care i-am invitat şi-au exprimat deosebitul interes pentru inrţiativa noastră, regretând totodată că alte angajamente şi obligaţii profesionale i-au împiedicat să fie astăzi prezenţi la Palma de Mallorca.

Studiul Traco-Illirilor începând din preistorie implică o luare de poziţie în ceea ce priveşte locul de naştere al acestui popor şi răspândirea lor în direcţii diferite. Ne dăm imediat seama că ocupându-ne de această problemă delicată ajungem să punem în discuţie formarea celor mai vechi etnii din Europa şi naşterea a însăşi civilizaţiei europene. In faţa unor probleme atât de vaste, tracologul trebuie să se lupte cu anumite prejudecăţi şi să învingă rezistenţa unei mentalităţi traditionaliste, care ameninţă cu imobilismul însăsi cercetările cele mai înalte, ceea ce se numeşte uneori «ştiinţa oficială».
Ne amintim, de exemplu, că mulţi istorici europeni au fost obsedaţi mult timp de ideea migraţiei. In loc să caute în Europa locurile propice pentru formarea popoarelor vechi ale continentului nostru, ei le căutau în alte regiuni aie globului. Studii elaborate de savanţi de reputaţie mondială ne informează însă că tocmai Europa a fost leagănul celor mai vechi populaţii europene şi că spaţiul carpato-dunărean-pontic oferea în această privinţă condiţii climatice deosebit de favorabile. Rolul Dunării e comparabil cu cel al Nilului şi al altor mari fluvii pe malurile cărora s-au născut civilizaţii înfloritoare, în diferite momente ale istoriei omenirii. In cartea sa Dunărea în preistorie Vere Gordon Childe a descris valea Dunării şi a afluenţilor săi drept o arie unitară din punct de vedere geografic, cea mai mare arteră de comunicaţie între nord-vest şi vechile centre de civilizaţie din bazinul Mării Egee şi din Orient.
Bazinul Dunării a fost centrul spaţiului trac, despre care am avut ocazia să vorbesc in extenso în comunicarea mea la Congresul de Tracologie de la Viena. Acest centru era delimitat de cele două lanţuri muntoase, Haemus-ul şi Carpaţii. La nordul Dunării sursele antice îi menţionează pe Traci sub denumirile de Daci sau Geţi. Plecând de aici triburile s-au îndreptat spre nord – munţii Tatra şi de-a lungul Vistulei. Spre răsărit Tracii s-au întins până la Nipru şi la Chersonesul Bosforului Cimerian, poarta orientală a Europei. Spre apus, ei au ocupat Pannonia şi Noricum, iar vârfurile extreme au ajuns până în Iberia, probabil pe calea mării. Anumite triburi din acest grup sunt desemnate ca Illiri. Spre sud, Tracii s-au extins în peninsula Haemus până la litoralul Mării Egee. Această din urmă migraţie e denumită de obicei «invazia Greciei de câtre Ahei şi Dorieni». O amplă migraţie i-a dus pe Traci până în Anatolia, unde sunt cunoscuţi sub denumiri ca Frigieni, Mysieni, Lidieni, Dardani şi mai ales Troieni. Migraţiile anatoliene acoperă o perioadă foarte lungă din Epoca de bronz, şi anume mileniile III si II. Din Asia Mică – pe care preferăm s-o numim Anatolia, căci această regiune, legată de Europa prin Bosfor şi Dardanele, e din punct de vedere al civilizaţiei mai mult europeană decât asiatică – au emigrat Etruscii şi s-au stabilit în Italia, pe al cărei teritoriu s-au mai instalat şi alte triburi traco-illire, de pildă Veneţii în valea Padului şi Calabrii în sud.
O migraţie de asemenea proporţii presupune un grup etnic foarte numeros. Intr-adevâr diversele izvoare citează circa o sută de triburi trace, iar Herodot este autorul celebrei afirmaţii după care Tracii erau poporul cel mai numeros din lume după Indieni.
Această lungă serie de migraţii a contribuit la formarea unui vast spaţiu de civilizaţie europeană, unitară din toate punctele de vedere. Axa spaţiului trac a fost Dunărea, cel mai mare fluviu al Europei. Acolo unde Dunărea se varsa în mare se termina Europa şi se afla graniţa dintre două lumi şi două mentalităţi, cea europeanâ şi cea asiatică. La nord de delta Dunării şi înspre răsărit, expansiunea tracă n-a putut trece dincolo de Nistru şi Bug.
Printre mărturiile antice privitoare la Traci, un loc aparte îi revine lui Homer, care, în Iliada, ne prezintă într-o transfigurare artistică înfruntarea dintre Traco-Dardani si Traco-Ahei pentru stăpânirea unui punct strategic de mare importanţă numit Troia. Homer ne dă certitudinea că creatorii culturilor strălucite din spaţiul carpato-ponto-danubian au fost populaţiile trace. Tot de la el aflăm că civilizaţia tracă egala în strălucire pe aceea a Aheilor, care au dus-o spre sud şi au dezvoltat-o la Micene sub regii lor Atrizi. Săpăturile arheologice aveau să confirme ulterior istoria în versuri scrisă de marele poet.
Orbiţi de splendoarea civilizaţiei greco-romane istoricii au minimalizat temele, aportul şi originalitatea civilizaţiei traco-illire. In timp ce autorii antici nu aveau decât cuvinte de laudă pentru civilizaţia tracă, deşi ar fi fost nor¬mal să ridice în slăvi propria lor civilizaţie, istoricii moderni procedează tocmai invers. Tracologii constată cu amărăciune că în învăţământul de toate gradele – observaţia este valabilă mai aies pentru ţările occidentale – meritele
Traco-lllirilor n-au fost îndeajuns puse în evidenţă ca să nu mai vorbim de manualele şcolare, în care numele Tracilor nici măcar nu figurează.
Una din dorin^ele vii pe care le formulâm în ocazii solemne ca aceastâ este ca adevârul istoric sâ-si poatâ croi drum printre obstacolele prejudecâ|ilor ci ca istoricii, adevâra|i oameni de çtïin^â, sâ acponeze în aceastâ directe eu mai mult curaj pentru a asigura o difuzare cât mai largâ si în mediile culturale cele mai diverse, a rezultatelor cucerite de tracologie în ultima vreme.

Dupa cele arătate mai sus, nu e greu de înţeles rostul unei întâlniri inter¬nationale de tracologie în Spania, la celălalt capăt al Europei în raport cu leagănul Tracilor. Nu e vorba numai de a satisface curiozitatea confraţilor noştri din Peninsula Iberică ce se interesează de preistoria regiunilor dunărene şi ar vrea să afle de la cei care lucrează acolo rezultatele recente ale cercetărilor lor. Motivul e mult mai adânc, fiindcă se referă la una din tezele cele mai îndrăzneţe şi mai spectaculoase ale tracologiei şi anume la înrudirea dintre creatorii celei mai vechi civilizaţii iberice după aceea care ne-a lăsat peşterile de la Altamira – civilizaţia de la Tartessos – şi Traco-Illiri cu civilizaţia lor nu mai puţin strâlucită şi bogată în opere de artă.
Teza înrudirii dintre Tarteşi (sau Turdetani) şi Traco-Illiri presupune o legătură, care pleacă din Anatolia, ajunge în Italia şi se termina în sudul Spaniei. Această legâtură este reprezentată de migraţia triburilor aparţinând unui popor renumit pe care nivelul înalt de cultură şi o aureolă de mister îi apropie pe Tarteşi: mă refer la Etrusci, pe care tracologia îi revendică printre etniile ce formează obiectul acestor cercetări. Această ipoteză se adaugă celei privind prezenţa Illirilor în Catalonia, documentată printre altele de toponimia care a menţinut numele de Illiri, de exemplu, în Ilerda, astăzi Lerida.
Originea creatorilor civilizaţiei tartesiene este o problemâ care – ştiţi mai bine decât mine – încă nu a avut o rezolvare definitivă şi precisă, care să-i convingă pe toţi şi să liniştească polemicile – care fac dealtfel ca cercetarea ştiinţifică să devină pasionantă. (Dar, mă întreb câte probleme asemânătoare au avut soluţii ideale? Exista domeniu mai delicat, mai fragil şi mai supus jocurilor de ipoteze decât cel al etnogenezei şi al naşterii şi formării civilizaţiilor şi culturilor?) In ceea ce priveşte Tartesos, cunoasteţi ipoteza plauzibilă lansată şi susţinută de Adolf Schulten, – acest Schliemann al Occidentului-, care a fost rezultatul a cincizeci de ani de muncă asiduă: Turdetanii erau Etrusci. Locuitorii Tartesos-ului cunoşteau scrisul; mărturia lui Strabon este clară în această privinţă: Turdetanii, care locuiau în Baetica erau cei mai cultivaţi dintre Iberici; ei foloseau alfabetul, şi-au redactat legile şi şi-au scris istoria lor în versuri. In legătură cu această mărturie valoroasă trebuie amintit faptul că inscripţiile găsite în regiunea Tartesos sunt scrise cu un alfabet înrudit eu cel al Etruscilor şi nu cu un alfabet fenician.
Originea etruscă – teză dovedită nu numai prin scriere dar şi prin argumente arheologice, ca de exemplu, riturile funerare – este recunoscută de un număr mare de istorici; pentru a nu cita decât pe José Ripolles Agiiillar, voi reproduce frazele următoare: « în mod sigur, Tartesida a fost fondată în jurul anului 1150, de către navigatori, care proveneau din antica cetate Tursa, din Anatolia, patria Etruscilor»: « Se pare că Tartesos a fost o colonie tartesiană; şi de altfel, originea sa este etruscă. Unul dintre regii cei mai cunoscuţi ai Tarteşilor a fost Argantonio, nume care derivă din etruscul Arc-nti; în Andaluzia există şi astăzi multe locuri care poartă nume de origine etruscă».
Cum au ajuns Etruscii în Iberia? Pe calea mării, probabil alungaţi din patria lor anatolică de secetă şi foamete, Etruscii, aceşti «Traci din Lidia» cum spune Herodot, se îmbarcă pe navele lor îndreptându-se spre apus. Poposesc mai întâi în insulele Baleare, unde nu găsesc însă condiţii favorabile, din cauza lipsei de apă. De aceea pornesc din nou la drum şi o parte dintre ei se stabileşte în Tirenia – căreia aveau să-i dea numele – iar ceilalţi ajung până în Peninsula Iberică. In regiunea Tartesos găsesc pământ roditor pentru agricultură, păşuni bogate, mine de aramă şi staniu, iar navigatorii beneficiază de porturi fluviale bine adăpostite şi destul de mari pentru a asigura accesul unor corăbii mari.
Tartesii au fost navigatori curajosi – şi această reputaţie e amintită şi în Vechiul Testament, constructori de nave capabile să traverseze Oceanul. O descoperire senzaţională, care deschide tracologiei noi perspective, constă dintr-o inscripţie bine conservată, referitoare la Tartesos şi scrisă într-un alfabet asemănător cu cel al Etruscilor; ea a fost scoasă la iveală în Statele Unite, la Union (New Hampshire). Putem pune în legătură această descoperire, cu alta mai veche. O prima inscripţie tartesică săpată în stâncă a fost găsită în Mount Hope Bay, Rhode Island, şi descrisă de Ezra Stiles, rectorul Universităţii din Yale. Adevărata semnificaţie a acestor descoperiri a fost arătată de Barry Fell în cartea sa destul de recentă America înainte de Christos, a cărei difuzare nu a ajuns, după cât se pare, în mediile univer¬sitare. Aşa se explică probabil de ce specialiştii nu sunt la curent cu obser¬vaţiile sale privind comerţul de mare anvergură practicat de Tartesi între Europa şi America precolumbiană, precum şi Mount Hope ca loc de întâlnire între Tartesi şi colonizatorii celţi stabiliţi în New England. Iată deci că în Epoca de Bronz şi la începutul Epocii Fierului, Traco-Illirii – prin ramura lor tartesiană – ajunseseră în America, fapt care conferă spaţiului tracic dimensiuni pe care primii tracologi nici nu le puteau bănui. Sigur că rămân încă puncte neclare în istoria migraţiei Etruscilor, a stabilirii lor în Spania meri¬dională şi a «cuceririi Americii» precolumbiene. Dar unde, dacă nu într-o astfel de adunare, care reuneşte cercetători din zonele cele mai îndepârtate ale lumii traco-illire, s-ar putea discuta mai bine incertitudinile şi enigmele care ne ascund încă adevărul despre strămoşii noştri foarte îndepărtaţi, despre itinerariile lor fabuloase de-a lungul a trei continente şi despre rolul lor în crearea mai multor civilizaţii în diverse zone aie lumii?
Calitatea operelor de artă este un indiciu deciziv al unei importante civilizaţii. Arta tracă din bazinul dunărean nu este cu nimic inferioară celei greceşti şi culturii greco-romane în general, pentru care a reprezentat unul din izvoarele cele mai importante. Pe pământul iberic geniul triburilor venite de foarte departe a intrat în contact cu produsele culturale ale altor etnii şi avea să se dovedească rodnic în realizarea acelor sinteze de civilizaţii care jalonează istoria Peninsulei Iberice. Alături de comorile artistice de vârstă preistorică, trebuie citate numele mai multor personalităţi culturale din Turdetania romană, printre care cei doi Seneca şi poetul Lucan.
Intrucât cercetători români şi spanioli se află aici pentru a discuta despre tracologie şi Tartesos, să-mi fie îngăduit să-1 menfionez şi pe împăratul Traian bazându-mă pe o afirmaţie a lui Nicolae Iorga. Născut la Italica, lângă Tartesos, Traian simbolizează prin cucerirea Daciei, unirea celor doua extremităţi europene ale lumii trace, a cărei comunitate de origine el desigur n-o putea bănui. După atâtea secole de discontinuitate şi de existenţa separată, imperiul roman a realizat, cucerind Dacia, o unitate provizorie, destinată să se destrame la sfârşitul antichităţii, a unor teritorii imense, care aveau în comun un factor etnic şi de civilizaţie pe atunci ignorat, factorul traco-illir. Acestor teritorii li s-au adăugat cele ale Celţilor, mă refer la Gallia, la Insulele Britanice, etc. Faptul că 40 din cei 80 de împăraţi romani au fost de origine traco-illiră nu e desigur rezultatul întâmplării şi el ne apare ca deosebit de semnificativ în lumina acestei noi concepţii a istoriei europene pe care o susţin.

Imi dau seama că acest fel de a concepe tracologia, subliniind interesul pe care ea îl prezintă pentru Spania e de natură să surprindă şi să provoace unele rezerve. Trebuie să mai amintesc – fapt destul de ciudat şi care nu şi-a găsit încă explicaţia – ca ideea că între Spania şi Traci au existat relaţii importante în trecutul îndepărtat, nu este deloc nouă, ci dimpotrivă este vorba de o credinţă bine înrădăcinată în tradiţia culturală hispanică. Mă refer la Geţi şi la prestigiul deosebit de care ei se bucurau în antichitate şi în evul mediu. Fapt paradoxal, Românii, urmasii direct ai Geto-Dacilor, nu ştiu că în baza unei vechi tradiţii Spaniolii îi numărau pe Geţi printre strămoşii lor.