CONSTANTIN RUSU, ANTONELA ADELA CRISTINA MARIAN, VALERIU CERCEL : VERSURI

Versuri

CĂILE ILUZIILOR

Constantin Rusu

Harta serii e invadată de ore
dar nişte amatori îmi respiră timpul
ca să mă aducă pe o trambulină
atestată pentru săritori în moarte,

ceasurile însă s-au oprit incredibil
secundele făcând o grevă de probă
amurgul nu ştia dacă poate pleca
şi-o plăcintă era cină sau mic dejun,

de frică am căutat îmbrăţişarea
dar iubirile aveau ceasuri diferite
iar oglinzile erau nedesluşite
şi m-am destrămat când a murit frica,

în coastele câmpului şi ale timpului
soarele rupe orizonturi şi ceasuri
nu mai înţeleg nimic pe lumea asta
dar vine lângă pat cafeaua cu nevasta.

TĂCEREA

Constantin Rusu

Petalele colorate
sub învăluirea norilor
inundă şoaptele cerului
cu îmbrăţişarea unui poem
şi aduc tăcerea.
Căutătorii de izvoare
în anii număraţi evită
rătăcirile printre sfaturi
însă vor în orizont copaci
şi aduc tăcerea.
Zumzetul de primăvară
devine mut sub fulgii de nea
pleoapele ne feresc de tristeţe
parcă dorm cu propoziţii bâlbâite
şi aduc tăcerea.
Stropii de ploaie vin
plini de nimicuri înoptate
unii vor numai munca brazdei
nepăsătorii nu vor brazda muncii
şi aduc tăcerea.

ŞI AI PLECAT

Constantin Rusu

Tot ce e simplu nu înţelegi
nu crezi că stelele sunt triste
şi rândunelele vesele
sunt fereastra primăverii
şi ai plecat
nu se poate nega eternitatea
gândim mereu aproape
cu vise spre infinit
şi când sufletul nu vrea trupul
sigur vom pleca
nu crezi clipa aruncată în tăcere
dar dacă alegi umbra eşti vinovat
nu înţelegeai ce spune cucul
te credeai pe o cărare străină
şi ai plecat
am spus inundă şoaptele norilor
cu îmbrăţişarea unui poem
în nimic adu măcar o rugăciune
şi ai fost sigur că nu te-am înţeles
şi ai plecat.

UN NEINTELES

Constantin Rusu

Astăzi bradul nădejdilor sale
nu-i mai aduce nimic în rădăcini,
vede viaţa un somn cu halucinaţii
lângă o imponderabilă tăcere.

Are răsunetul unei viori pe zâmbet,
dar melancolia nu are sindicat
şi îi face din lacrimă o odaie rece,
lăsând în ecou şoaptele florilor.

Nu vrea oglinzi care arată minciuni,
crede că el cade, dar nu ca fructele,
fructele cad doar după ce s-au copt,
insă în idile i s-au pus somnifere.

Spune plictisit de vedenii şi de praf,
că iubirea nu aduce paşii în uitare,
admiră făuritorii de viitor oprit,
el nu râde dar le înţelege surâsul.

INIMI MICUTE

Antonela Adela Cristina Marian

Doi stropi de vis într-un ocean de noapte,
două pitulici zgribulite-şi spun iubirea în şoapte
prin iarba crudă-şi ţin aripile împletite
din frunze ascultând ecouri stau – uimite.

Susură frunza în leagăn de vise povestea
dintr-o iubire începută-n culcuş vreau vestea,
cântă o liră-n surdină – piepturile-şi cuibăresc
inimi micuţe rezonează timpu în loc opresc.

MI-AM CAUTAT LOC PRINTRE OAMENI

Antonela Adela Cristina Marian

Acum la porţile cerului s-aude-un cânt prelung de clopot,
rătăcesc tăcută, fiindcă v-am simţit durerea-n ropot –
bate azi la fereastră aripi albe de înger…ascult ecourii
şi mă cheamă – lung e drumul printre albele cavourii.

Călătoresc pe raze de lumină înspre a mea casă,
sunt blândul mieluţ pregătit, o mică mireasă;
rămas bun acum, mireasmă din buchete dalbe de roze
şi azi voi face un tur printre timpuri – reci psihoze.

Mi-am căutat loc între oameni, dar locul meu e printre îngeri,
v-am iubit, fiindcă voi mi-aţi iubit ale mele plângeri
am fost un trecător prin această lume şi-am căutat iubirea
cu buzele sufletului am gustat din voi cu voi fericirea…

STELELE-SI ARATA PRIVIRILE

Antonela Adela Cristina Marian

Menuete efemere refugii târzii în noapte
dorinţe ascunse spuse trist în şoapte
seminţe de zâmbete ce nu se vor naşte;
răni sângerânde nu vreau a recunoaşte.

Amintiri fără vârstă taine în versuri
gânduri răsfirate în rime ce spun demersuri,
sub buze tremurânde stau pitite cuvinte –
aşteaptă cu nerăbdare noaptea plină de veşminte.

Culoare întunecate, umezeală rece sunt rime,
mistere austere sub mantia de gheaţă mime,
sub masca de claun e o copilă tăcută
ce vrea să-şi facă uitată durerea avută…

Havuzele-nnoptate îmi cântă amintirile,
în vălul de ceaţă stelele-şi arată privirile –
mă mângâie din nou şi-mi pun în palmă speranţa,
iar în surdină acum ascult încă o dată romanţa.

MIRESME DALBE
Antonela Adela Cristina Marian

Acum căutările mele stau în cupele crinilor
în seara aceasta adulmec firul amintirilor,
iar în parfumul lor, aduceri aminte
frumoase daruri ţesute-n ajur de cuvinte.

Prinsă în mrejele simţurilor gust înălţimile
din şoapte fierbinţi stele-nşirate-s minunile,
eternitatea zâmbetelor podoabe pe feţele fine
au dăinuit cândva, vor dăinuii şi mâine.

Doruri răsfirate pe poteci fără nume
clipocesc în noapte, însă nu au urme,
luna stă de strajă tăcută, luminată,
singură în noapte dansează încă-o dată.

Miresme dalbe în grădini de flori –
e noaptea nopţilor plină de culori,
e noaptea mea cu amintiri vi
şi speranţa caldă că-ntr-o zi ai să revii.

VESMINTE

Antonela Adela Cristina Marian

Sunt ploi de gânduri într-un ocean de noapte,
Clipe cuvinte ce stau în cuib de şoapte
Azi zilele-s rătăciri în poieni fără nume
Mintea aşteaptă zadarnic răspunsuri anume.

Vise la porţile cetăţilor sacre
Când doruri hoinare stau în vinuri acre,
Sunt vinovăţii ce clocotesc în cuvinte
Când noaptea lasă boabe de rouă – veşminte.

SECUNDELE AU STAT

Antonela Adela Cristina Marian

Azi de pe chipu-ţi ţi-am gustat nemulţumirea
şi de sub pleoape cercetaşe am întâlnit privirea
tăcerile tale, lângă tremurul meu sunt răspuns,
ştiu că din gânduri efemere dorinţa-i adus.

Cu buze calde mi-ai cules parfumul
luându-mi mierea de pe piele şi preaplinul,
cuvintele au stat neputincioase în tăceri
necontenitele-ntrebări ce-au fost şi ieri…

Doar timp rămâne între a mea răsuflare
secundele au stat tânjind după o ploaie,
iar de răcoarea ei e însetat şi gândul,
fiindcă acum sub picioare nu-i pământul.

Din potirul meu sorbita-i mierea fără margini,
din revărsarea trupului mana de-amintiri –
buchete de fiori, gânduri gingaşe … risipite
sub valuri de energie răsfirate-n priviri.

Stau şi acum, privesc îngheţată tabloul,
neliniştea de azi a lăsat în urmă ecoul
ce nu voiam să-ţi spun ţi-am spus –
rătăciri de gânduri lumea mea… am adus.

PRUTUL

Valeriu Cercel

Prutule, de-atâta vreme, cât eşti azi de tulburat
De sudalme şi blesteme, oare cum de n-ai secat,
Cum de albia-ţi bătrână încă ţine-un brav popor
Să nu dea mână cu mână sub acelaşi tricolor?…

Şerpuind, cobori în valuri dor de veacuri clocotit,
Pân’ şi sălciile-n maluri ţi-au uscat de-atât bocit,
Cum de ne mai stai în cale între Nistru şi Carpaţi
Dup-atât amar şi jale când de-o mamă suntem fraţi?

N-auzi tu cum plâng morminte, glasul marilor srăbuni,
Cum bat clopotele sfinte, singure, la rugăciuni?!
Stefan-Vodă şi cel Mare, nu-i auzi pe-ai lui voinici
Cănd prin lunca ta, cărare, făceau printre venetici?

Cum de stai curgând alene şi priveşti cu nepăsare
Haita fiarelor viclene ce te ţine la hotare?
Când vei spulbera tu norii cei spurcaţi din răsărit
Ce ne-au otrăvit feciorii, neamul ni l-au pângărit?…

Prutule, ţi-am pus gând rău, îţi aduci aminte oare
Când voit-a Dumnezeu să nu mai avem hotare?!
Milcovul, fratele tău, în clipa de mântuire
Prinzând hora-n jurul său, l-am secat dintr-o sorbire

Înălţând pe-a’ lumii astru, dintr-un sânge, dintr-un lan,
Roşu, galben şi albastru, suflet dac, suflet roman,
Liberi, sub acelaşi soare, ne-am unit pe veci moşia
Şi cu apa-i din izvoare botezând-o România…

Acum este rândul tău, să nu ne mai stai în coaste,
Din Ardeal la Chişinău, românească, mândră oaste,
Toţi copiii lui Traian şi-ai lui Decebal în frunte
Făr’ de lance, buzdugan, tricolor vom face punte

Peste malurile tale, peste lunci, dealuri, câmpii
Să te prinzi în hora mare, ca un frate să ne fii,
Să nu ne mai fi povară, să ne-ajuţi când ne-o fi greu,
Să laşi româneasca ţară, cum ne-a dat-o Dumnezeu.