MAREA TRĂDARE NAŢIONALĂ DE LA 23 AUGUST 1944

Mihai 1

Teodor Filip

O precizare absolut necesară: nu sunt pro sau anti monarhist, după cum nu sunt înregimentat în nici un partid. Am depus un jurământ de credinţă faţă de România, ce prevede inclusiv sacrificiul suprem, jurământ pe care îl consider valabil şi în prezent, deşi guvernanţii mi-au schimbat statutul de ofiţer în retragere în asistat social.
În luna mai curent am asistat la o propagandă monarhistă cum nu credeam că se poate întâmpla într-o Republică. Sunt de acord şi mi se pare normal ca fostul rege al României să fie felicitat de ziua lui, să i se ureze toate cele bune, mai ales sănătate. Dar consider că s-au făcut mari exagerări, unele chiar penibile!. Spaţiile de emisie ale majorităţii staţiilor de televiziune au fost umplute până la saturaţie. Acest subiect a durat câteva zile. Era imposibil să nu se ajungă la exagerări, la laude nemeritate. Mi-a fost dat să aud că ex-regele este un erou naţional (!) şi că istoria nici nu cuprinde adevărul. Cu ultimul aspect sunt perfect de acord şi, consider că este absolut necesar ca istoria oficială să cuprindă întregul adevăr despre fostul rege. Acest lucru trebuie introdus urgent în manualele şcolare şi în tratatele de istorie. În anul 2011, în cadrul unor manifestaţii asemănătoare, într-o emisiune realizată de Cristian Tabără în ultima duminică a lunii mai, ginerele fostului rege Mihai, colonelul Dudă, după ce i-a adus o serie de osanale socrului său (credeam că nu mai termină), ne-a trântit în faţă că în cei 41 de ani de exil „regele Mihai a făcut cel mai mare bine de pe pământ românilor”. Nu a menţionat deloc în ce a constat acest grandios bine naţional.
În acest sens, mi-am permis să fac un scurt recurs la istorie şi să consemnez, în baza unor documente de necontestat, câteva adevăruri. Unele necunoscute românilor. Pentru cei interesaţi să ştie cât mai multe despre actul fostului rege de la 23 august 1944, le recomand să consulte şi lucrarea „Operation Autonomous” ce cuprinde memoriile lui Ivor Porter, ofiţer de informaţii al Serviciului de Operaţiuni Executive Britanice, la acea dată.
S-ar putea ca unii să-mi reproşeze că mă adresez la persoana dânsului cu sintagma „fostul rege” sau „ex-rege”. Este normal, şi datorită faptului că, în prezent, România este Republică şi nu are nimic de-a face cu monarhia. Decât din punct de vedere istoric…
Despre actul de la 23 august 1944 s-au scris foarte multe, majoritatea scrierilor fiind partizane. Poporului român i s-au ascuns cu abilitate unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui. Nu s-a scris nimic, absolut nimic despre trădarea Casei Regale prin deschiderea frontului la Iaşi, lăsând „Poarta Iaşului” liberă pentru pătrunderea unităţilor Armatei Roşii. Şi încă multe altele, pe care sper că voi avea timpul să le prezint în acest material…

EŞUAREA NEGOCIERILOR DE ARMISTIŢIU CU ANGLO-AMERICANII
Sfârşitul anului 1942 a adus schimbări importante în situaţia militară de pe frontul din Est, iniţiativa strategică a Germaniei şi României fiind stopată. Dându-şi seama că Germania a pierdut războiul, în trenul care-l aducea în ţară după întâlnirea cu Hitler, Mareşalul Antonescu a făcut apropiaţilor săi o declaraţie senzaţională: „Germania a pierdut războiul. Trebuie acum să ne concentrăm ca să nu îl pierdem şi pe al nostru”. Îngrijorarea şi preocupările lui în acest sens s-au materializat în măsurile politice care au urmat.
Înainte să trec mai departe, doresc să prezint declaraţia confidenţială a Mareşalului Antonescu făcută ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943 (şi apărută abia după războiul mondial din 1939-1945) în sensul că: „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…” (2).
Istoricii şi cercetătorii români au prezentat denaturat tratativele diplomatice ale Guvernului Antonescu de la Cairo şi Stockholm, ca şi rezultatele acestora. Nu au prezentat conspiraţia Casei Regale şi a P.C.R. pentru denigrarea Mareşalului şi arestarea lui şi a guvernului său. Aceştia nu suflă o vorbă despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, când s-a deschis drumul unităţilor Armatei Roşii, fapt necunoscut opiniei publice din România, şi nu numai.
În februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini ieşirea comună din război, „(…) iar în septembrie 1944 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii: mai au loc, în octombrie, acelaşi an, în Lisabona, încercări de armistiţiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aflate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiţeri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti. Acesta este prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa , iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul ruşilor spre Europa…” (1)
Debarcarea în Balcani era o ideea tare dragă lui Churchill şi ar fi făcut orice pentru realizarea ei. Însă, de la început, preşedintele american Roosevelt s-a opus cu înverşunare.
Negocierile părţii române pentru ieşirea din război erau cunoscute de cei trei aliaţi: Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. În cadrul acestora, speranţele se îndrepta spre Mareşalul Antonescu
În ianuarie 1943, negociatorii americani au adresat Italiei, României şi Japoniei o cerere de capitulare necondiţionată, reluată în iarna aceluiaşi an. În cadrul negocierilor de la Cairo, martie 1944, a fost reiterată aceeaşi cerere. Acum, partea română a supus americanilor problema Transilvaniei de Nord, cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va fi tranşată în cadrul negocierilor la Conferinţa de Pace, ce va avea după terminarea Războiului. Neavând nici o garanţie în acest sens, şi nefiind de acord cu capitularea necondiţionată, partea română a respins propunerile.
În negocierile de armistiţiu de la Cairo s-a recunoscut că între factorii de decizie americană existau serioase divergenţe. Cordell Hull, secretarul Departamentului de Stat, era sprijinit de reprezentanţii Armatei, exprimându-şi satisfacţia faţă de propunerile româneşti de armistiţiu: „Noi credem că singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotărât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes. Autorităţile americane consideră acţiunea României de o importanţă excepţională. Ea (România) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede”.
Preşedintele Roosevelt nu putea fi clintit din hotărârea sa: capitularea necondiţionată. Această hotărâre/ambiţie a sa poate să fi fost şi rezultatul celor spuse de Mihai Antonescu lui Dulles. Era pe la mijlocul lui septembrie când acesta a spus că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune România celor mai grave represalii. Asta nu este cu putinţă decât în cazul unei debarcări aliate”. Şi a insistat foarte mult asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu.
În felul acesta, prin încăpăţânarea unei persoane – preşedintele Roosevelt – războiul nu a putut fi încheiat cu un an mai devreme. An în care au avut loc cele mai mari atrocităţi din partea Armatei Roşii şi a Armatei Britanice.
Prezint două aspecte trecute cu vederea de istoricii şi cercetătorii români. Prin intermediul lui Barbu Ştirbei, aflat la Cairo pentru tratarea armistiţiului, din partea opoziţiei, Aliaţii sugerează atragerea comuniştilor la tratative, chiar dacă era un partid aflat în ilegalitate.
Alt aspect. . La toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război, opoziţia Maniu-Brătianu a conlucrat foarte strâns cu Mareşalul Antonescu. Se consultau şi se informau reciproc. La un moment dat, Antonescu a spus chiar că va abandona puterea dacă aliaţii preferă să negocieze cu opoziţia. Însă guvernul sovietic, prin consilierul Semionov, a răspuns categoric: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata să-l ajutăm să elibereze ţara de germani”. La Cairo, cei trei aliaţi au afirmat categoric că preferă „să negocieze cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui”.

NEGOCIERILE DE ARMISTIŢIU CU GUVERNUL SOVIETIC
Negocierile de la Cairo nu puteau fi acceptate de partea română din cauza poziţiei rigide a preşedintelui american: capitularea necondiţionată. Acum a sosit momentul pentru dezvăluirea unui adevăr trecut sub tăcere: cu ceva timp înainte de declanşarea celui de al Doilea Război Mondial, guvernul sovietic a încheiat mai multe tratate pentru crearea de zone de influenţă în Balcani, inclusiv în România. Bazându-se pe acestea, dar şi pe cele spuse de Molotov, care a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu” (a făcut-o în octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi la Conferinţa de la Teheran, la care au participat cei trei grei: Stalin, Roosevelt şi Churchill), Guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu cu guvernul sovietic la Stockholm, în decembrie 1943, prin intermediul ambasadorului acestuia, doamna Alexandra Kolontay. Fred Nanu, ministru plenipotenţiar al României la Stockholm, este contactat de către ruşi pentru începerea negocierilor de armistiţiu.
Spre deosebire de anglo-americani, negocierile cu ruşii se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu. Negociatorii ruşi au precizat că U.R.S.S. consideră Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania va reveni în componenţa României. Iată ce condiţii conţinea forma finală a proiectului de armistiţiu cu Uniunea Sovietică:
1. Trupele române de pe front fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;
2. Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră;
3. Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mumă în totalitate:
4. Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.
Condiţiile erau mai mult decât avantajoase pentru România însă…sovieticii cereau Guvernului Antonescu să recunoască anexarea Basarabiei şi Bucovinei de nord de către ei.
În paralel cu aceste negocieri, şi trimişii regelui, alături de reprezentanţii P.C.R. duceau tratative pentru scoaterea României din războiul antisovietic. Vom vedea că P.C.R. a jucat un rol hotărâtor în complotul de la Palatul regal şi în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

TRĂDAREA DIN PARTEA CASEI REGALE ŞI A P.C.R.
După paraşutarea dezertorului Emil Bodnăraş în România, în primăvara anului 1944, prinţul Ştirbei este cel care i-a acordat găzduire. Se constituie reprezentanţi pentru negocieri în vederea scoaterii României din războiul, antisovietic: P.C.R. îi delegă pe Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, iar Palatul Regal şi Armata o echipă formată din generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Moesonyi-Sbârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grogore Niculescu-Buzeşti. Au loc mai multe întâlniri conspirative, ultima fiind în noaptea de 13/14 iunie 1944. În lucrarea „Insurecţia naţională antifascistă armată din 23 August 1944!, Aurică Simion ne informează: „În noaptea de 13/14 iunie 1944 a avut loc, din iniţiativa partidului comunist, o şedinţă conspirativă a reprezentanţilor săi, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii palatului şi armatei: generalii Constantin Sănătescu şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Moesonyi-Sbârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Cu acest prilej, Emil Bodnăraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simplă lovitură de Palat, înfăptuită de un grup restrâns de persoane, şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnăraş a prezentat planul partidului comunist, care prevedea răsturnarea prin forţă a dictaturii militare-fasciste, scoaterea ţării din războiul hitlerist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de P.C.R. Pentru pregătirea acţiunii armate s-a propus crearea unui comitet militar, din care să facă parte generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu-Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu. La 15 iunie, generalul Constantin Sănătescu a comunicat acordul regelui cu privire la cele de mai sus”
Este clar, stimaţi cititori?
În timp ce Armata română lupta şi mulţi ostaşi dădeau jertfa supremă pentru apărarea frontierelor asaltate de Armata Roşie, reprezentanţii Palatului şi unii trădători din Armată erau prezenţi la consfătuirea cu emisarii Moscovei. Cinste reprezentanţilor partidelor istorice care nu au luat parte la aceste consfătuiri.
De la început, regele s-a împotrivit armistiţiului negociat cu Guvernul sovietic. Poziţia lui adevărată a reieşit din declaraţia pe care a făcut-o lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. O altă ambiţie personală, manifestată prin trădare, a dus la suferinţe inimaginabile pentru Poporul Român. Tratativele de armistiţiu româno-sovietice au fost sabotate de Casa Regală: Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm a acţionat în acest sens.
Revin la consfătuirea din 13/14 iunie 1944. După plecarea participanţilor, au rămas pentru o „consfătuire de rutină” Emil Bodnăraş şi Dumitru Dămăceanu. Cei doi au stabilit în cel mai mare secret o mare trădare: pentru înlăturarea Mareşalului Antonescu şi grăbirea ieşirii României din războiul antisovietic, să deschidă un segment din frontul de la Iaşi pentru pătrunderea unităţilor Armatei Roşii. Acest segment purta denumirea conspirativă de „Poarta Iaşului”, avea o lărgime de 25 km, situat la nord de Iaşi, apărat de c.5 A. român din Armata IV-a, comandat de generalul Nicolescu Constantin. În conjuraţie au mai fost cooptaţi generalul Aldea, mareşal al Palatului şi generalul Mihai Racoviţă, comandantul Armatei a IV-a pe frontul din Moldova. Acţiunea de deschidere a „Porţii Iaşului” a fost stabilită pentru 20 august 1944, Stalin fiind anunţat de Bodnăraş să-şi pregătească unităţile.
De precizat că pe aliniamentul est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, trecând peste Prut şi ajungând la Nistru, la sud de Dobosari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră, frontul român, întărit cu unităţi germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, respingând numeroasele atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai şi iunie. Iar linia de fortificaţii Focşani-Nămoloasa-Galaţi era pregătită în cazul retragerii trupelor româno-germane.
Această rezistenţă îndârjită nu convenea deloc Guvernului de la Moscova, care îşi vedea afectate interesele din Balcani, şi a considerat necesar încheierea unui armistiţiu pentru ieşirea României din război.
La începutul lunii iulie 1944, generalul Aurel Aldea întreprinde o vizită secretă la Iaşi, unde se întâlneşte cu generalul Racoviţă. Împreună stabilesc un plan strategic pentru deschiderea frontului în „Poarta Iaşului”. Fiind anunţat despre intenţia trădătorilor români, Stalin a ordonat încetinirea ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit.
Gould Lee, în lucrarea „Crown Against Sickle”, la pag. 66 ne oferă o informaţie foarte preţioasă: „Nu încape nici o îndoială că absolut toate informaţiile planului erau transmise ruşilor de Pătrăşcanu, care avea o legătură printr-o staţie radio adusă de comuniştii sovietici în România de câteva luni”.
Şi…în cursul nopţii de 19/20 august, trupele române din „Poarta Iaşului” se retrag, iar trupele Armatei Roşii încep ofensiva. Aceştia depăşesc trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere haotică şi, în jurul orei 13.00 pătrund în Iaşi. Înştiinţat, Mareşalul Antonescu întreprinde o scurtă inspecţie pe front, constată dezorganizarea frontului şi retragerea disperată a Armatei a IV-a. Se întoarce repede la Bucureşti, mai hotărât ca niciodată să semneze armistiţiul cu ruşii.
Prin această trădare, a fost pecetluită soarta României pentru decenii. La 23 august, ora prânzului, neîntâmpinând nici o rezistenţă pe frontul din Moldova, trupele sovietice se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangărzile lor au ajuns la l,inia de fortificaţii Focşani-Nămoloasa-Galaţi.

MAREŞALUL CERUSE ŞI ERA GATA SĂ SEMNEZE ARMISTIŢIUL
Patriotul şi istoricul român Gheorghe Brătianu în depoziţia sa făcută la procesul Mareşalului Antonescu în 1946, spune: „În ziua de 23 august 1944, dimineaţa am fost trimis la Snagov de către şefii partidelor de opoziţie, care mi-au dat însărcinarea să vorbesc cu domnul mareşal pentru încheierea imediată a armistiţiului. Aceasta, în urma evenimentelor petrecute pe frontul din Moldova (pătrunderea Armatei Roşii prin „Poarta Iaşului” în urma trădării celor menţionaţi mai sus – nota T.F.). Am executat această însărcinare. Am fost la Snagov şi am vorbit cu domnul mareşal Antonescu. Adaug că înaintea mea fusese în acelaşi scop şi domnul Ion Mihalache. În timpul discuţiei, domnul Mihai Antonescu şi domnul mareşal au avut iniţiativa unei audienţe la Palat şi chiar s-a telefonat, fiind eu de faţă, acolo, în acest scop.
Domnul mareşal mi-a cerut asentimentul scris al şefilor de opoziţie pentru ca să încheie armistiţiul în condiţiile care erau cunoscute şi mi-a spus, îmi aduc aminte, că dacă va deţine acest asentiment în scris, indiferent de părerea neţilor, el va încheia armistiţiul. Mi-a cerut să-i aduc răspunsul scris înainte de ora 15. Eu l-am asigurat că-l voi aduce înainte de ora 15. M-am înapoiat la Bucureşti. A survenit o oarecare întârziere până să se poată întruni cei trei şefi de partide. Am comunicat acestora răspunsul domnului mareşal. Au fost de acord să dea asentimentul în scris, ce urma să se dea în cursul zilei. Dar m-au autorizat să comunic mareşalului înainte de ora 15 că poate face uz de acest asentiment în audienţa de la ora 16 la Palat. Când am fost la Snagov mi s-a spus de întrevederea cu ministrul german Clodius şi ştiu că era vorba ca domnul mareşal să semneze armistiţiul”.
Gheorghe Brătianu a dat aceeaşi versiune şi în cadrul depoziţiei – sub jurământ – la procesul „Marii trădări”. Deci, argumentul invocat că, cei trei lideri politici „nu au putut fi găsiţi” cade. Nici nu poate fi vorba de refuzul lor de a confirma în scris acordul lor mareşalului pentru încheierea armistiţiului.
La procesul Mareşalului Iuliu Maniu va declara: „În dimineaţa de 23 August l-am rugat pe domnul Gheorghe Brătianu să-l vadă pe domnul mareşal. Gheorghe Brătianu mi-a comunicat că l-a găsit pe domnul mareşal într-o dispoziţie mai bună pentru încheierea armistiţiului. Această ştire ne-a înviorat. Am căpătat speranţa că se va ajunge la încheierea armistiţiului. Această ştire am comunicat-o la Palat”.
Redau în continuare telegrama expediată de ambasadorul britanic Sir Knatchbull-Hugessen din Ankara, cu menţiunea că ea este telegrama trimisă de ambasada turcă din România, premierului turc Saracoghe: „Primul ministru m-a informat astăzi că a primit o telegramă de la însărcinatul cu afaceri turc la Bucureşti…M-am întâlnit chiar acum cu primul ministru. El mi-a spus că situaţia este foarte serioasă. În două zile întreaga Basarabie va fi ocupată de ruşi. Noi dorim ca dv. să acţionaţi ca intermediarii noştri pentru a obţine un armistiţiu. Vorbesc în deplin acord cu regele, cu mareşalul şi cu toţi liderii opoziţiei. Vă rog să obţineţi în interval de 24 de ore răspunsul guvernului britanic şi american la următoarele:
Primul ministru al României ar dori să ştie care dintre cele trei alternative este preferată de guvernele britanic şi american: (!)trimiterea unui reprezentant român la Moscova pentru a încheia un armistiţiu („) intrarea simultană în legătură cu americanii, britanicii şi ruşii pentru a stabili condiţiile unui armistiţiu sau (3) discutarea condiţiilor armistiţiului la Cairo cu aliaţii.
Primul ministru a spus că ar fi recunoscător dacă l-aş informa cât mai curând posibil despre opiniile guvernelor englez şi american”.
În faţa celor de mai sus, mai poate cineva să se îndoiască că Mareşalul ceruse şi era gata să semneze armistiţiul?

MAREŞALUL ION ANTONESCU ARESTAT CHIAR ÎN PALATUL REGAL ŞI ROMÂNIA SE PREDĂ NECONDIŢIONAT URSS-ULUI
Anterior, Antonescu ceruse scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului cu ruşii. În seara zilei de 22 august l-a convocat pe Clodius, ministrul german la Bucureşti, căruia i-a adus la cunoştinţă că România a cerut armistiţiul. şi, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu Uniunea Sovietică. Acesta a sosit la Ministerul Afacerilor Externe, sub forma unei telegrame prin care Guvernul sovietic accepta propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama a intrat în posesia lui Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, care o înmânează regelui. Acesta le comunică lui Maniu şi Brătianu că va semna singur armistiţiul cu ruşii, deoarece s-a săturat de „tutela lui Antonescu”. „Dacă-L lăsăm pe Ion Antonescu să facă el singur armistiţiul, ne va ţine iar sub papuc”, a precizat regele, lucru reieşit şi din lucrarea „Privire sub coroană: 23 august 1944 de trei ori trădare” scris de prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu.
Nu le comunică nimic despre telegrama de la Stockholm.
Tot Niculescu - Buzeşti, ginerele lui Barbu Ştirbei şi cumnatul lui Edward Boxshall – şeful Intellingence Service în România, funcţionar la serviciul cifru din cadrul Ministerului de Interne, este trimis de rege să-i caute pe Iuliu Maniu şi pe Brătianu însă…nu-i găseşte! În condiţiile în acre aceştia aşteptau nerăbdători veşti de la Palat!! Concluzia: Buzeşti nu vroia să-i găsească pe cei doi lideri politici.
Deci: Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama. Cu toate acestea a mers la Palat unde…a fost arestat. Nu insist asupra acestui aspect, el fiind intens mediatizat.
Concluzia este clară: Mareşalul Ion Antonescu a fost arestat nu pentru că interesele ţării o cerea, ci pentru ca regele şi camarila sa să scape de „tutela”, de sub „papucul” lui.
Nu sunt puţini criticii actului de la 23 august 1944, pe care îl consideră unii ca „act de înaltă trădare”, iar alţii ca „gravă eroare politică”. Şi unii şi alţii au dreptate, actul având multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România şi Poporul Român.
În seara zilei de 23 august, la ora 22.00, prin Comunicatul Regelui Mihai (retras la Sinaia), s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice. Vă rog să reţineţi: nu era semnat nici un armistiţiu. Prin aceasta, România a capitulat necondiţionat în faţa URSS. Regele şi camarila sa au predat necondiţionat Armata Română şi Ţara. Mareşalul avea la dispoziţie un milion de ostaşi buni de luptă, dispunea de 45 de vagoane de aur şi mari cantităţi de cereale. Pentru că armistiţiul cu Uniunea Sovietică nu era semnat, militarii români au fost dezarmaţi, luaţi prizonieri şi trimişi în gulagurile sovietice. Aşa au fost trimişi în Siberia 175.000 de militari români, au fost deportaţi în URSS alţi 20.000 de români şi peste 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea şi i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a constituit a patra putere militară participantă de înfrângerea Germaniei.
O vină mare revine şi şefilor partidelor din opoziţie care au acceptat capitularea fără condiţii. În lucrarea „România şi sfârşitul Europei”, Mihail Sturdza precizează că „aceştia sperau că Aliaţii nu vor impune măsuri prea severe”. Iar Maniu cerea pe deasupra o debarcare sovietică în Dobrogea, bombardamente aliate asupra oraşelor româneşti precum şi paraşutarea a 2.000 de soldaţi aliaţi „dacă aceşti soldaţi vor fi anglo-americani sau ruşi să decidă Înaltul Comandament Aliat”, precizează generalul Platon Chirnoagă în „Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice.
Nu insist asupra întregului dezastru naţional, parte din el fiind cunoscut. Al Doilea tezaur al României – cele 45 de vagoane cu aur, iniţial ascunse la Tismana – a luat drumul Moscovei. Până spre sfârşitul anului 1959, ruşii ne-au furat cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistiţiul” dictat de Moscova.
Cele mai grave consecinţe ale actului de trădare de la 23 august 1944 nu sunt cele prezentate mai sus, ci ocuparea brutală a Ţării de către Armata Roşie şi comunizarea forţată, Poporul Român fiind aruncat în negura comunismului…
În ceea ce priveşte trecerea Nistrului şi continuarea războiului alături de Germania, motivul a fost magistral explicat de Mareşal chiar la procesul său: „Când o ţară se găseşte în război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului, ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-au aplicat de la romani până-n ziua de azi. Studiaţi în istoria războaielor, la toate popoarele, în toate secolele şi veţi vedea că nimeni nu se opreşte cu armata la frontieră,ci merge mai departe căutând să distrugă armata inamică. Aşa a făcut Scipione, care a dus armata până la distrugerea Cartaginei, aşa a făcut Napoleon, care a pătruns până în centrul Rusiei, aşa a făcut Alexandru al Rusiei, care a mers până la Paris”.
O scurtă lecţie a artei militare, ţinută în faţa unui complet de judecată incapabil să priceapă ceva!
Pentru cei care critică această decizie a Mareşalului, întreb: de ce Armata Română a trecut frontiera de Vest şi a luptat până în Munţii Tatra?
O consecinţă dezastruoasă pentru Armata română a constituit-o Decretul regal nr. 1850/10 octombrie 1944, care a avut drept scop epurarea Armatei. În baza acestuia au fost daţi afară din armată, arestaţi şi condamnaţi ofiţeri şi generali care luptaseră inclusiv pe frontul din Vest. Armata română a fost decapitată, a început bolşevizarea ei şi s-a dat o lovitură de moarte sistemului naţional de apărare al României. Nu mulţi cunosc că fostul rege a depus jurământul militar, ca sublocotenent, la o unitate de vânători de munte. Ei bine, în baza Decretului regal, arma de elită a Armatei Române – Vânătorii de Munte – a fost desfiinţată. În locul celor epuraţi au fost introduşi în Armata română membrii diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, constituite pe teritoriul sovietic la iniţiativa Anei Pauker.
Cu asentimentul regelui Mihai trei comunişti care au trăit în Rusia şi aveau naţionalitatea rusă, au fost numiţi miniştri în Guvernul Groza: Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi Ana Pauker.
Din considerentele prezentate mai sus - numai o parte – nu îl pot considera pe fostul rege Mihai un erou naţional. Nu pot face acest lucru nici ca militar, nici ca român, nici ca unul care mă consider autodidact în domeniul istoriei.

PRIMELE IMPRESII SCRISE DE MAREŞALUL ION ANTONESCU ÎN CAMERA-SEIF, IMEDIAT DUPĂ CE A FOST ARESTAT DIN ORDINUL REGELUI MIHAI
“Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră, cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl. Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei. Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.”

SFÂRŞITUL
La 2 iunie 1946 ar fi împlinit 64 de ani. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în ziua de 1 iunie 1946 alături de alţi colaboratori, de autorităţile comuniste şi ocupantul sovietic. Execuţia s-a produs la ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa 500 de metri în interiorul închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască România !” pe buze ca şi colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi profesorul Alexianu.
Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic chiar în Cartea Albă a Securităţii publicată în 1997: “După prima salvă de foc, toţi cei patru s-au prăbuşit la pământ. Mareşalul s-a ridicat din nou în picioare, strigând grupului de execuţie: Mai trageţi, călăilor, căci nu sunteţi în stare să mă omorâţi aşa de uşor! Se comandă o nouă salvă de foc, după care se prăbuşesc din nou. (…) Se hotărăşte ca comandantul detaşamentului să-i împuşte pe fiecare cu revolverul său. Acesta trage în mareşal şi, apoi, în ceilalţi toate cele 14 gloanţe. Medicul se apropie din nou şi constată că tot mai trăiesc.
Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este indiferent, dar după câteva clipe şi-a dat legătura la o parte. Când au început salvele de foc, adevăraţii ostaşi români care păzeau închisoarea şi-au scos căştile, au făcut cruce şi toţi plângeau. Toţi condamnaţii au murit ca nişte eroi. În ziua de 2 iunie, mareşalul împlinea 64 de ani.
După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenuşă au fost duse la Ministerul de Interne…”

Surse:
1. http.//maresalulionantonescu.blogspot.ro;
2. Gh. Buzatu, „Mareşalul Antonescu la judecata istoriei”, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 378-379;


You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.




Basarabia Literara. Editie 2009.