SERGHEI ESENIN: POEZII

Esenin S.

Tălmăcite de ADRIAN BUCURESCU

Frumoasă era Taniuşa, cea mai frumoasă din sat,

Roşu fir pe sarafanu-i alb la poale-avea brodat.
Se ducea Tania pe seară, înspre râpă-ncet pleca.
Luna-n odăjdii de ceaţă cu nourii se juca.

Ci plecându-i-se-n cale, i-a grăit mândrul fecior:
„Bucuria mea, tu iartă, eu cu alta mă însor!”
Ea pălit-a ca un giulgiu, ca roua s-a-nfiorat
Şi ca şerpii când tresaltă, pletele şi-a răsfirat.

„Ah, flăcău cu ochi albaştri, nu să te jignesc îţi spun,
Am venit să-ţi dau de veste: eu cu altul mă cunun.”
Nu de utrenie toacă, ci-s colăceri hăulind,
Merg la nuntă în căruţă cu feţele strălucind.

Nu-i a cucilor jelire – de-ai ei Tanina-i bocită.
Tania are-o rană-n tâmplă de la ghioaga ghintuită;
Stropii închegaţi de sânge fruntea i-au încununat.
Frumoasă era Taniuşa, cea mai frumoasă din sat.

1911

*
* *

Seara-i fum. Pe grindă mâţul doarme dus.
Cineva se roagă: „O, Doamne Isus!”

Zarea e în flăcări, negurile-n fum;
O perdea de sânge arde-n geam acum.

Pânze de păianjeni în aur apar.
Undeva, un şoarec roade în hambar…

În poiană – stoguri pâinea o urzesc.
Brazi, ca nişte suliţi, cerul îl proptesc.

Din cădelniţi roua crângul l-a stropit…
Linişte şi moaşte-n piept au adormit.

1912

*
* *

În roşia seară cade pe gânduri drumul,
Tufe de scoruş în ceaţă se destramă.
Baba-izbă cu fălcile pragului
Miezul tăcerii îl miroase cu teamă.

Frigul de toamnă mângâietor şi blajin
Se furişează prin ceaţă-n curtea cu ovăzul;
Prin geamul albăstriu un copil bălai
Spre jocul ciorilor îşi îndreaptă văzul.

Cuprinzând hornul, urcă scânteind
Cenuşa verde din soba rozalie.
Cineva nu e, şi blânda adiere
De acela şopteşte, în noapte, zurlie.

Cineva cu călcâiele nu va mai strivi
Prin crâng ierburi de aur şi crestate frunze.
Înăbuşit oftatul îşi cufundă sunetul,
Ţintind clonţul bufniţei ursuze.

Hăţişul se-ncruntă, în grajd e somn tihnit,
Albul drum alunecă în şanţ oftând…
Şi duios jelesc paiele de ovăz
Din buzele blândelor vaci atârnând.

1916

*
* *

Draga mea, să stăm alături,
Ochi în ochi să ne uităm!
Vreau cu moi priviri un vifor
De simţiri să ascultăm.

Toamna asta aurie,
Părul ăsta brumăriu –
S-au ivit ca o salvare
A ştrengarului zurliu.

Eu demult mi-am lăsat vatra
Unde luncile-nfloresc.
La oraş în slavă-amară
Ca pripas vrui să trăiesc.

Şi grădina mea şi vara
Să mi le-amintesc am vrut,
Unde-n cântece de broaşte
Ca poet eu am crescut.

Acolo-i acum o toamnă…
La ferestre tei tânjesc,
Căutându-i pe aceia
Despre care-şi amintesc.

Ei demult s-au dus din lume.
Trage Luna-n cruci o brazdă,
Însemnând că-n cimitire
Vom găsi şi noi o gazdă,

Că şi noi, trăiţi în zbucium,
Ne-om muta pe sub răzor.
Căi sunt doar pentru cei vii,
Pentru fericirea lor.

Draga mea, să stăm alături,
Ochi în ochi să ne uităm!
Vreau cu moi priviri un vifor
De simţiri să ascultăm.

9 Octombrie 1923

*
* *

Ah, voi, sănii! Of, cailor, cai!
Pe pământ doar dracul v-a lăsat.
În semeaţa stepă, fără bai,
Clopoţelul râde-nlăcrimat.

Lună nu-i, nu latră niciun câine,
Peste tot s-a aşternut omătul.
Viaţa mea-ndrăzneaţă mă mai ţine,
Încă n-am îmbătrânit cu totul.

Cântă, surugiu, priveşte-n noapte, –
Şi eu însumi ca să cânt ai vrea
De viclenii ochi ai unei fete,
De frumoasa tinereţe-a mea.

Îmi puneam căciula pe-o ureche,
Calul la hulube-l înhămam,
Stam pe-un braţ de fân, n-aveam pereche, –
Şi în lumea largă mă duceam.

Chipeş mă ţineam şi chiar deştept,
Şi-ntr-a nopţii linişte-nstelată
Gureş, cu armonica la piept,
Convingeam îndată orice fată.

Totu-i dus, părul mi s-a rărit,
Calu-i mort şi gardul s-a stricat.
Vai, armonica a răguşit,
De condus demult m-am dezvăţat.

Sufletul meu totuşi nu se dă bătut,
Eu de ierni tot nu m-am săturat,
Fiindcă, peste toate, ce-au trecut,
Clopoţelul râde-nlăcrimat.

19 Septembrie 1925

*
* *

La revedere, prietenul meu, la revedere,
Dragul meu, cel din inima mea!
Despărţirea noastră predestinată
Făgăduieşte că ne-om mai vedea.

Fără semne şi cuvinte, adio, basta.
Nu fi trist, cu sprâncenele încruntate!
Nu-i nou a muri în lumea asta,
Dar nici a trăi, sigur, nu-i o noutate.

Decembrie 1925