AŞA VĂ PLACE ISTORIE?

Teodor Filip

Teodor Filip

CAMELONISMUL POLITICIENILOR ROMÂNI
Pe data de 30 mai 1991, prof. univ. dr. Petre Ţurlea, atunci deputat, a propus Camerei Deputaţilor păstrarea unui moment de reculegere în memoria Mareşalului Ion Antonescu. Preşedintele Camerei era Dan Marţian. Toţi deputaţii, fără nici o excepţie, s-au ridicat şi au păstrat momentul de reculegere. În felul acesta, deputaţii, reprezentanţi ai Poporului Român, recunoşteau caracterul drept al războiului condus de Mareşalul Ion Antonescu împotriva Uniunii Sovietice în perioada 22 iunie 1941-23 august 1944.
Mass-media internaţională a relatat momentul respectiv, Statele Unite protestând energic în Senatul american, Mareşalul Ion Antonescu fiind considerat criminal de război. Al nost’ brav tovarăş – l-am numit pe Dan Marţian -, a luat la cunoştinţă de protestul american şi al organizaţiilor sioniste mondiale şi, cameleonismul lui a reieşit pe data de 26 iulie 1991 când, de la tribuna Camerei Deputaţilor, a întrebat indignat: „Cum se poate ca în Parlament să se cinstească memoria lui Antonescu şi să nu existe nimeni care să se ridice în legătură cu acest lucru? Vreau să vă spun foarte sincer că şi noi – dar nu numai noi – societatea nord-americană, Statele Unite au fost şocate de acest lucru. Cum este posibil, cum este posibil să fie doar iniţiativa unui deputat şi toţi ceilalţi nu au absolut nimic de spus?”.
Vă mai amintiţi de furtuna pe care a stârnit-o Preşedintele Traian Băsescu când, pe un post de televiziune, a afirmat că războiul dus la România a fost unul drept, că şi el ar fi dat ordinul lui Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!”. Şi a adăugat că regele Mihai a pactizat cu sovieticii şi că are răspunderea lui pentru tot ce s-a întâmplat în acei ani. Toate seriile de politologi, scoşi pe bandă rulantă, politicienii, pseudo-istoricii – toţi cu o cultură istorică deficitară – i-au sărit la beregată. O ripostă diplomatică dură a venit din partea Moscovei. Nu am întâlnit nici un post de televiziune care să fi organizat o dezbatere echilibrată, cu argumente pro şi contra justeţei participării României la război alături de Germania…
La 5 aprilie 1991, preşedintele de atunci, Ion Iliescu, a semnat la Moscova, Tratatul între România şi URSS, prin care reconsfinţea graniţa dintre cele două ţări pe Prut. Recunoştea, astfel, ca juste consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotv. În acelaşi timp, recunoştea că „războiul sfânt” pornit de Mareşalul Ion Antonescu pentru dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord ar fi fost nedrept. Nenumăratele proteste din ţară au făcut ca Tratatul să nu fie ratificat în Parlament.
Pe data de 24 iunie 1991, în Parlamentul României a fost adoptată în unanimitate Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Ţara noastră. După 1991 majoritatea guvernanţilor post-decembrişti au încercat să-l facă uitat, acest document devenind cvasinecunoscut românilor. Din acest motiv îl redau în întregime:
„Evocăm în aceste zile momentele tragice trăite de România în iunie şi august 1940, la numai două decenii după împlinirea aspiraţiei de veacuri a Poporului Român – reîntregirea Neamului prin Marea Unire din 1918 şi crearea Statului Naţional Unitar Român în hotarele lui fireşti, din punct de vedere istoric, etnic, social, politic, juridic şi cultural.
Evocăm acele dureroase evenimente, când părţi importante din trupul Ţării au fost rupte cu forţa şi anexate samavolnic prin implicarea directă sau complicitatea puterilor semnatare ale Pactului, a politicii lor agresive, de revizuire a tratatelor de la Versailles, de schimbare a ordinii politice europene instaurate după Primul Război Mondial.
În contextul acestor evoluţii din Europa, de la sfârşitul deceniului al patrulea, nu doar sistemul de tratate şi alianţe ale României, construit cu migală şi inteligenţă de ilustrul său exponent Nicolae Titulescu, dar şi sistemul general al Societăţii Naţiunilor s-au dovedit
fragile.
În faţa forţei brutale, a politicii agresive din Est şi din Vest, încercarea de înţelegere şi de
preîntâmpinare a conflictelor s-a dovedit inoperantă sau fără efect.
Atitudinea de cedare a unor ţări în faţa politicii statelor agresive a făcut posibile Pactul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena. În baza lor, Uniunea Sovietică anexa Basarabia, Ţinutul Herţei şi nordul Bucovinei, iar Ungaria horthystă anexa o treime din Transilvania – sfinte pământuri româneşti.
Prin jertfa de sânge a Poporului Român, unul din aceste odioase aranjamente – Dictatul de la Viena – a fost abolit. Celelalte teritorii româneşti continuă să fie înstrăinate.
Niciun fel de politică, nici chiar cea stalinistă de înstrăinare a populaţiilor din aceste teritorii, nu a putut anihila conştiinţa apartenenţei Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei la România.
Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care URSS şi Germania îşi stabileau „sfere de interese” de la Marea Baltică la Marea Neagră – hotărând, cu de la sine putere, destinele unor state suverane, între care şi România -, contravine în mod flagrant principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internaţional.
În consecinţă, în numele Poporului Român, Parlamentul condamnă acest Pact ca fiind ab initio nul şi neavenit. Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestor înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forţa, la 28 iunie 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a României.
Pactul Ribbentrop-Molotov a fost şi este repudiat de cancelariile multor state. La 24 decembrie 1989, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat „semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939… şi a altor înţelegeri secrete cu Germania” şi a recunoscut că acestea sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate, din momentul semnării lor, venind „în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe”.
Împărtăşim aprecierea din Hotărârea Congresului Deputaţilor din URSS, potrivit căreia protocoalele sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni, prin recurgerea la forţă asupra altor state, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea”.
Privite retrospectiv, aceste acte constituie o pregnantă manifestare a politicii imperiale de anexiuni, a dictatului şi agresiunii făţişe, expresia cea mai gravă a încălcării moralei internaţionale şi a dreptului internaţional, cea mai condamnabilă conduită în relaţiile internaţionale.
Noile realităţi şi evoluţiile pozitive ce au loc în Europa şi în lume creează premise favorabile pentru identificarea modalităţilor vizând înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în consens cu principiile statuate în Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în normele moralei şi dreptului internaţional.
Parlamentul României afirmă hotărât poziţia sa de a aborda cu deplină responsabilitate această problemă. În acest sens, solicită preşedintelui Ţării, Guvernului României, tuturor forţelor politice din Ţara noastră să acţioneze în spiritul acestei declaraţii, în vederea împlinirii năzuinţelor legitime ale populaţiei din teritoriile româneşti anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov.
Parlamentul României îşi exprimă convingerea că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale românilor – astfel cum Istoria, Justiţia şi Morala le consacră de drept – trebuie să reprezinte o misiune nobilă şi înălţătoare pentru toate forţele responsabile ale Ţării, indiferent de opţiunea lor politică.
Această declaraţie a fost adoptată în Parlamentul României în şedinţa din 24 iunie 1991, cu unanimitate de voturi. Preşedintele Senatului, academician Alexandru Bârlădeanu.
Preşedintele Adunării Deputaţilor, Dan Marţian” (2).
„Foarte interesantă dezbaterea din Parlament asupra acestei Declaraţii. Fiecare partid şi-a spus cuvântul. Din partea FSN, Marian Enache consemna dreptul românilor asupra teritoriilor luate de URSS în 1940 şi îndreptăţirea Parlamentului de a cere aceste teritorii. În numele PNŢCD a vorbit Ion Raţiu: „Teritoriile de peste Prut sunt teritorii ale Neamului Românesc, sunt parte din trupul Ţării noastre. (…) Vreau să afirm încă odată că partidul nostru este pentru caracterul românesc al acestor teritorii şi că suntem în întregime de acord cu această declaraţie a Parlamentului”. Sergiu Cunescu, din partea PSD: „Generaţia noastră ne-am făcut ca ideal acela ca să ajungem să mai vedem România aşa cum a fost ea construită în cadrul României Mari. Am avut speranţe, am avut câteodată dubii, dar iată că ne apropiem de acest lucru”. Vasile Şuta, din partea PUNR, îşi exprima „convingerea că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale românilor se va înfăptui într-un timp cât mai apropiat”. Radu Câmpeanu, din partea PNL: „Dacă noi astăzi, în această şedinţă solemnă, considerăm Pactul ca nul şi neavenit, nu suntem singurii să o facem, dar eu aş cere ca în acelaşi timp nu numai să condamnăm Pactul, dar să condamnăm consecinţele lui, pentru că aceste consecinţe au adus durerea enormă în care ne-am găsit. Iară dacă n-am face-o aşa cum înaintaşii noştri au făcut-o, înseamnă că ar fi o demisiune în faţa Istoriei. Când Mareşalul Antonescu, sprijinit de cele două mari partide de pe vremea aceea, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, a ordonat să fie trecut Prutul, în momentul acela toată suflarea românească era în spatele lui şi toată suflarea românească, întreaga Naţiune Română, era în spatele Armatei Române. Şi acesta este un adevăr pe care trebuie să-l spunem pentru că este fundamental! Iară cine ne-ar putea critica de această atitudine? Cineva ar putea spune: „De ce v-aţi aliat cu X sau cu Y?”. Răspunsul vine de la sine: „Pentru că ceream ceea ce era al nostru, nu mai mult!”. Declaraţia de război a fost făcută nu pentru un sentiment de duşmănie împotriva Uniunii Sovietice, ci exclusiv pentru recuperarea unui teritoriu care era al nostru. Prin ea, prin sacrificiul părinţilor noştri, al fraţilor noştri, Poporul Român s-a înscris, a ştiut să se înscrie în destinul său naţional. (…) Un popor care nu ştie să-şi apere drepturile cu orice risc, e un popor sortit la pieire. (…) Parlamentul este în drept, este dator să-şi spună punctul de vedere răspicat, aşa cum o face în declaraţie, în legătură cu acest act de samavolnicie istorică. Acesta cred că este adevăratul răspuns la devenirea noastră istorică pe acest pământ”. Pe aceeaşi linie, Victor Surdu, Vasile Rădulescu, Cornel Nica, Viorel Faur, Dan Căpăţână, Gheorghe Dumitraşcu, Ion Diaconescu, Aurelian Gulea. Chiar şi reprezentantul UDMR, Domokos Geza, a considerat oportună declaraţia. Ministrul de Externe, Adrian Năstase, deşi condamna Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale, a fost singurul care a combătut ideea reîntregirii Ţării: „Astăzi este o altă realitate decât cu cinci decenii în urmă. (…) Putem înţelege abordările emoţionale ale unor forţe politice de la noi, dar nu le împărtăşim, deoarece implicaţia lor imediată este aceea de a emite pretenţii teritoriale asupra Basarabiei şi a celorlalte teritorii româneşti. (…) Trebuie să acceptăm ideea a două state româneşti”. Şi, susţinea Tratatul semnat la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov, care consfinţea, din nou, graniţa de pe Prut.
Parlamentul României cerând, în 1991, revenirea în cadrul Ţării a pământurilor româneşti răpite în 1940, s-a plasat pe aceeaşi linie cu Ion Antonescu. În lumina Declaraţiei din 1991, războiul purtat de Ion Antonescu a fost drept. În 1991, niciun partid politic şi niciun ziarist nu au protestat împotriva Declaraţiei Parlamentului şi a aprecierii acţiunii de eliberare condusă de Antonescu. În 2011, declaraţia actualului preşedinte, conform căreia ar da şi el ordinul de trecere a Prutului, a stârnit o adevărată furtună. Dovadă a faptului că, după 20 de ani, majoritatea oamenilor politici români au renunţat a mai fi patrioţi” (1).
În noiembrie 1991, mai precis pe date de 28, în urma proclamării independeţei Ucrainei, o parte din teritoriile româneşti menţionate urmau să fie încorporate în ea. Drept urmare, Parlamentul României a adoptat o altă declaraţie, privind drepturile României asupra nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, Ţinutul Hotin şi a judeţelor din sudul Basarabiei. Se reconsfinţea justeţea declanşării războiului de al 22 iunie 1941.
La 4 aprilie 1993, Guvernul Văcăroiu a trimis o notă Guvernului Ucrainei prin care cerea începerea tratativelor pentru trasarea graniţei dintre cele două state. Prin aceasta, nu recunoştea graniţa la care se ajunsese în urma Pactului Robbentrop-Molotov. Din păcate, preşedintele Emil Constantinescu a stricat totul. În sensul său, în 1997, a semnat Tratatul cu Ucraina (cerinţă impusă pentru aderarea la NATO), recunoscând graniţa trasată. Din nou, războiul început la 22 iunie 1941 era considerat o agresiune împotruva URSS. Prin acest Tratat s-au încălcat, din nou, drepturile istorile ale Poporului Român. În Ţară şi în rândul românilor din diaspora au lor ample proteste. Adrian Severin, ministru de Externe, a remis un comunicat prin care îi acuza pe protestatari de lipsă de patriotism!!!: “Ministrul de Externe atrage atenţia tuturor cetăţenilor României, precum şi românilor din afara ţării, că agitaţia negativă care se face în jurul Tratatului cu Ucraina nu este expresia forţelor democratice, ci acţiunea unor cercuri străine de interesele ţării”.
Trădarea din partea guvernnaţilor noştri a continuat. La 28 aprilie 2000, Petre Roman, ministru de Externe, a încheiat Tratatul cu Republica Moldova, recunoscând astfel graniţa de pe Prut. Acest act a provocat adoptarea unei delaraţii de protest din partea istoricilor români din Ţară, Basarabia, Nordul Bucovinei şi din Serbia: “Astăzi, 13 mai 2000, participanţii la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională cu tema “1600-1918-1820. Istorie şi actualitate” au adoptat documentul intitulat “Declaraţia pentru unitatea tuturor românilor” (…) A sosit momentul definirii ca prioritate a politicii externe româneţti, integrarea pe toate planurile – economic, cultural, religios – a tuturor românilor, astfel încât să putem rezolva împreună problemele majore ale existenţei noastre ca naţiune unitară. Considerăm că acestei priorităţi trebuie să i se subordoneze integrarea europeană şi euro-atlantică a României şi că Prutul nu trebuie să devină frontiera de răsărit a Uniunii Europene. După validarea de către actuala putere a tratatui capitulard cu Ucraina, prin care se recunoaşte de jure apartenenţa la Ucraina a unor teritorii româneşti, se încearcă acum validarea unui tratat între România şi republica Moldova care, în ignorarea adevărului istoric, consfinţeşte consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotoov, din 23 august 1039. Acest tratat constituie o nouă şi gravă prejudiciere a intereselor naţionale ale României. În consecinţă, cerem Preşedintelui României să nu semneze, şi Parlamentului României să nu ratifice textul de tratat între România şi republica Moldova, parafat la 28 aprilie 2000. Considerăm că validarea unui asmenea tratat nu poate avea loc fără o largă consultare a societăţii civile, mergând până la organizarea referendumului naţional”.
Şi glasul istoricilor întărea ideea caracterului just a războiului declanşat la 22 iunie 1941. A fost un război drept.

GUVERNANŢII AR TREBUI SĂ IA MĂSURI FERME
Guvernul Năstase a emis O.U.G. nr. 31/13.03.2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist şi xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii (actualizată până la data de 6 mai 2006). La art.5 se prevede: „promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice mijloace, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi”.
Art. 12: „Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
Acest act legislativ este conceput de majoritatea românilor anti-mareşal Antonescu. Toate acestea deoarece s-a aliat cu Hitler în războiul contra Uniunii Sovietice, pentru recuperarea pământurilor strămoşeşti smulse din trupul Ţării. Deci, a fost fascist, hitlerist şi antisemit.
Ei bine, dacă noi, românii, respectăm prevederile acestei O.U.G., aprobată ulterior prin lege, udemeriştii o tratează în derâdere. În judeţele Covasna şi Harghita au fost ridicate mai multe statui ale unor criminali de război unguri, fascişti şi antisemiţi, care au propovăduit exterminarea evreilor. Exemplific doar prin două cazuri. „Un exemplu semnificativ este Albert Wass, al cărui bust tronează într-un loc foarte circulat din municipiul Târgu-Secuiesc, autorităţile statului neaplicând legea. Statuia fascistului şi antievreului Jozsef Nyiro a fost deja amplasată în Parcul memorial din Odorheiu-Secuiesc, ilegal desigur, fără să fi avut nici o reacţie a autorităţilor statului, ce au obligaţia de a veghea la respectarea legii…” (1). Scandalul privind intenţia de reînhumare al acestui fascist maghiar pe teritoriul românesc, cu mare fast, bineînţeles, a încins spiritele dintre România şi Ungaria.
De ce se face această discriminare, domnilor guvernanţi români? Până când?
Sursă: 1. www.condeiulardelean.ro……nr. 241, 9-22 martie 2012
2. „Monitorul Oficial”, p. II, nr. 153/25 iunie 1991;