IZVOR DE ADĂPAT ARIPA SUFLETULUI

botezatu

Prof. Dr. Const. MIU

Sub aspect structural, volumul de versuri AMPRENTELE INIMII (Editura Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2012), semnat de Mihaela Botezatu, are două secţiuni: în prima descoperim o gamă întreagă de sentimente, de trăiri transpuse metaforic în versuri, cu o fluiditate aparte, ca şi cum apele sufletului autoarei se revarsă într-o curgere lină în cupa inimilor cititorilor; iar în partea mediană, dăm peste o serie de poezii scrise în franceză şi care sunt reunite sub titlul generic CHANDELLE DE L’ÂME.
După cum se observă, prima secţiune a volumului dă şi titlul acestuia – AMPRENTELE INIMII, căci toate trăirile autoarei îşi lasă amprentele, pe care domnişoara Mihaela BOTEZATU – aşa cum apreciam în consideraţiile mele notate pe coperta a patra a prezentului volum –, ca un adevărat procuror, le strânge într-un dosar – volumul acesta de versuri.
Tematica poeziilor e variată. Fără a face un inventar exhaustiv, voi aminti:
– marea (ilustrative fiind Val rătăcit – realizată sub formă dialogată: „- Poposeşte-ţi, mamă, apa, / şi mă ia din nou cu tine (…) // – Val desprins din al meu braţ, / fiu sărac şi pustiit, / Ai plecat din astă lume,/ suflet negru mi-ai sădit.”; Poetul şi marea (compusă în manieră eminesciană); Doar eu şi marea.
– familia – chipul angelic al părinţilor, al mamei şi al sorei : „Viaţa-mi limitată, iubire infinită,/ Aş da-o toată ei, să-i văd zâmbetul sfânt,/ Căci floarea cea mai dragă, de mine mult iubită,/ E sora mea cea dragă, speranţă pe pământ!”
– poezia de inspiraţie religioasă: Rugăciune, Păstorul meu – aceasta din urmă fiind o rugăciune în care autoarea se doreşte aparţinătoare turmei Păstorului Suprem: „Primeşte-mă, Iisuse-n a Ta turmă/ Şi ţine-mi ne-ncetat a vieţii urmă,/ Să fiu un mieluşel blajin şi Tu Păstor,/ Să-mi porţi de grija vieţii până mor!”; Patimile lui Iisus – aici, maniera narativă respectă Sfânta Scriptură: Cu dragoste El a venit,/ Să mântuiască lumea rece…/ Dar aspru-a fost batjocorit/ (…) // L-au judecat ca pe-un tâlhar,/ Ce pângăreşte-al ţării nume,/ L-au acuzat că n-are har,/ Că nu-i trimis de Tată-n lume/ (…) // A fost scuipat şi biciuit…/ Din dragostea lui uriaşă,/ Şi răstignit, El a primit/ Pedeapsa lumii mult prea laşă,/ Şi-nconjurat de alba faşă,/ Primi durere uriaşă.// Şi pus pe cruce, El rosti/ Iertare de la Tatăl Său.”
O creaţie aparte este Dragostea Lunii, unde povestea de dragoste – de tip eminescian, între un astru şi un muritor – se desfăşoară pe fond de basm. Cutremurătoare e scena în care întregul univers prohodeşte moartea iubitului Lunii, iar aceasta coboară din lumea ei, în fiecare noapte să-şi plângă iubitul: „În lacrimi cerul se inundă,/ În negura nopţii adânci,/ Nu poate ochiul să pătrundă/ În trist albastru unei stânci.// Şi Luna iar se întrupează,/ În negre straie, despletită,/ La capul junelui veghează,/ Cu inima-i tristă, zdrobită.// Sărută ochiul lui iubit/ Şi mâna lui o-mbracă-n lacrimi/ Şi-n trupul ei arde mocnit,/ Dorinţa preschimbată-n patimi.// Îl strânge pe nerăsuflate/ Şi cu nesaţ ea îl sărută,/ Ar vrea să-i dea zilele-i toate,/ Ca înapoi să îl aducă.// Dar zorii calzi ai dimineţii,/ Topi-vor trupul ei de zână,/ Or duce-n palatele ceţii,/ Or rupe de acea ţărână.// Mult prea iubitul ei drag prinţ,/ E-nmormântat în lacrimi,/ Căci sufletu-i e printre sfinţi/ Şi trupu-i rupt de patimi.// Fecioara tristă se coboară,/ Lângă mormânt, în miez de noapte/ Şi-n raze ţărna o-nfăşoară/ Şi-n dor de vise coapte.// Coboară-n fiecare noapte/ Şi plânge-a lui pieire,/ Îmbracă ceru’-n triste şoapte,/ Blestem şi nemurire.”

O poezie în care apa, în ipostaza Dunării, sacralizează un topos milenar este Dunărea bătrână. Fluviul acesta este depozitarul viselor şi poveştilor ancestrale aflate în cugetul şi simţirea celor care îi populează malurile. De aici şi sentimentul mândriei autoarei că aparţine acestui topos şi acestei colectivităţi: „Colindă lumea-n lung şi-n lat,/ Îmbibă sufletul cu vise,/ Din valuri şi-a clădit palat/ Şi-n apa sa sunt şoapte-aprinse.// Mândria-n suflet cuibărită,/ Se scaldă mută-n ochii mei./ Căci apa Dunării iubită,/ Sfinţeşte ţărmul Dobrogei.// Sărută orizont de glorii/ Şi suflet de cernavodean,/ N-aduce vise iluzorii/ În ăst ţinut răsăritean.”

Chiar dacă a cunoscut frustrarea, dezamăgirea, iluzionându-se în investiţiile afective, eul poetic nu şi-a pierdut speranţa. Iată ce declară în poezia Hotar de suflet: „Pe-o aripă de dor, primită cu iubire,/ Am regăsit speranţa şi dulcea fericire”

Poeziile care probează revitalizarea sufletului şi care relevă alt fel de amprente ale inimii sunt cele în forma dialogată – semn de modernitate, amintind de acest procedeu recognoscibil în volumul Apă vie, apă moartă al lui Marin Sorescu. În asemenea creaţii, motivul dorului şi al mugurelui de gând sunt dominante. Iată câteva exemple edificatoare: „- Dorul tău e călător,/ Dorul meu e până mor!/ Şi mi-e dor de dor de tine,/ Dorul ăsta-mi face bine!// – De mi-i dorul călător,/ Pribegit e până mor,/ Căci mi-e dor de suflet sfânt,/ Coborât pe ăst pământ!” (Dor de tine, dor de mine);
„- Ochii tăi – fântână lină/ Setea mie îmi alină/ Dă-mi să beau din apă vie/ Dă-o viaţa toată mie.// – Apă vie vreau să dau,/ Apă vie vreau să beau,/ Setea ţi-o alin cu dor/ De acum şi până mor.” (Izvor de apă vie);
„- Tu eşti alinarea mea/ De acum şi pururea!/ Tu eşti rază de lumină/ Pentru inima-mi străină! // – Alinare vreau să fiu,/ Vreau să-nvăţ chiar de nu ştiu,/ Să aduc în suflet viaţă,/ Să aprind în ochi speranţă.” (Mărturisirile inimii).

Din cele arătate în aceste consideraţii, reiese că poeziile din volumul semnat de Mihaela Botezatu se pot metamorfoza într-un izvor de adăpat aripa sufletului fiecărui cititor însetat de frumos, iar autoarea se dovedeşte a fi o poetă autentică.
Şi pentru că autoarea îşi exprimă în ultima poezie crezul său, adică mesajul artistic ce a dorit să ajungă la sufletul cititorilor, amprentându-le inimile, voi încerca să rezum acest aspect în câteva versuri:

Amprenta inimii lăsată
În cartea asta, la-nceput,
Doar ea pe tine te arată
Iubind pe toţi de la DEBUT!