ONOARE SALVATĂ

miu constantin

Const. MIU

De când cu descoperirea osuarului, preotul Demirel avea treabă până peste cap! Cu cât săpau, muncitorii – oameni de la periferie, angajaţi cu ziua – dădeau peste alte şi alte zeci şi sute de gropi comune.
Aşa încât, preotul a fost nevoit să închidă capela şi s-o transforme în şantier de lucru. Dacă a văzut că zilnic erau descoperite noi alte gropi comune, a concediat zilierii şi a făcut rost de două excavatoare, spre a continua săpăturile. A spart unul din zidurile din lateral ale capelei, ca să poată intra mai uşor mastodonţii din fier, iar în paralel cu această activitate, pentru că nu putea amâna nunţile, botezurile şi mai ales înmormântările, a obţinut toate aprobările spre a putea ridica o altă capelă. De astă dată, clădirea a fost mult mai bine compartimentată: sală de priveghi, salon de nunţi, scăldători pentru 50 de botezuri concomitente, bar de zi şi bar de noapte şi trei parcări supraetajate, subterane.
Pentru că în spatele vechii capele se ridicaseră munţi de oase, în urma excavaţiilor, preotul Demirel l-a rugat pe naşul său, Gică Prescure, să-i găsească experţi, care să examineze acest „tezaur” nemaiîntâlnit. Naşul i-a adus numaidecât, de la Bucureşti, mai multe grupe de studenţi de la Arheologie, care şi-aşa aveau de făcut practică pe teren. Lor, li s-au alăturat altele de la Medicină şi de la Arte Moderne. Mediciniştii aveau ca sarcină sortarea oaselor, cărora arheologii puteau apoi să le estimeze vârsta şi epoca istorică presupusă a le fi aparţinut, iar cei de la Arte Moderne, cu imaginaţia lor debordantă, aveau ocazia să