DAN DUNGACIU: CE INSEAMNĂ ANTICOMUNISMUL ÎN R. MOLDOVA?

Dungaciu

Valentin Buda
Timpul.nd

Interviu cu prof. univ. dr. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române
CONDAMNAREA COMUNISMULUI A AVUT MOTIVATII DIFERITE, LA FEL CA SI ANTICOMUNISMUL!

– Domnule Dungaciu, Parlamentul de la Chișinău a condamnat pe 12 iulie regimul comunist și simbolurile acestuia. Care a fost reacția dumneavoastră la aflarea știrii?

– Este o decizie care trebuie salutată, cu siguranță. Dincolo de faptul că arată o Alianță unită, este un semnal de normalitate, chiar dacă unul care vine după mai bine de 20 de ani… Care e semnalul? Unul pe care R. Moldova nu l-a dat convingător până acum, spre deosebire de Statele Baltice sau de celelalte state din Est. Aceste state au declarat imediat după implozia URSS, explicit sau implicit, că sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost pentru ele o eliberare, ci o ocupație care a adus la putere pe tancuri un regim totalitar comunist. După 1989 au trimis un semnal clar Occidentului din acest punct de vedere. Unul dintre răspunsurile occidentale a fost de sorginte morală: liderii au spus-o explicit că au „o datorie morală” de a readuce aceste state acolo unde aparțin, respectiv în Europa, prin cele două „instituții europene, NATO și UE”. Chișinăul, mai ales în timpul regimului Voronin, a transmis sistematic alt semnal: R. Moldova nu a fost ocupată, ci eliberată de armata sovietică, deci că regimul totalitar comunist nu este de condamnat, ci de lăudat. Era deja fixată o frontieră care, în realitate, nu era doar morală sau mentală, ci și geopolitică. Mesajul pentru occidentali era extrem de negativ, chiar dacă aceștia reacționau la el cu înțelegere și condescendență. Prin votarea proiectului de lege propus de Partidul Liberal nu se vor schimba lucrurile peste noapte, dar AIE transmite un semnal limpede că R. Moldova se înscrie în rândul statelor pentru care regimul comunist de ocupație a constituit o realitate respingătoare și de care trebuie să se dezbare inclusiv la nivel simbolic. Din acest punct de vedere, mesajul este puternic și să sperăm că nu va fi ignorat nici la nivel intern, nici extern.

– Cum vă explicați că AIE a reuşit să fie unită în raport cu această chestiune? AIE a fost deseori marcată de tensiuni și disensiuni interne…

– De acord. Dar e greu de explicat relativa unanimitate doar dacă am porni de la premisa că toți membrii AIE au avut motive identice pentru votarea proiectului. Însă nu au avut! Vedeți, deși anticomunismul dinainte de 2009 părea, de la distanță, unitar și a existat tentația diletantă de a așeza toți inamicii politici ai lui Vladimir Voronin de atunci sub aceeași pălărie, lucrurile erau departe de așa ceva. Unii erau anticomuniști pentru că le displăcea politica pe care acesta o făcea, inclusiv în termeni identitari și relativ la România, pe alții cea din urmă nu îi interesa deloc sau, dimpotrivă, le era pe plac, dar nu le plăceau alte aspecte, alții respingeau stilul de conducere a lui Voronin și faptul că pe ei îi excludea din jocul puterii, pe alții îi irita apropierea față de Rusia, dar nu îi deranja răceala față de România etc. Era vorba despre un anticomunism divers, deloc omogen, uneori ideologic, alteori pragmatic. Anticomunismul – de fapt, anti-PCRM-ismul – a fost însă liantul AIE, după care aceste viziuni diferite asupra comunismului și asupra PCRM au început să se iţească. A intrat în joc pragmatismul. Deseori se prefera colaborarea cu membrii PCRM pentru a bloca un alt coleg din AIE să ocupe o funcție, de unde și menținerea status-quo-ului mai mult decât era cazul, spre exasperarea multor votanți și susținători ai AIE. Să ne reamintim că niciun membru marcant al PCRM nu a suferit penal după schimbarea de regim, că dosarul 7 aprilie s-a umplut de praf, că mulți dintre ei au fost recuperați, pragmatic, pe plan local și nu numai, a început la un moment dat o penibilă și comică întrecere, ce e mai rău pentru republică: mafia sau comunismul?, iar un fost lider marcant al PCRM – în continuare fără identitate politică certă, dar cu un discurs care depășește de multe ori virulența PCRM – era menit să devină aliat al AIE și groparul comunismului, fiind prezentat la Bruxelles ca atare etc., etc. Doar PL a rămas în AIE pe o poziție constantă apropo de comunism și PCRM. În plus, a mai apărut un element: lupta celorlalte două partide din AIE a lăsat deschisă, la limită, posibilitatea unei modificări sau „resetări” a Alianței, respectiv un parteneriat al acestora cu comuniștii, parteneriat formalizat sau nu. Și, sinceri să fim, trebuie să recunoaștem că ambele partide au cochetat cu ideea și au lăsat porți deschise către PCRM. Nu a ieșit nimic. După ce s-a încheiat o pace relativă între PLDM și PD – termenul relativ este crucial aici -, nu a însemnat însă și o sporire a încrederii. Așa că cele două partide au ajuns să vadă acum în inițiativa PL, care le tot presa cu condamnarea comunismului de când a ajuns în AIE, un mecanism de blocaj reciproc. O excelentă oportunitate!

PENTRU PL, LEGEA A AVUT O MIZĂ STRATEGICĂ, PENTRU PLDM ȘI PD, UNA TACTICĂ

– Puteți fi mai explicit?

– Sigur că pentru AIE, mai ales după relativa pace instaurată în interior, PCRM rămânea principalul inamic în perspectiva viitoarelor alegeri și în perspectiva crizei economice care se va accentua în R. Moldova. Dar această lege, dincolo de faptul că slăbește PCRM prin pulverizarea simbolisticii și prin faptul că îi arată tot mai slăbiți în ochii electoratului, a avut și alte funcții. Cum spuneam, pentru celelalte două partide, proiectul de lege al liberalilor a devenit o perfectă oportunitate de a se asigura reciproc că niciunuia dintre ele nu le va mai trece prin cap să încerce – cum au încercat – vreun joc cu comuniștii, inclusiv la nivel de șantaj. Votarea unanimă a condamnării regimului comunist și a simbolurilor sale îi face pe acești puțin eligibi într-o combinație cu PCRM și mai puțin credibili în eventualitatea unui șantaj politic. Așa că votarea legii este un amestec de:identificarea inamicului comun (AIE în integralitate), neîncredere reciprocă (PLDM și PD) și presiune doctrinară (PL).

LUPTA CU COMUNISMUL, INCLUSIV CU PCRM, ARE O DIMENSIUNE IDENTITARĂ PROFUNDĂ

Cine pierde și cine câștigă?

– Toți câștigă din AIE, chiar dacă nu acelaşi lucru, dar la nivel de prestigiu sporul se așază mai degrabă în contul PL, care a reușit să își impună agenda la nivelul Alianței. În plus, a dat un semnal puternic susținătorilor și a marcat viața politică din republică cu elemente principale de pe agenda proprie. Poate și de aici apare acum un nou demers al PLDM, care vine să dubleze, eventual să estompeze pe cel anterior. Senzația din exterior nu e cea mai bună, se sugerează că unanimitatea de care AIE a dat dovadă la 12 iulie a fost doar aparentă, că de fapt concurența continuă în interior. Mai mult, nu te poți abține să constați că adăugarea „nazismului” alături de comunism are aerul unei corecții, unui răspuns la o eventuală critică, a unei „corectitudini politice” care se vrea aplicată pentru că, chipurile, s-ar fi mers prea departe prin condamnarea exclusivă a comunismului în R. Moldova… E interesant de văzut cum vor reacționa ceilalți colegi din AIE: PD-ul va rămâne fără nicio inițiativă în această chestiune, deci secund în raport cu PLDM, iar electoratul PL va avea o problemă cu ambiguitatea termenului de nazism, mai ales aplicat pe cazul R. Moldova…

– Dispare PCRM de pe scena politică după acest demers al AIE?

– Dispariția PCRM a fost anunțată de mai multe ori până acum – cea mai naivă a fost cea legată de plecarea fostului candidat la primăria capitalei -, dar, vorba aceea, „s-a dovedit exagerată”. Sigur că lovitura aplicată de AIE este serioasă și nu poate fi ignorată, dar dispariția PCRM nu poate fi corect evaluată decât prin prisma a ce mai este PCRM. Dacă anterior implicarea rusofonilor în politica RM era redusă, acum – și asta a fost evident la ultimele locale – implicarea lor în contul PCRM este evidentă. Acest tronson al electoratului, în general educat și urban, nu va fi influențat decisiv de simbolistica PCRM, ci de faptul că percepe partidul ca pe principalul protector al comunității etno-lingvistice rusofone (ceea ce am numit „minoritate imperială”). De aici adeziunea la PCRM a acestora și care nu se va diminua. Iar concluzia este că, în R. Moldova, lupta cu PCRM nu are doar o componentă politică sau socioeconomică, ci și una identitară. Aici vom vedea ce va face AIE de acum înainte. Lupta cu PCRM înseamnă și statutul limbii române în republică, subtitrarea filmelor, statutul istoriei, expunerea mediatică la posturi din Federația Rusă, reclamele afișate pe străzi, limba din meniurile restaurantelor și limba în care se tipăresc notele de plată etc. Aici urmează să vedem ce va face AIE de acum înainte pentru a destructura nu doar un partid sau o ideologie, ci și un mental.

NIMENI NU VOTEAZA COPIA, DACA ARE LA INDEMANA ORIGINALUL!

– Partidele mici care se tot nasc în R. Moldova pot să preia erodarea PCRM?

– În R. Moldova, și cred că numai aici, există o situație de-a dreptul comică, dacă nu ar fi jalnică. Cu cât un „politician”, șef de partid de obicei, obține un scor mai apropiat de 1% în alegeri sau sondaje, cu atât devine un comentator politic mai important! Apare la televiziuni și în presa scrisă mai mult decât politicienii care guvernează, dă note, evaluează politicienii, se exprimă despre tot și toate. Întrebarea firească este una singură: dacă ești așa de inteligent, de ce nu îţi dai seama că locul tău nu e în politică, sau nu mai e acolo?… În realitate, nu există printre aceste partiduțe niciunul care să vină cu o ofertă reală și credibilădiferită de cele care există acum în Parlament. Toate opțiunile de pe scenă sunt, implicit sau explicit, prezente în Parlamentul de la Chișinău. De aici lipsa de audiență a acestor partide indiferent că sunt de stânga sau de dreapta. Nimeni nu votează copia, dacă are la îndemână originalul! Iar deocamdată PCRM rămâne originalulunor teme diverse, pe care le practică în integralitatea lor, în ciuda unor contradicții evidente: politica pro-rusească, Eurasia, comunism,moldovenism, Est, patriotism, rusofonie, anti-România. Până când PCRM nu se va cantona în una singură, și doar acolo, restul sunt percepute precum copii, uneori mai gălăgioase decât originalul, dar, totuși, copii. La fel și despre PLDM, PD sau PL…

– Deci nu dați nicio șansă micilor partide din RM, unele care nu contenesc să apară?

– Nu, pentru că sunt copii, iar electoratul percepe asta și gândește după „votul util”. O singură opțiune am putea spune că ar mai avea, teoretic, loc în RM, adică o stângă patriotică, moldovenistă, un soi de echivalent al PLDM pe stânga. Impresia mea este că, dată fiind consistența electoratului și a liderilor din RM, o asemenea opțiune este doar teoretică, pentru că ar trebui să fie o stângă fără Rusia sau fără prorusisme, ceea ce nu se poate imagina aici. Faptul că PD a ratat această opțiune spune mult. În plus, PLDM cedează încet dreapta – deși noul proiect de lege ar sugera că o face cu greu! -, iar expandarea lui către centru îl va aduce mai aproape, pe dimensiunea patriotică, și de prezumtivul electorat al „stângii patriotice”. Prin urmare, cred că vechile și noile partiduțe, chiar dacă în Parlament pot exista unele replieri conjuncturale, pe anumite proiecte de lege, vor continua să fie eficiente mai degrabă pe ecranul televizoarelor decât în viața reală…

GEMETELE ÎMPOTRIVA DIVIZĂRII SOCIETĂȚII SUNT RIDICOLE ȘI DENOTĂ MENTALITATE SOVIETICĂ

– Unii comentatori politici de la Chișinău au condamnat decizia AIE pentru că ar diviza societatea și mai mult. Cum comentați?

– Este un geamăt surd pe care îl auzim de fiecare dată când apare vreo problemă delicată, mai ales atunci când apare chestiunea identitară: nu divizați societatea, unanimitatea e sacră!… Așa să fie? Evident, nu. Iar acesta e un mod eronat de a gândi societățile, o mentalitate sovietică care menținea iluzia unanimităților, care exista însă doar pentru că vocile nu erau lăsate să se exprime cu adevărat. De aici și ideea totalitară că statul este sacru, iar cetățenii nu au altă funcție decât să îl servească… Din punctul de vedere al societăților democratice, o asemenea idee este complet falsă. Statul nu este ceva sacrosant, dincolo de oameni, ci rezultatul „contractului social” al cetățenilor care cedează o serie de libertăți statului, iar acesta le furnizează servicii. Deci statul este un servitor, un instrument al bunăstării și prosperității cetățenilor. Ei sunt un soi de acționari, deci stăpânii statului, și decid în ce direcție merge sau acționează acesta pentru a le îndeplini lor mai bine doleanțele. Asta înseamnă cetățean – „acționar” la stat! Și pentru că sunt mai mulți „acționari”, milioane, practic, cea care decide direcția finală a statului este majoritatea, care se exprimă prin vot: decide ca statul să cedeze din suveranitate prin integrarea în UE sau să nu o facă, decide cum va arăta el – federație, confederație, stat unitar etc., etc. Deci nu e vorba de unanimități, ci de opinii diverse ale „acționarilor” din care câștigă cea care are mai multe voturi în spate. În democrație nimic nu e „sacru”, doar cetățeanul prin contractul social și interesele sale. E firesc să fie așa, există viziuni diferite – Est sau Vest, social-democrație sau liberalism, NATO sau neutralitate etc. -, chiar dacă, trebuie să recunoaștem, în cazul RM tensiunile și deosebirile sunt extrem de profunde. Dar cu atât mai mult a cere permanent unanimități și unitate sau eliminarea temelor care „dezbină” este inutil și naiv.

DACA NU ESTI LA MASA, ATUNCI RISTI SA FII IN MENIU!

Ultima problemă: poate afecta votarea acestei legi soluționarea conflictului transnistrean? Comuniștii din Transnistria și-au exprimat indignarea deja.

– Ar fi o naivitate să credem asta… Dacă era așa, atunci conflictul transnistrean ar fi trebuit soluționat de o sută de ori în timpul guvernării comuniste, că doar toată simbolistica de tipar comunist (leninist, stalinist) era exhibată indecent peste tot… Altceva este însă: un semnal că eventuala soluționare nu se va mai putea face decât în termenii pe care proiectul de lege al PL l-a marcat, respectiv al apartenenței R. Moldova la spațiul occidental, care consideră comunismul un regim totalitar și de a cărui memorie trebuie să te debarasezi, nu să o omagiezi. Este un semnal puternic și trebuie înțeles ca atare de toți participanții la negocieri. Din acest punct de vedere, putem spune că AIE a marcat și în dosarul transnistrean reiterând ideea că nicio „soluționare” a conflictului nu trebuie să pericliteze vectorul european al RM.

– Apropo de negocieri, cum vedeți evoluțiile în acest dosar?

– Sincer să fiu, nu prea le văd, sau, dacă le văd, nu le văd foarte optimist. Deocamdată e bine, dar viitorul e ambiguu. R. Moldova a preferat să facă un joc „căldicel”, adică discuții fără finalitate politică, cu accent pe aspecte care țin de „încrederea dintre părți”. Nu știm deocamdată care e ideea directoare a negocierilor, RM nu are un plan de soluționare, conceptul din 2011 a devenit deja vetust, deci nu mai este în uz. Ideea este cea a negocierilor fără (geo)politică, ceea ce trebuie să recunoaștem că este aproape în contradicție vădită cu viziunea oficială sau oficioasă a Chișinăului asupra conflictului! Așa-numitele „măsuri de consolidare a încrederii” se aplică îndeosebi atunci când avem de-a face cu conflicte etnice sau religioase, în care cele două tabere se urăsc iremediabil, iar lipsa de încredere predomină. Adică exact ceea ce Chișinăul spune că nu a fost conflictul transnistrean, care nu e nici etnic, nici religios, ci mai degrabă politic și geopolitic. Adică tocmai elementul pus între paranteze acum în negocieri! Mă rog… Problema de fond este alta: cum va face Chișinăul și ce va face dacă va fi la un moment somat să dea un răspuns politic în aceste negocieri? Și asta nu se va întâmpla azi sau mâine, ci într-un context geopolitic tensionat în care această chestiune se va cere tranșată. Cum va reacționa în situația în care va avea în față actori de tipul Federației Ruse sau/și Germaniei, iar ajutorul și protecția americană de care beneficia în 2000 va dispărea discret? Va putea fi radical Chișinăul în fața Rusiei împotriva Europei sau viceversa, dacă i se va cere prea mult? Cum va putea opri jocul acesta pervers al negocierilor fără politic?

– Ar putea ajunge Chișinăul într-o asemenea situație?

– Nu cred că putem neglija o asemenea evoluție într-un anumit context internațional. Sunt două lucruri pe care trebuie să le avem în minte. Unu: Rusia este statul cu cei mai mulți vecini din lume și negociază de fiecare dată dosare multiple. Niciodată bilateral un dosar precum cel transnistrean. Doi: în cazul unor conflicte de putere la scară mare, care implică regiuni în care Rusia are un cuvânt de spus, chiar dacă nu decisiv, Rusia nu va face nicio mișcare pe acel dosar fără să negocieze dosare din alte spații, inclusiv cel transnistrean! De aceea pentru Rusia, în preajma unor posibile evoluții globale complexe, cea mai bună idee este să deschidă cât mai multe dosare de negociere în zone inclusiv îndepărtate de conflictele propriu-zise, tocmai pentru ca să aibă cu ce să vină la negocierile directe. Așa că ne putem imagina o situație de negociere din Orientul Mijlociu sau Siria – unde Moscova a început deja să dea semnale că e pregătită să negocieze tranziția post-al Assad! – unde e clar că Rusia pierde din influență, dar e la fel de clar că va cere un preț pentru această pierdere. Mai mult, dacă problematica Iranului va deveni explozivă, este evident că orice intervenție în regiune nu se va face decât cu liniștirea altor regiuni și printr-o negociere cvasiglobală. În acele situații, o schimbare în dosarul transnistrean devine plauzibilă, iar la masa acelor negocieri, R. Moldova nu va fi prezentă. Și dacă nu ești la masă, riști să fii în meniu… De aici și problema acestui joc ambiguu pe care îl face Chișinăul acum, care riscă să nu aibă nicio strategie de ieșire atunci când, într-un context internațional exploziv și în care RM nu va conta, i se va face o ofertă pe care nu o va putea refuza.