GEORGETA MUSCĂ-OANĂ: VIBRÂND PE CLAPE DE LUMINĂ

musca oana georgeta

E SECETĂ-N SIMŢIRE

În sătucul nostru, frate, case noi s-au ridicat,
Cu terase şi piscine, cu design-ul unicat.
De culori îngreunate şi parfum ameţitor,
Râd grădini înrourate sub un soare primitor.

Tuia, roze şi camelii mă îmbie rând pe rând
Şi-n imensele garaje, cai putere aşteptând.
Nu zăresc nicio căruţă, nici săteni epuizaţi
Ce duc apă cu găleata… Acum sunt modernizaţi!

Cărăruia,-nspre pădure, şerpuindă-ntre stejari
Îmi dezvăluie o casă ce-are gardul în doi pari.
Poartă nu-i, pe-alei tăcere, de mister mă las condus;
Pe o laviţă, la umbră, motănelul doarme dus.

Doi căţei vioi, în spate, urechiuşele ciulind,
Vrăbiuţe jucăuşe, de prin pere ciugulind.
Pe băncuţa de sub mărul care-n rod e rumenit
Şade-ngândurat bătrânul, de tristeţe-ademenit.

Îl salut şi el tresare, înflorind un zâmbet vag,
Se ridică,-ntinde mâna, sprijinindu-se-n toiag.
– Bătrâneţea, bat-o vina, nu mă iartă mai deloc…
Şi îndepărtând o carte, mă îndeamnă să iau loc.

– Cum trecură anii, bade, parcă ieri plecam din sat,
Am lipsit o perioadă, dar să ştii că mi-a păsat!
Am trecut pe-orice străduţă şi pe coastă m-am plimbat,
M-a izbit schimbarea-n toate, chiar şi omul s-a schimbat!

– Am simţit şi eu, copile; sunt demult pe-acest pământ,
În curând se face suta, dar mă-ntreb şi mă frământ:
Ai văzut, venind încoace, satul bine utilat,
Dar fugind înspre avere, sufletul s-a mutilat.

Huzuresc în vile unii, alţii sunt tot mai săraci,
Este secetă-n simţire… asta-i soarta, ce să-i faci?
Am văzut de toate-n viaţă, greu şi bine mi s-a dat,
Am simţit securea morţii şi de griji am fost brăzdat.

Am lucrat şi în uzină, am trudit şi pe ogor,
Dar din vremurile-apuse ştii de ce îmi este dor?
Parcă altfel era omul: mult mai calm, prietenos,
Îi păsa de neam şi ţară, nu mergea cu fruntea-n jos.

N-a trăit nicicând pe roze, dar simţea viaţa din plin,
Se lupta cu sărăcia, ajuta şi pe vecin.
Era cumpătat în toate, nu împrăştia venin;
Şi la muncă, şi acasă, avea chipul mai senin.

Azi, copiii şi adulţii sunt mai trişti, mai cârtitori,
Nu mai ştiu ce-i bucuria, nu mai sunt curtenitori.
Nu mai simt păduri şi ape, nici respectul – cât de cât –
De vecini nu le mai pasă, iar de glie, nici atât!

Ne lipseşte armonia, nu mai ştim iubi la fel,
Egoismul ne ucide. Fie, Doamne, să mă-nşel!
Asta-i viaţa de când lumea, sunt săraci, sunt bogătaşi,
Dar spre calea omeniei e nevoie de mulţi paşi…

Soarele murea pe culme şi-a-nţeles că vreau să plec,
A tăcut pentru o clipă; i-am promis c-o să mai trec.
A deschis alene pumnul, urmărind un secundar,
M-a cuprins cu duioşie, strecurându-mi ceasu-n dar.

N-am să uit chipul serafic, cu tristeţe-ncununat,
Nici nobleţea cuibărită într-un suflet minunat.

STRĂBUNA CHEMARE

Din somnul pământului,
smulgând un zâmbet răcelii din adâncuri,
trezeşti mugurii primăverii;
priveşti spre ogorul afânat, înnegrit de-atâta trudă
şi un oftat fugar spulberă o pală de vânt.

Arunci sămânţa-n brazdă, udând-o cu sudoare,
şi simţi rădăcinile bucuriei furişându-se spre
noaptea apelor, spre benefica răcoare;
în fiece strop ţipă lumina clorofilei
ce-n curgere molcomă urzeşte simfonia rodniciei.

Cu dalta credinţei mai ciopleşti pacea
în trupul secundei şi, tăcut, sub un amurg încremenit,
priveşti spre orizont, spre ţarina iubită;
cuprins de emoţii, în limpezimea unui gând
născut din recunoştinţă,
pleci fruntea, sărutând pământul…

Îi auzi şoapta ce cheamă;
curând, îţi va dosi haina efemeră în pântecu-i reavăn,
iar tu, prin neştiute spaţii, vei mai auzi – ca un ecou –
bătrânu-i glas.

PIATRĂ DE-AŢI FI, TOT AŢI VIBRA!

Păpuşi de humă, deşert fără hotare,
În vene vă curg râuri, râuri de venin,
De viclenie, dispreţ şi nepăsare,
Iar de nimic vă este sufletul preaplin!

În haosul din voi nu-i loc de lumină
Şi-nspre iubire pasul e anevoios,
Vă ridicaţi pe socluri ce-s în ruină
Şi ameţiţi de ne priviţi, suntem prea jos?

Din piatra cea mai dură parc-aţi fi sculptaţi,
Doar interesul mercantil vă dă fiori;
De adevăr, de omenie despuiaţi,
Vă credeţi zei! Speraţi să fiţi nemuritori?

Până şi apa cursul îşi poate schimba,
Chiar nopţile se-aud lumina invocând.
Dar pentru voi… salvare nu se poate-afla,
Nimicniciei leac nu-i vom găsi nicicând!

Mai lesne poţi vedea şi stânca lăcrimând,
Decât născând iubire-n sufletul arid!

MAI LASĂ-MĂ, DOAMNE, O VREME!

Ninsoare târzie colindă
Uitarea secundei bastarde;
Sunt muzei, pe veci, dăruită,
Căci stihul pe buze mă arde.

Ce dulce e cântu-nserării –
Troiene de gânduri dezmiardă!
În fraze simţirea se-mparte
Când simte răceala din bardă.

Ard ochii tăcerii durerea
Şi stele-s în gând tolănite,
Visează cuvinte nescrise
Pe cruguri de dor celuite.

Ce blând mă priveşte lumina
Si îngerii par să mă cheme…
Prin timpul ce-mi este prieten,
Mai lasă-mă, Doamne, o vreme!

Ninsoare târzie să cadă
Şi ploi înteţite în hoarde,
Iubirii voi fi dăruită,
Cât versul pe buze va arde.

ÎN DIVIN SĂ TE ÎNCREZI!

Nu te minuna, copile, că e omul dezolat,
Pe planeta necredinţei, de ispite-i racolat!
Plafonarea stă la pândă, cărţi se cumpără mai rar;
De n-ai bani, nu ai putere, dar se spune că n-ai har.

Toată lumea e pe fugă, interesu-i versatil,
Se păşeşte pe cadavre; totul e să fii abil.
Mulţi se zbat în sărăcie, alţii ştiu doar de festin
Şi, uitând ce e frăţia, se dă vina pe destin.

Altruismul şi respectul nu mai sunt ce-au fost odat’,
Noţiunea de dreptate tot mai mult s-a demodat;
Codul este numai unul, dar se-aplică diferit,
În procese mult contează ce complet ai nimerit.

De priveşti atent pe stradă, nici pe-o faţă zâmbet nu-i,
Iar de cazi bolnav, alături, chiar nu-i pasă nimănui;
Dacă-ncerci să-ţi faci prieteni, imediat apare-un zid,
Iar când vrei comunicare şi mai abitir se-nchid.

De te agresează unul, nicio clipă să nu crezi
Că te-ajută cel de-aproape; doar pe tine să mizezi!
Refuzând să vezi cinismul, sigur o să te-amăgeşti,
Nu uita că-n lumea asta, unde-s mulţi, tu singur eşti!

Vei simţi cravaşa clipei, dar nicicând să nu cedezi
Şi-n durerea-ţi solitară, în divin să te încrezi!

DORINŢA DE ÎNALT

Adună înserarea din strofe violete,
Vocale fulgerânde printre silabe şchioape;
Sunt muguri de credinţă poemele discrete,
Cuvinte destrămate pe-ntunecate pleoape.

În vatra ursei arde simţirea goliciunii,
Se mistuie himere în palma nerostirii…
Cu buzele-nsetate de seva rugăciunii,
Din clipa veşniciei beau cupa izbăvirii.

În cartea sorţii scrie o mână nevăzută
Dorinţa de lumină, dorinţa de-mpăcare;
Simt focul rugăciunii cum inima sărută
Şi gânduri se îmbracă în haine de iertare.

SPRE CALEA REGĂSIRII

În busuioc şi smirnă ne spală de ispite
Şi-ndreaptă-ne, Părinte, spre calea regăsirii!
Topeşte îndoiala din inimi chinuite
De patimi şi angoase, de úmbrele iubirii!

Şopteşte-i înserării să stingă desfătarea
Culorii ceruite pe tâmplele damnate!
Să-i şteargă ochii lumii cu ruga şi iertarea,
Să îndulcească plânsul speranţei întomnate.

Ce tristă e lumina când fuge înspre noapte,
Dorind s-ascundă chipu-i de zâmbete imunde!
Şi simte nepăsarea, minciunile din şoapte
Ce-i sângerează-n pleoape iernatice secunde.

În fibra necredinţei o rază sângerează
Şi mistuie-adâncimea privirilor păgâne;
Din sfera-nceţoşată simţirea evadează,
Dar ne-nţeleasă rană în urmă-i va rămâne.

(Poemele fac parte din volumul Vibrând pe clape de lumină, apărut în martie 2012, la editura ANAMAROL Bucureşti)