ADRIAN BUCURESCU : VERSURI

Adrian Bucurescu

BOTEJUNE DE VARĂ

Soarele chiar şi în murgul serii
Îngraşă ogorul şi mana.
Luna îi zădăreşte pe lunatici.
Mă lepăd de satana.

Maci fragili picotesc în răzor.
Unui nor îi străluce coroana.
Mă îmbăt de mirosnele florilor.
Mă lepăd de satana.

Câmpul plesnind de sănătate
Ne întocmeşte hrana.
Apa în izvoare se pritoceşte.
Mă lepăd de satana.

Mă botez în sudoarea pământului.
Pe luncă zorilor le dă geana.
Moartea pândeşte eroii.
Mă lepăd de satana.

ULTIMA VAMĂ

Eu nu am ţinut neapărat
Să scriu poezii paroxistice
Şi nici n-am gândit că, în plus,
Mai sunt şi din cale-afară de mistice.

Dar, de aceea, mutanţii ce au
Pâinea şi cuţitul în mână
M-au înfruntat şi m-au surghiunit
Din cultura română.

Ce-i drept, cândva am găsit
O pană de înger picată-n cărare,
Şi, înmuind-o de-a dreptu-n azur,
Am scris poezii de mirare.

Mare pagubă de n-oi rămâne
În manuale şcolare înscris!
Nu-mi pasă. Voi scrie semeţ,
Căci mă învredniceşte un vis:

Se face că ajung la ultima vamă
Şi aud spre străjeri al Cerului grai:
-Băiatul acesta e mistic.
Lăsaţi-l să intre în Rai!

AŞA O FI FOST

Nani-nani, mă legăna mama,
Lin mai lin răsărea Luna pe dâmb.
Noapte. Îngerii schimbau straja.
Tata venise cu caii din câmp.

O vecină învelea prescurile calde,
Să le împartă în biserică mâine.
Peste toată copilăria mea
Plutesc rugăciuni şi aburi de pâine.

Desigur, se copseseră merele
În crengi bogate şi mai ştiu
Că din când în când câinii lătrau
La Lună, la stele, la om viu.

Pesemne, pisica făcută ghem
Torcea sub leagănul meu de brad,
Vegheat de candele, de parcă
Dormea în el un fiu de împărat.

Naşii mei veniseră cu daruri,
Şi tata va fi adus o bardacă
Plină de vin şi-i va fi cinstit,
Apoi vor fi pus la cale vreo clacă.

Pâine şi sare, mir şi argint
Au podobit cinstita masă.
Venise şi moaşa să le poftească
Pe Ursitoare la o cină aleasă.

Cine le vedea? Cine le-auzea
De vor fi menit drept sau strâmb?
Îngerii patrulau pe potecile cerului,
Lin răsărise Luna pe dâmb.

RADU SÂNGER

Nu-n hrisoave, ci-n legende mi-am aflat străbun de slavă,
Care-mpărăţea câmpia fără niciun bob zăbavă.
Era cruce de voinic şi-o fi avut ochi de înger,
De-l iubeau mândrele toate pe haiducul Radu Sânger.

Mi-l închipui noaptea-n codru cu hangerul plin de sânge,
Pe când Luna sub bărbie o basma-nflorată-şi strânge,
Iar pe nori, într-o trăsură trasă de năvalnici cai,
Chiar Valahia grăbeşte cu o jalbă către Rai –

Că-ndrăcitu-s-au turcimea, Fanarul şi Sfetagora
Şi prea des strigoii, noaptea, la răspântii încing hora,
Ci să-i ierte Milostiva, Neprihănita Mărie,
Pe Românii ce ales-au să petreacă-n haiducie.

Radule, poate în ceruri ţi-o fi stepena de înger.
De la tine am mândria, Radule, Radule Sânger;
Că-n mirază-nchipuită eu mă văd moştenitorul
Care-nfruntă cu haiducii potera şi-asupritorul.

Că şi eu, tot din pruncie, Libertăţii îi duc dorul.