MISTERELE BRÂNCUŞIENE DE LA TÂRGU JIU

Bucurescu Adrian

ADRIAN BUCURESCU

„Dacă aţi şti ce vă las!” a exclamat Constantin Brâncuşi la ultima despărţire de ţara natală, sugerând astfel că vestitul ansamblu sculptural de la Târgu Jiu ascunde mistere ce nu puteau fi încă dezvăluite pe la mijlocul veacului trecut. A venit vremea ca aceste taine profunde să fie străluminate.
Cercetând de foarte mulţi ani capodoperele brâncuşiene, am aflat sensurile lor şi ca neaşteptate dar şi ca aşteptate. Cele mai multe dintre lucrările acestui artist absolut sugerează că el a absolvit Şolomanţa, misterioasa şcoală a nu mai puţin misterioşilor Solomonari, a căror ştiinţă a fosit încrustată în tăbliţele de la Sinaia.
Când rostea cuvintele citate mai sus, Brâncuşi se referea cu precădere la măreţul ansamblu de la Târgu Jiu, pe care l-a intitulat „Calea Eroilor”. Să nu ne lăsăm înşelaţi de interpretările creştine care se tot vântură în legătură cu opera meşterului de la Hobiţa! În literatura solomonară, această cale eroică se numea CA VIE RETIUM, adică „Drumul Iniţiaţilor” sau „Calea Iluminaţilor; Care poartă Lumină; Cei care merg spre Lumină” (cf. lat. via „drum; cale”; ratio, -onis „raţiune; judecată”; rom. chibrit), drum pe care, în credinţele Dacilor, mergeau spre Rai vitejii căzuţi în luptă, deci eroii. O variantă a denumirii Solomonarilor se găseşte pe o tăbliţă de la Sinaia, sub forma SO RATOIN „Cei Iluminaţi; Cei Strălucitori”, unde atributul este vădit înrudit cu cel din sintagma CA VIE RETIUM, atestată ca denumire a unei localităţi din Dacia.
Cum se ştie, ansamblul de la Târgu Jiu începe cu „Masa Tăcerii”, înconjurată de douăsprezece scaune. În concepţiile solomonare, aceste scaune din jurul Mesei Minunate aşteaptă douăsprezece divinităţi, adică pe Cei Doi Gemeni Divini şi pe zece dintre principalii propovăduitori ai mesajelor Zeilor. La rândul ei, „Aleea Scaunelor” trimite la numărul anilor pe care-i avea Apollon-Zalmoxis când a fost ucis de Scyţi. Forma de clepsidră a celor 30 de scaune nu lasă nici o îndoială asupra semnificaţiei lor temporale. Cei treizeci de ani pe care-I avea Zalmoxis în momentul uciderii Lui sunt precizaţi şi pe una dintre tăbliţele de la Sinaia.
Ajungem şi la „Poarta Sărutului”, sugestie pentru sintagma dacică, de asemenea atestată, DOC-LEA, care se tălmăceşte prin „Cei ce primesc Sărutul” (cf. rom. a ţuca; a lua), cum se numeau morţii aleşi de pe câmpul de luptă pentru a merge în Raiul Dacilor. Totodată, DOC-LEA se mai traduce şi prin „Cele care iau Sufletul” (cf. rom. duh; a lua), cum se numeau Zânele ce-i alegeau pe cei meniţi să moară în război. Ele sunt corespondentul celebrelor Walkirii din mitologia germanică, iar în mitofolclorul românesc poartă denumirea de Tecle, cărora le sunt consacrate şi câteva sărbători în calendarul nostru arhaic. Sărutul pe care-l primea eroul în clipa morţii de la una dintre aceste „mirese” psihopompe este nemurit în balada „Mioriţa”:
Tu să-i spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă –
A lumii mireasă…
Faptul că pe „Calea Eroilor” se află şi o biserică ortodoxă nu schimbă cu nimic mesajul zalmoxian al acestei capodopere, căci Crucea, încrustată pe numeroase vestigii dacice, era şi unul dintre simbolurile mistice ale strămoşilor noştri, simbolizând, prin cele patru braţe, Patru Zei sau Sfânta Pătrime, adică Tatăl, Mama, Fiul şi Fiica din Ceruri.
În fine, ansamblul sculptural se încheie cu „Coloana Infinită”, aşadar cu Columna Cerească, simbol al reîncarnărilor, al Învierii, al vieţii fără de sfârşit de care se bucurau Dacii Zalmoxieni. Aceasta este Tinereţea fără Bătrâneţe şi Viaţa fără de Moarte, miracol din Tărâmul Celălalt, spre care se şi înalţă. Tot ce priveşte această Sfântă Columnă se află cuprins în aceeaşi expresie dacică, pe care am mai citat-o, CAVIERETIUM. Încă o tălmăcire a ei se deduce din lectura CA VIE RE TIUM „Care învie mereu din Cenuşă” (cf. rom. ca; a învia; alb. i ri „nou”; tym „fum”), ce mai are şi sensul de „Care îşi revine din nou din Strânsoare” (cf. rom. a învia; alb. i ri „nou”; rom. teamă), sens dedus din forma modulelor Coloanei. Se ştie că, la moarte, Dacii preferau incinerarea, crezând deci că vor renaşte din cenuşă, ca Pasărea Phoenix.
Preoţii daci, apoi Solomonarii români, aveau obiceiul „să se joace” cu sintagmele, să le „stoarcă” de sensuri. Astfel, şi C-AVI ERETIUM însemna şi „Pasărea Fermecată; Pasărea Măiastră” (cf. lat. avis „pasăre”; gr. şi lat. haeretikos „eretic”; rom. eres; erete), iar Brâncuşi, cum se ştie, a sculptat mai multe astfel de Măiestre. În graiul Dacilor, această Pasăre Fermecată se mai numea şi PHA NISKE „Cea care renaşte”, cum am demonstrat în volumul „Dacia Secretă”, fiind arhetipul celebrului PHOENIX, care în româna arhaică se spunea Finisc. Aceeaşi Pasăre se punea, până nu demult, în vârful unor coloane, cu aceeaşi formă ca la Târgu Jiu, ce străjuiau, în loc de cruce sau alături de cruce, mormintele ţărăneşti din unele sate româneşti, simbolizând desigur Renaşterea în Ceruri sau într-o nouă viaţă pe Pământ, aşa cum nădăjduiau Zalmoxienii.
Iată, aşadar, ce a mărturisit Zalmoxianul Constantin Brâncuşi când a rostit „Dacă aţi şti ce vă las!”