ŞTEFAN CEL MARE ŞI AŞA-ZIŞII MOLDOVENIŞTI, TRĂDĂTORII NEAMULUI ROMÂNESC

Stefan

ŞTEFAN CEL MARE ÎN BĂTĂLIA POLITICĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA

VIRGIL PÂSLARIUC
Istoria.ro

Virgil Pâslariuc este istoric şi conferenţiar universitar dr. la Catedra de Istorie a Românilor, Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova. Autor a numeroase studii şi articole despre boierimea moldoveană în secolul al XVI-lea, este şi coautor al lucrării Ştefan cel Mare şi Sfânt în contextul epocii şi al posterităţii (Editura Civitas, Chişinău, 2004).
Personalitate complexă şi ieşită din comun, Ştefan cel Mare a ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, deoarece mitul său s-a arătat extrem de proteiform, alimentând atât discursul pro-occidental românesc, cât şi pe cel al „moldoveniştilor“ pro-ruşi.

Stefan

Sfântul Ştefan cel Mare are o istorie specială în Republica Moldova. Un teritoriu disputat, un adevărat ţinut de frontieră („borderland“), care a catalizat nu doar succesiunea caleidoscopică a regimurilor politice, dar a lăsat şi o amprentă adâncă asupra mentalităţii populaţiei.
După declararea independenţei, în Republica Moldova s-au cristalizat două proiecte identitare aflate în competiţie: unul „românesc“, bazat pe conştiinţa unităţii lingvistice, culturale şi spirituale a popoarelor de pe ambele maluri ale Prutului, şi unul „moldovenesc“, de sorginte stalinistă, care tinde să supraliciteze identitatea regională, transformând-o într-una etno-naţională, distinctă şi antagonistă în raport cu cea românească. Ideea acestora din urmă, parafrazându-l pe d’Azeglio, ar fi: „Am creat Moldova, acum haideţi să-i creăm pe moldoveni“. Ambele proiecte au utilizat la maximum acest simbol, încât se poate vorbi de un „ştefanocentrism“ în discursul politic şi istoric din Republica

Statuia lui Ştefan – instrument de legitimare simbolică

Invocat până la saturaţie de mişcarea de eliberare naţională de la sfârşitul anilor 1980, domnul moldovean a devenit repede o adevărată emblemă a acesteia. În anul 1928, arhitectul basarabean Alexandru Plămădeală ridică chiar în centrul Chişinăului o statuie a domnului moldovean, care a avut la rândul ei o istorie dramatică.
Este evacuată în iunie 1940 de către administraţia românească în retragere, pentru a nu fi lăsată în mâinile sovieticilor, apoi readusă pentru scurt timp la Chişinău, în 1942, ca peste doi ani din nou să fie strămutată tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice. Aceste peregrinări demonstrează importanţa crescândă a instrumentelor de legitimare simbolică în secolul al XX-lea.

Stefan

Statuia lui Ştefan cel Mare din Suceava

După evenimentele din Ungaria (1956), autorităţile sovietice au început o luptă acerbă contra surselor naţionalismului local „moldovenesc“, în centrul căruia se afla figura lui Ştefan. Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute organizaţii clandestine anti-comuniste a luat chiar numele domnului român – „Arcaşii lui Ştefan“ (Soroca). De aceea, s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1971 s-a decis mutarea statuii mai în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“.

De la Lenin la Ştefan

Perestroika a schimbat configuraţia de forţe în URSS, iar mişcarea de eliberare naţională l-a propulsat pe domn în calitate de simbol, alături de poetul Mihai Eminescu. Avea toate calităţile pentru aceasta: era victorios, moldovean şi român, luptător pentru creştinătate şi nemilos cu duşmanii. În condiţiile existenţei unui monopol al partidului asupra mijloacelor de informare, la monumentul lui Ştefan cel Mare se întruneau reprezentanţii mişcării pentru adunări, dezbateri publice, se afişau anunţuri sau articole din presă.
Marile mitinguri de proteste, care se desfăşurau pe artera principală a oraşului în anii 1988-1989, porneau tot „de la Ştefan“. Apogeul mişcării l-a constituit Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 la care au participat câteva sute de mii de români din toate raioanele „republicii“ şi la care s-a cerut expres readucerea alfabetului latin şi conferirea limbii române statutului de limbă oficială.
În perioada construcţiei statale, după declararea Independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, simbolul lui Ştefan cel Mare a devenit şi mai revendicat. Pe durata regimului sovietic, imaginea lui Lenin era omniprezentă până la saţietate în spaţiul public, astfel încât substituirea s-a rezolvat oarecum firesc în favoarea lui Ştefan cel Mare.
Monumentele şi busturile lui Lenin din pieţele publice şi instituţii încep să fie înlocuite cu cele ale lui Ştefan, iar portretele liderilor sovietici, aflate obligatoriu în cabinetele funcţionarilor de toate rangurile, erau aruncate (de unii ascunse, pentru „timpuri mai bune“) şi reamplasate cele ale marelui voievod. Artera principală a Chişinăului, bulevardul Lenin, a fost redenumită „Ştefan cel Mare“, aşa cum s-a întâmplat şi cu mai multe instituţii publice sau chiar colhozuri! Acest transfer simbolic a atins apogeul după ce imaginea lui Ştefan cel Mare a fost introdusă pe bancnotele naţionale ale Republicii Moldova de orice valoare, exact cum în perioada sovietică era cea a lui Lenin.
Treptat, figura voievodului începe să „monopolizeze“ spaţiul simbolistic basarabean, iar imaginea sa, utilizată tot mai des pentru a semnifica noua „statalitate“ moldovenească. Revenirea la putere a forţelor (neo)conservatoare – agrarienii şi apoi comuniştii – a reactivat şi modernizat proiectul identitar moldovenesc lansat de sovietici.

Campaniile lui Ştefan împotriva muntenilor, speculate la maximum

Concepţia naţională de stat, adoptată de majoritatea comunistă din Parlament la 19 decembrie 2003, era îndreptată să-i confere Republicii Moldova o nouă identitate politică şi etno-culturală – poporul moldovenesc. Ştefan cel Mare era chemat să joace un rol important în această nouă mitologie politică, pentru propagarea căreia erau utilizate cele mai moderne şi sofisticate tehnologii politice.
În anul 2004, holding-ul media apropiat comuniştilor a montat un film cu pretenţii ştiinţifice, numit sugestiv „Necunoscutul Ştefan“, în care imaginea voievodului era chemată să ilustreze principalele direcţii ale politicii partidului de guvernământ. Orice mit istoric este unul reducţionist, menit să simplifice realitatea, pentru a fi mai uşor accesibil maselor, pe de altă parte el trebuie să fie extrem de sugestiv.
Astfel, atunci când se afirmă că Ştefan cel Mare vorbea în limba slavă sau chiar rusă (?!), se încearcă nu doar oficializarea statutului limbii ruse, dar şi ideea existenţei unei Moldove „polietnice“ şi „multiculturale“ încă din Evul Mediu.
Relaţiile dinastice cu marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, sunt prezentate în termenii unei teleologii politice – parteneriatul strategic „secular“ cu Rusia. Pe de altă parte, legăturile bune ale domnului moldovean cu Papalitatea şi statele creştine trebuiau să justifice în faţa propriului electorat „turnura“ pro-occidentală a PCRM-lui în campania pentru parlamentarele din 2005, rezultată în urma eşecului planului Kozak şi a răcirii relaţiilor cu Rusia.
O caracteristică importantă a proiectului identitar moldovenesc o constituie sublinierea diferenţei faţă de tot ce este românesc. Moldovean şi român sunt interpretate drept antonime. Aici au fost speculate la maximum campaniile lui Ştefan cel Mare împotriva muntenilor, pe care îi considera „vicleni“, „trădători“, fapt care alimenta stereotipurile faţă de români în general. În această ordine de idei putem menţiona şi sărbătorirea de către Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove a sfântului Ştefan cel Mare pe „stil vechi“, adică pe 15 iulie, cu toate că a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română şi trecut în sinaxar pe data de 2 iulie!
Singura explicaţie a unui asemenea gest, care contravine oricărui principiu (calendaristic, istoric sau canonic), este aceea că are un substrat politic, pentru a evita „prăznuirea“ în aceeaşi zi cu „românii“. În ceea ce priveşte proclamarea lui Voronin drept urmaşul lui Ştefan, ea nici nu necesită comentarii.
Politizarea imaginii lui Ştefan cel Mare se observă şi astăzi.
Bunăoară, în campania electorală încheiată recent (noiembrie 2010), comuniştii moldoveni au refuzat să iasă la mitinguri sub drapelul naţional al Republicii Moldova, tricolorul, pe motiv că este străin „spiritului“ lui Ştefan. Ca rezultat, a fost etalat un drapel imaginat al lui Ştefan cel Mare – bicolor (roşu şi albastru dispuse pe orizontală cu bourul în mijloc).
Aceste două culori se regăseau pe stema Principatului Moldav din perioada regulamentară, atunci când se afla sub… protectoratul Rusiei. Ideea renunţării la simbolistica mişcării naţionale de la sfârşitul anilor 1980 (drapelul, stema şi chiar alfabetul latin) revine în dezbaterile publice ale mediilor pro-comuniste şi rusofone, constituind un element important al discursului revanşard, anti-românesc şi, în esenţă, anti-occidental.

ŞTEFAN CEL MARE ŞI AŞA-ZIŞII MOLDOVENIŞTI, TRĂDĂTORII  NEAMULUI ROMÂNESC

Ioan Mitrea

Ateneu, Nr. 7 (431) / iulie 2005

Anul 2004, în care s-au împlinit cinci secole de la trecerea marelui domnitor Stefan cel Mare în lumea umbrelor, a prilejuit, cum era si firesc, aparitia unor articole, studii si a câtorva monografii consacrate vietii si faptelor celui care este considerat, în memoria colectiva, „parintele Moldovei”. Unele din lucrarile aparute au adus noi puncte de vedere, sau mai exact nuantari, fara a putea remarca si retine contributii spectaculoase în plan stiintific cu privire la domnia lui Stefan cel Mare si a epocii sale. O privire generala asupra ceea ce s-a scris în 2004 despre Stefan cel Mare, cu plusuri si minusuri, ne face sa apreciem ca totusi nu s-a realizat o monografie de referinta, asa cum s-a întâmplat în 1904, când a aparut lucrarea lui N. Iorga, Istoria lui Stefan cel Mare pentru poporul român.

Din toate lucrarile aparute în 2004 se constata ca, într-o masura mai mica sau mai mare, se mentine mitul lui Stefan cel Mare. Pâna la un punct, în anume limite rezonabile, faptul în sine poate fi admis. În fond exista un mit al lui Alexandru Macedon, un mit al lui Traian, dar exista si un mit al lui Mihai Viteazul sau Al.I. Cuza. Prin veacuri s-a format si un mit al lui Stefan cel Mare, care înca este viu.

Asa cum remarca într-o cunoscuta lucrare istoricul Lucian Boia, miturile nu pot fi desfiintate total, dar nu trebuiesc întretinute artificial si cu atât mai mult nu trebuiesc amplificate. Uneori, sub pretextul „demitizarii”, al combaterii unor asertiuni din trecutul nu prea îndepartat, se creeaza noi mituri, cu o tenta suficient de nociva, ducând în fapt la intoxicarea cititorilor. Asa este cazul volumului semnat de Vasile Stati, intitulat pe coperta exterioara „Stefan cel Mare”, iar pe coperta interioara „Stefan cel Mare, voievodul Moldovaniei”; volum însumând 180 de pagini si aparut în 2004 la Chisinau. Titlul de pe coperta interioara dezvaluie intentia principala a lui V. Stati, si anume nu de a prezenta o lucrare monografica despre Stefan cel Mare în general, ci de a-l confisca, de a-l face în principal, sau chiar exclusiv, exponent al istoriei basarabene, „voievodul Moldovaniei” (termen nascocit de istoricul de la Chisinau), si în final „patron al Republicii Moldova” (p.7).

Unul din imboldurile care l-au determinat pe V. Stati sa scrie aceasta carte a fost si acela ca, în manualele de istorie, lui Stefan cel Mare îi sunt consacrate „tot atâtea pagini ca si valahului Vlad Tepes „un degenerat” (formula nefericita preluata de la P.P. Panaitescu), si mai putine decât „cuceritorul valah” Mihai Viteazul, care a domnit în Valahia doar opt ani, „pohtind si luând cu sabia” pamânturi straine! Cum se vede, dorind sa ne prezinte „concluzii si generalizari stiintifice”, cum pretinde în Cuvânt înainte, autorul de la Chisinau se dovedeste a nu fi slujitor credincios al muzei Clio, ci un „simbrias” al unor interese politice ce nu sunt greu de banuit. Trecând peste caracterizarea denigratoare a domnitorului Vlad Tepes, preluând necritic si fara discernamânt unele formulari folosite în trecut, domnul V. Stati preia si aprecierile nestiintifice privind actiunea si fapta lui Mihai Viteazul de unire politica a Tarilor Române. Pentru autorul de la Chisinau, Mihai Viteazul ramâne un „cuceritor” care a „pohtit si luat cu sabia pamânturi straine”. Prin urmare, în raport cu Valahia (Tara Româneasca), Transilvania si Moldova, pentru domnul Stati sunt „pamânturi straine”, nu parti componente si complementare ale spatiului stravechi geto-dacic, teritorii locuite de oameni de aceeasi origine, daco-romana si respectiv veche româneasca.

Adevaratul scop al lucrarii lui V. Stati nu este „reabilitarea” lui Stefan cel Mare în raport cu Vlad Tepes si Mihai Viteazul, si nici o prezentare a domniei marelui voievod la dimensiunile sale reale, cu luminile si umbrele sale, ci cu totul altul. Simpla mentionare a titlurilor capitolelor ce formeaza sumarul cartii ne spune încotro „bate” autorul. Sub titlul „Simbol al Moldovei” se regaseste de fapt un scurt Cuvânt înainte al autorului în care îsi motiveaza demersul „stiintific”, urmând apoi capitolele: „Noi sîntem domn al Moldovei”, „O noua tara vestita”, „Moldova si Ungaria”, „Moldova si Polonia”, „Dusmanii crestinatatii: otomanii”, „Moldova si Valahia”, „Stefan cel Mare si Rusia”, „Gospodarul Moldovei”, „Primele istorii scrise ale Moldovei”, „… Atâtea biserici a facut”, „Familia lui Stefan cel Mare”, „Câte limbi vorbea Stefan cel Mare”, „Mari sfetnici si dregatori”, „Si credinta mitropolitului nostru”, „Judecata lui Stefan cel Mare”, „Au adus multi rusi…”, „Filosofia statului moldovenesc”, „Fecior al veacului sau”, „Stefan cel Mare legendarul”, „Stephanus ille Magnus”, „Idealul viitorului”, „Candela nemuririi”, „Stefan cel Mare si Moldova”. Acestor capitole li se adauga o Bibliografie selectiva, câteva harti, ilustratii si în Anexa doua documente semnate de Stefan cel Mare, o lista cu nume de locuri din Moldova dintre Prut si Nistru, cuvinte moldovenesti, precum si Indice de persoane si Indice de localitati.

Nu ne vom opri asupra continutului fiecarui capitol din lucrare. Spunem doar ca autorul reitereaza multe date si fapte privind domnia lui Stefan cel Mare, cunoscute în istoriografia noastra, pe care le aduce din nou la cunostinta cititorului. Din text nu rezulta clar, cum s-ar fi cuvenit într-o lucrare stiintifica, ce a preluat de la alti istorici si care este contributia sa. Si, totusi, daca s-ar fi oprit aici, demersul sau înca era de acceptat. Dar plecând de la aceste date, pe care uneori le îngroasa, autorul merge spre concluzii nestiintifice, care evident ca nu slujesc adevarul ci duc la intoxicarea cititorului.

În cele ce urmeaza ne vom opri asupra unora din aceste „contributii” ale lui V. Stati, relevând lipsa lor de substanta, reaua credinta a autorului si nocivitatea unor asemenea „înseilari stiintifice”.

În primul rând trebuie remarcat faptul ca V. Stati are alergie la termenii „român”, „românesc” si foloseste cu mare placere numai nume precum „moldoveni” dar mai ales „moldovan”. Autorul doreste, cu orice pret, sa convinga eventualii cititori ai cartii sale ca Stefan cel Mare nu a fost român, ci „moldovean”, ca nu vorbea limba româna ci „limba moldoveneasca”. Sigur ca în epoca medievala, din motive cunoscute, locuitorii spatiului carpatic-nistrean se numeau moldoveni, iar tara lor Moldova, dar asta nu înseamna ca acestia nu erau români, iar Moldova nu era, în fapt, una din cele trei tari românesti, cum doreste sa acrediteze ideea domnului V. Stati.

Desi era cunoscut faptul ca Stefan, viitorul domnitor al Moldovei, s-a nascut la Borzesti, în zona Bacaului, autorul lucrarii de care ne ocupam, pentru a-l lega mai mult pe Stefan de Basarabia, încearca a sugera ca meleagul natal al lui Stefan ar fi chiar între Prut si Nistru.

Pregatindu-si concluziile finale si obiectivele stabilite, autorul înca în Cuvânt înainte remarca „contributia lui Stefan cel Mare la valorificarea meleagului natal, prin asezarea pe pamântul moldovenesc a altor neamuri, ceea ce a facut ca populatia moldoveneasca sa devina multinationala”. Potrivit tezei lui V. Stati, moldovenii dintre Prut si Nistru nu sunt deci români, ci înca din evul mediu sunt „multinationali”… ca si în zilele noastre. Prin urmare, „multinationalismul” Republicii Moldova de azi ar fi opera lui Stefan cel Mare si nu rezultatul politicii de rusificare promovate de Rusia tarista si de U.R.S.S. dupa 1944.

Ca si în anii national-comunismului, V. Stati evidentiaza, cu deosebire, legaturile lui Stefan cel Mare cu Kievul si cu Moscova, neuitând si relatiile matrimoniale, legaturi pe care le contrapune conflictelor pe care Stefan cel Mare le-a avut cu Valahia si Transilvania. Legaturile lui Stefan cel Mare cu Moscova, în viziunea lui V. Stati, sunt considerate un preludiu al relatiilor deosebite de azi dintre conducatorii de la Chisinau si Moscova, dintre Republica Moldova si Rusia. Insistenta domnului V. Stati în a sublinia legaturile lui Stefan cu Moscova, prietenia dintre slavi (rusi, ucraineni) si moldoveni, ne aminteste de istoria de „tip Roller”. Faptul este de înteles. Roller, nume de trista amintire în istoriografia noastra, era un promoscovit convins, iar V. Stati, ne-a demonstrat si acum, este un filorus autentic.

Autorul lucrarii la care ne referim minimalizeaza legaturile firesti dintre Tarile Române, legaturi ce au existat permanent, în ciuda unor momente de încordare specifice evului mediu. În schimb evidentiaza si îngroasa neîntelegerile, conflictele militare, mai ales dintre Moldova si Valahia, afirmând ca ar fi existat chiar „un front antimoldovenesc al Valahiei si Turciei” si un „razboi de 60 de ani al Valahiei si Turciei împotriva Moldovei” (p.42). V. Stati sustine ca nu a existat un „front antiotoman românesc” ci un „front antimoldovean valaho-turc” (p.50), care ar fi fost cauza „ruinarii si prabusirii Moldovei” (p.48).

Cultura moldoveneasca din epoca lui Stefan cel Mare, originala si înfloritoare, nu este vazuta ca o parte a culturii românesti medievale, cu particularitatile sale firesti, ci ca o entitate spirituala ce legitimeaza si „reîncadreaza în parametrii realitatii adevarata istorie a Moldovei” (p.83). Fireste autorul nu pierde prilejul pentru a sublinia, în mod deosebit, ca Stefan cel Mare a vorbit „limba poporului sau, a moldovenilor, adica limba moldoveneasca”, care nu era de fapt limba româna, dupa cum azi limba vorbita oficial în Republica Moldova nu este limba româna, ci limba moldoveneasca. Pentru a înlesni legaturile dintre locuitorii, de aceeasi origine, de pe ambele maluri ale Prutului, în ultimi ani a fost tiparit la Chisinau si un dictionar moldovano-român. V. Stati nu stie sigur daca Stefan cel Mare vorbeste româneste, în schimb nu uita sa ne comunice faptul ca „vorbea limba rusa”.

Daca suntem de acord cu autorul când spune ca „nici unul din domnitorii Moldovei n-a aratat prin fapte concrete atâta grija, atâta milostenie fata de lacasele sfinte si fata de slujitorii Domnului, precum Stefan cel Mare”, nu întelegem de ce nu ne prezinta situatia monumentelor religioase stefaniene din Basarabia în epoca sovietica si chiar din zilele noastre. Cum pastreaza urmasii lui Stefan cel Mare aceste monumente?

Exagerând si mistificând, în fapt intoxicând eventualul cititor, V. Stati ne spune ca din actele cancelariei lui Stefan cel Mare rezulta „ocrotirea drepturilor sociale si nationale, respectarea egalitatii în drepturi a tuturor locuitorilor Tarii Moldovei, indiferent de origine” (p.113). Un anume document, citat de autor, ar evidentia „democratismul sau în raport cu drepturile omului” (p.114). Vorbind despre dreptul moldovenesc, în vremea lui Stefan cel Mare, autorul nu pierde prilejul sa ne vorbeasca despre faptul ca „legea tarii, obiceiul pamântului erau facute îngaduitoare, umane fata de conlocuitorii de alta origine, statornicind din zorii evului mediu (zori care erau cu câteva secole ani mai vechi n.n.I.M.), traditiile de convietuire pasnica interetnica în Tara Moldovei” (p.114). Din pacate aceasta traditie, daca a existat, nu s-a pastrat daca avem în vedere tratamentul la care au fost supusi românii din Basarabia în vremea ocupatiei tariste si mai târziu sovietice.

V. Stati reia aprecierile istoricului bulgar Gh. Atanasov, care în 2002 afirma ca „la sfârsitul secolului XV, când Bizantul a cazut, Rusia abia se ridica, iar unele tari ortodoxe erau cucerite de turci, si-a manifestat destul de serios pretentiile de a deveni o „noua Roma” Moldova lui Stefan cel Mare. În întreaga lume a ortodoxiei atunci ramânea o singura „verticala”, „Stefan cel Mare” (p.121). Stefan însa ducea aceasta politica de salvare a crestinismului, a Bisericii ortodoxe, a sprijinirii Manastirilor de la Athos, nu în numele lumii pravoslavnice cum sugereaza V. Stati, ci în numele credintei crestine, a faptului ca Moldova era „o poarta a crestinatatii”.

Stradania domnului V. Stati de a rupe istoria Republicii Moldova de istoria românilor, de a rupe pe „moldovani” de români, de a-l sechestra pe Stefan cel Mare, rezulta si din faptul ca dând o lista de nume de locuri din Moldova vremii lui Stefan cel Mare, mentioneaza doar nume de localitati din spatiul dintre Prut si Nistru, încât cititorul mai putin avizat poate sa creada ca documentele cancelariei lui Stefan se refera numai la spatiul pruto-nistrean si nu la întreaga Moldova.

Având în fata ochilor numai „moldovani”, în lucrarea lui V. Stati românii sunt vazuti ca straini fata de locuitorii Moldovei. La indicele de nume, colaboratorul domnului V. Stati, P. Ivanov, si când se refera la personalitati din epoca moderna si contemporana, când deja se generalizasera numele de român, vorbeste tot de moldoveni. Astfel M. Eminescu nu este poet român, ci „poet moldovean”, M. Sadoveanu nu este scriitor român, ci „scriitor moldovean” etc.

Terminând lectura cartii „Stefan cel Mare, voievodul Moldovaniei” de V. Stati, ai impresia ca unii istorici din Republica Moldova, unde traiesc si istorici de mare tinuta stiintifica, sufera de mania „moldovenismului”. Peste tot în carte oamenii dintre Prut si Nistru dintotdeauna au vorbit si vorbesc „limba moldoveneasca”, nu româna; Stefan cel Mare este tot timpul numit „moldovan”, autorul se fereste ca de ciuma sa spuna ca Stefan cel Mare era în fapt român.

Lucrarea care circula, în mod firesc, si în România se dovedeste de fapt un manifest anti-românesc, care nu contribuie la cultivarea sentimentelor de stima, bunavecinatate si colaborare.

Sub pretextul demitizarii istoriei lui Stefan cel Mare, autorul de fapt creeaza mituri mult mai nocive, cartea sa dovedindu-se un autentic instrument de intoxicare a eventualilor cititori.

În final ne întrebam cui servesc asemenea lucrari? Raspunsul este lesne de intuit, dar îl completam afirmând ca nici în palmaresul stiintific al domnului V. Stati o asemenea lucrare nu este onoranta.

DESPRE VÂNZĂTORII DE NEAM

blogosfera.md

Fiecare tara isi are tradatorii sai, inclusiv marile puteri. Sunt sigur de faptul ca sunt Americani care vand secrete de stat Chinezilor sau Rusilor si viceversa. Ceea cu ce ne putem “mandri” noi in materie de tradatori de tara este faptul ca daca Americanii care vand secret la alte tari sau promoveaza interese straine interselor patriei o fac pe cai ascunse, si ii papa puscaria imediat cum sunt prinsi.

La noi e invers, tradatorii taman ca sunt incurajati pentru a fi tradatori, pe ei ii tolereaza statul si societatea. Ei chiar isi fac partide, si isi fac publice finantarile lor “patriotice”. Tradatorii de azi, sunt foarte smecheri, ei sunt instruiti foarte inteligent de catre Kremlin. Ei au fost invatati sa se ascunda dupa simbolurile sacre ale romanismului, Stefan cel Mare este un simbol pe care si l-au insusit barbar tradatorii de azi, la fel ca si heraldica Moldovei medievale, este un pas inteligent deoarece toti il respecta pe Stefan cel Mare, pana si rusii il numesc “наш великий Штефан”. Un argument puternic al tradatorilor este ca Stefan a ars Bucurestiul, fiindca Romanii is tigani, cotropitori, etc. o vechea poveste cu iz sovietic. Stefan a ars Bucurestiul pentru al da jos pe Radu cel Frumos care sufla in cuc turcilor si actiona impotriva intereselor popoarelor Romanesti, fix cum o fac moldovenistii de azi, dupa inlaturarea lui Radu cel Frumos relatiile dintre Moldova si Valahia au devenit altfel deoarece pe scaun a fost pus Laiota Basarab care impreuna cu Stefan a dat bătaie turcilor. Constat ca azi avem situatii similare, avem aceeasi Moldoveni tradatori, fix cum era Radu cel Frumos un valah tradator care s-a vândut turcilor, asa si astazi Moldovenii tradatori s-au vândut rusilor, pacat ca nu avem un Stefan care sa-i detroneze de la partidele lor si sa-i arunce la duba.

Tradatorii de azi traiesc cu valorile din secolul XV, ei si-au insusit toate valorile nationale de pe acele vremuri si dezinformeaza infect societatea care si asa e vai si amar de curul ei la capitolul identitate nationala. Tradatorii de azi se numesc Moldoveni, de obicei aceste grupuri sunt constituite din minoritati etnice, care nu cunosc limba, cultura, valorile Moldovenilor, si nu dau doi bani pe Moldoveni de fapt, ei instaureaza in frunte un Moldovean care sa le cante la balalaica.

Tradatorii de frunte sunt Igor Dodon, Mihail Garbuz, si mai sunt cateva rebuturi care sufla in clarinetul rusului, ei noua ne zic ca se mandresc ca sunt Moldoveni, si ca iubesc tara asta, dar nu stiu de ce toate mesajele astea le auzim de obicei in rusa, ei noua ne zic ca Romanii ne sunt dusmani, si ca noi mai degraba avem mai multe in comun cu Australienii decat cu Romanii, ei si-au insusit rolul de urmasi a lu Stefan, si-au insusit simbolurile lui, insa ei nu au insusit faptul ca Stefan apara popoarele romanesti de tradatori ca al de ei, ei nu au insusit ca patriotismul lui Stefan nu era expus in limba turca, ei nu au insusit ca nu poti fi patriot Moldovean daca esti Turc, si armata lui Stefan la fel nu era alcatuita din Turci, pe cand “patriotii” nostri si anume acei Moldoveni tradatori de tara pe care mama ia crescut cu greu, fiindca rusii ia oferit o singura posibilitate, sa fie sclava in colhoz, iar ei javrele nestingherit isi fac azi partide care continua sa indobitoceasca tara.

Daca Dodon sau Garbuz, va vedea intr-o zi ce scriu eu, vreau doar sa le spun, ca eu sunt Moldovean,deci Roman, deci urmas al Dacilor, Getilor, Cucutenilor, etc. Eu ma mandresc ca sunt Moldovean o componenta puternica in formarea poporului Roman, eu sunt elementul care nu va permite ca voi pseudo Moldovenilor recrutati de Kremlin, sa-mi parazitati apartenenta mea etnica, Moldovenii sunt Romani, sunt latini, nu sunt slavi nu sunt Rusi nu sunt Chinezi, asta Dodon o intelege fiindca copii lui invata la Prometeu un liceu care intotdeauna s-a declarat ca un liceu Roman, ci nu la Tiraspol, un de pe Moldoveni ii invata ca sunt un popor periferic al natiunii slave. Pe voi domnii mei are sa va bata soarta, fiindca suflati in cuc cotropitorului, voi nu aveti demnitate si va-ti vandut pe 30 de arginti, insa mai aveti o sansa de a va spala pacatele. Jertfiti-va pentru tara, de altfel mai devreme sau mai tarziu se va gasi un Moldovean cu demnitate care o sa va jetfeasca pentru interesul national.