PĂCĂTOASĂ FĂRĂ VINĂ

Miu C

Const. MIU

– Voi nu ştiţi noţiuni elementare de chimie şi vreţi să promovaţi? tună profesoara, trântind extemporalele pe catedră.
– Doamna profesoară, lecţia aia nici nu ne-aţi predat-o! îndrăzni şefa clasei să găsească o scuză pentru notele mici încasate „pe capete”.
– Fetiţo, vezi că eşti cam obraznică! atenţionă profesoara, vădit deranjată.
– V-am spus un adevăr, şi aşa ceva nu înseamnă obrăznicie, se apără fata.
– Ex-tra-or-di-nar! apăsă cea de la catedră fiecare silabă a cuvântului. Extraordinar! repetă ea… Nu se poate! mai spuse, făcându-şi cruce… Adică, mă prosteşti în faţă!… Bineee!
– Dar…
– Fără dar! ţipă profesoara… Ai un tupeu fantastic!
– Totuşi, am vrea să ne ascultaţi şi pe noi, încercă aceeaşi elevă s-o îmbuneze pe cea supărată.
– V-am ascultat destul! Aveţi în catalog câte o notă şi cu cea de-acum – două, socoti aceasta.
– Doamnă, Cătălina a vrut să vă spună că pentru lecţia-aia ne-aţi promis c-o să vedem un film didactic, îi luă apărarea Andrei Lupescu – un coleg mai îndrăzneţ.
– Aşa e, doamna profesoară, confirmă Iulia Roşculeţ, colega de bancă a lui Andrei Lupescu. Să ştiţi că şefa noastră nu are obiceiu’ să mintă.
– Las’, c-aveţi şi-n manual o groază de fotografii explicative, nu-i mai lua tu apărarea.
– Spuneţi şi voi ceva! ceru flăcăul colegilor. Staţi ca muţii şi după ce pleacă profa, o faceţi pe Cătălina în fel şi chip, că nu v-a luat apărarea.
– Nu mai face pe viteazu’, ca să te dai mare în faţa donşoarei… Mai bine ţi-ai şterge mucii de la nas, cân’ vorbeşti cu mine! îl apostrofă femeia, vădit deranjată.
Iar tu, donşoară, se întoarse profesoara spre şefa clasei, să-i spui dirigintei voastre c-am cerut de urgenţă o şedinţă cu părinţii… Cu încă două perle de lucrări ca asta şi o să faceţi coadă la olimpiada din toamnă! Ba unii dintre voi o să biseze clasa!…

*
La şedinţa cu părinţii, profesoara Dalida Grigorescu a fost foarte înfiptă. Diriginta n-a scos o vorbă. Se uita cum colega sa se străduia din răsputeri să convingă pe cei din sală despre necesitatea implementării conceptului modern de scool after scool, în conformitate cu noua Lege a Învăţământului.
– Oameni buni, plozii dumneavoastră, pentru o clasă de specialitate, cum e a lor – de chimie-biologie –, să ştiţi că nu cunosc cele mai simple noţiuni şi formule.
– Daţi exemple, cu nume şi prenume! au cerut părinţii.
– Păi, uite, Maricica nu ştie că bioxidu’ de carbon are formula CO2 , da’ bine că scrie corect după dictare – codoi!
– Asta ştim şi noi, se auzi vocea unui părinte, aflat în spatele clasei. Mi-a zis fata.
– Aaa, care va să zică ştiaţi că nu ştiu?! făcu nedumerită profesoara.
– Exemple, exemple concrete! ceru altcineva.
– Aşaaa… Taifun, nu ştie că hidrogenului sulfurat i se mai spune în popor beşină şi că arde.
– Aşa e doamna, aşa e, că l-aţi ars la notă, încuviinţă tatăl băiatului amintit.
– Eu propun, continuă doamna Dalida Grigorescu, fără să-l ia în seamă pe acel bărbat, ca de săptămâna viitoare să vă trimiteţi copiii la noul meu curs opţional.
– Şi un’ să încapă opzeci de persoane? se interesă o mămică aflată în prima bancă. Mi-a zis Mădălina că atâţia s-au înscris deja pentru sculu-ăsta, că cică le-aţi fi spus că-i ca la olimpiada de toamnă.
– Am găsit deja o locaţie specială. O să ne-adunăm la măcelăria domnului Abibula, că elevii dumneavoastră au optat pentru Igiena alimentaţiei.

*
După câteva luni bune, părinţii au aflat că la meditaţie profesoara de chimie îşi bârfeşte colegii, iar copiilor, dacă tot le lua banii, le dădea gogoşi – fetelor – şi pişcoturi de bere – băieţilor –, pe care tot ei le aduceau „la pachet” – cum li se cerea insistent.
Părinţii au început să vocifereze nemulţumiţi, deoarece li se promisese meniu bogat. „Măcar o ciorbă de oase-afumate sau o supă de legume şi crutoane, nu uscăturile-alea, că şi-aşa s-a-nvăţat la bani mulţi, fără să gătească!”
„O şcoală de menaj ar fi utilă, credeau cei mai mulţi. Da’ mai întâi, cucoana-asta simandicoasă, tre’ să treacă la cratiţă şi după aia să dea lecţii la alţii – şi unde mai pui, contra cost!”
*

– Părinţele, iar am păcătuit!
– Măcar eşti sinceră, fata mea…, aprecie părintele Demirel.
– Dar, Părinţele, ştii şi dumneata cum se spune: „Greşala recunoscută e pe jumătate iertată!”
– Dumnezeu nu umblă cu jumătăţi de măsură!… N-ai cum să fii pe jumătate curată sufleteşte.
– Aşa o fi, aprobă femeia, cu jumătate de gură, da’ ce să fac, Părinţele, că parcă e o boală, încercă ea să se apere de mustrare.
– Când eşti bolnavă, te duci la medic să te trateze?
– Desigur, da’ de ce-ntrebi?
– Şi preotul e medic, numai’ că e unu’ de suflete.
– Că bine zici, Părinţele, da’ la mine „boala” asta recidivează…
– Ţi-am dat canon?
– Da, Părinţele… Să nu mai pun mâna pe bani şase luni! Spuse femeia, ca şi cum s-ar fi lăudat.
– Aşa ţi-am zis să faci, păru preotul că-şi aminteşte. Te pomeneşti c-ai încălcat canonul şi d-aia ai venit la mine!? se sperie duhovnicul.
– Nu, să ştii că nu l-am încălcat! Şase luni ai zis, şase luni bătute-n cap n-am mai pus mâna pe bani!
– Ei, şi-atunci, cum zici c-ai păcătuit?
– Păi, canonul s-a sfârşit în august, iar eu am avut corigenţe în septembrie, mai spuse femeia, ca şi cum îi părea nespus de rău c-au venit corigenţele aşa repede după terminarea canonului.
– Asta nu înseamnă că dacă ţi-ai făcut canonul, gata, ai voie să te ţii de prostii şi să păcătuieşti iar, că degeaba îţi dau eu şi o sută de canoane, spuse supărat preotul Demirel. La dumneata, năravul e din cale-afară de mare!
– Părinţele, nu cred că e nărav!… Păcat o fi, da’ unu’ mai mititel, că doar am recunoscut…
– Oi vrea să-ţi dau binecuvântare pentru sinceritate?!
– Nu, Doamne-apără-mă şi păzeşte-mă!
– Trebuia să te fi păzit singură şi nu mai ajungeai la mine spăşită…
– Dacă am venit, nu mă mai dojeni şi dumneata, se rugă femeia.
Preotul Demirel se uită lung la femeia care îngenunchiase în faţa sa. Auzise de la lumea care venea la spovedit că profesoara de chimie este o şpăgăriţă ce nu s-a mai pomenit! „Măi oameni buni, le spunea de fiecare dată părintele, nu vă mai luaţi după gura lumii, şi aşa slobodă, şi daţi crezare la tot ce se spune pe la colţuri!” Cineva îi spuse foarte revoltat: „Asta a inventat şpaga oficializată!” Preotul îşi făcuse cruce şi ceru lămuriri. „Ca să nu bată la ochi, i-a fraierit pe părinţi să-şi trimită copiii la un curs opţional de Igiena alimentaţiei.” „Şi ce vezi rău în asta?” „Păi, tot meditaţie e, dar cu alt nume, că e pe bani la cursu-ăla. Şi-aşa de opţional e, că săracii părinţi, după ce le buşeşte plozii cu doi şi cu trei, se văd nevoiţi să-i înscrie la curs.” Preotul încercase o explicaţie: „O fi cu taxă, după noile reglementări europene…” Altcineva îi spusese că prin oraş, lumea şuşoteşte că doamna profesoară Dalida Grigorescu strânge bani pentru fi-su, ca să-l trimită în Anglia, după terminarea liceului, ca să continue acolo cu masteratu’ şi doctoratu’… „Nu mai exageraţi şi voi, oameni buni, îi dojenea părintele. Ştiţi şi voi că la profesori li s-au tăiat salariile, care şi-aşa erau vai de mama lor!” „Ce faci, părinte, îi iei apărarea lu’ madam ŞPAGARETTA?!” se supărase o persoană mai în vârstă.
– Ţi-am spus să nu mai pui mâna pe bani! se răsti omul în sutană.
Femeia bătu repede trei mătănii.
– N-am mai pus mâna pe bani, Părinţele, doar ţi-am mărturisit.
– Şi-atunci, de ce mi-ai spus c-ai păcătuit?… Vezi că şi minciuna tot păcat e!
– Ştiu, Părinţele, cum să nu ştiu…
– Ai luat sau nu ai luat bani?
– N-am luat, am primit, se apără profesoara.
– Ia, uimeşte-mă cu o explicaţie savantă!
– Eu nu pun mâna pe bani, de când am primit canon. Vin în plic şi ăla-ntr-un buchet de flori, că-mi place să primesc flori, de ziua mea… Ce să fac, Părinţele, dacă statu’-ăsta a fixat corigenţele toamna, în septembrie, de ziua mea!?… Vai de păcatele mele, eu nu am nicio vină!