Mihai Cimpoi, născut la 3 septembrie 1942 în comuna Larga, judeţul Hotin, şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moldova. A fost redactor la revista Nisjtru, la editurile Cartea Moldovenească şi Literatura Artistică; secretar literar la Teatrul Naţional şi Teatrul Poetic „Al. Mateevici”.
Este critic literar, istoric literar, filosof al culturii, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru titular al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, membru al Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor.
Este autorul a numeroase cârti, studii monografice, eseuri: Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Cicatricea lui Ulise (1982), Întoarcerea la izvoare (1985), Creaţia lui Druţă în şcoală (1986), Duminica valorilor (1989), Basarabia sub steaua exilului (1994), Sfinte firi vizionare (1994), Lucian Blaga: paradiziaticul, lucifericul, mioriticul (1997), Spre un nou Eminescu (1993), Căderea în sus a Luceafărului (1993), Narcis şi Hyperion (1994).

Cartea sa, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău — 1997, este o imagine a fenomenului literar din această adânc lovită parte a ţării, ca exprimare a permanenţei etnice şi a vigorii cu care scriitorii basarabeni au afirmat conştiinţa naţională.
Prima parte a cărţii, intitulată Literatura basarabeană: caractere esenţiale, redă coordonatele unei gândiri axiologice cuprinsă în sintagme ca:,, închidere progresivă “, „fixarea strategică în cerc”, „homo naturalis”, „homo naturaliter cristianus”, „dragostea de neam, grai şi moşie”, „sentimentul naturii” şi „iubirea de ţăran”, „Religiozitatea mistică şi caracterul ţărănesc social”, prin care se definesc trăsăturile, dar şi valorile spiritului în plaiul basarabean.
Exilul basarabean, ca exil interior, ca urmare a procesului de rusificare şi deznaţionalizare, impus de bolşevico-sionişti, consta într-o înstrăinare organizată dc spiritualitatea românească de ruperea brutală de orice contacte cu patria. Este un exil în trecut, o nostalgie, o teamă, un instinct de conservare, un refugiu în interior. Dacă exilatul român din diaspora occidentală sau America era un exilat exterior, un „cavaler al resemnării”, exilatul dintre Prut şi Nistru este „cavaler al rezistenţei”, al spiritului, al apărării graiului, fiindcă pentru scriitorul exilat ţara este limba (Emil Cioran Eseuri: „nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. “; „Asta şi nimic altceva înseamnă patria. “). Limba este submarinul sau batiscaful, capsula cosmonautului catapultat în spaţiu, fiindcă el, exilatul, este rupt de mediul lui spiritual.
Autorul stabileşte diferenţele spirituale ale exilului interior de cel exterior de exilatul în propria ţară, cotropită de duşmani, şi exilatul în altă ţară. Exilatul din alte ţări este silit să accepte „dubla identitate”, în timp ce basarabeni au rămas în limitele cunoaşterii culturii naţionale. Se disting, potrivit lui Dorin Tudoran, trei tipuri dc exil: exilul autoimpus al celor ce continuă să scrie în limba şi pentru ţara din care provine (Elena Văcărescu sau Martha Bibescu), exilul forţat în care autorul are o contribuţie la dezvoltarea literaturii sau culturii din ţara unde trăieşte (ca Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Panait Istrati, Mircea Eliade) şi exilul interior pe care l-au practicat scriitorii basarabeni.
În capitolul Cultură şi literatură. Rădăcini şi coroană, se trasează liniile directoare, autorii şi contribuţiile importante la edificarea vieţii culturale din Basarabia din secolele al XlX-lea şi al XX-lea. Dar, în capitolul următor, Regalitatea documentului uman, se arată că documentul uman pe care trebuie să-1 aducă literatura, fiindcă scriitorul, rămas în viaţă, este „ om de poveste “, cum ar spune Miron Costin. Scrisul care să consemneze adevărul trist dă sens actului narativ „primum movens”, fiindcă realitatea este atât de dură, de neaşteptată încât ficţiunea literară îşi pierde sensul de a fi. Documentarea şi documentul devin „forma mentis”, dar mai ales un mod de a exista, o mărturie, „un strigăt existenţial”, rezistenţa, depăşirea „spaimei de singurătate, de înstrăinare “.
Cel de al patrulea capitol al primei părţi, intitulat Măreţia naturalismului, arătându-se diferenţele dintre „superbia princiară a romantismului” şi „clasicismului”, dintre „regalitatea realismului” şi „feliile şi episoadele de viaţă ale naturalismului”. Se urmăreşte fidelitatea descrierii, documentării, obişnuinţei. Accenlul cade pe destin, pe dramatic, pe tragic, pe milă faţă de individul „ strivit de societate sau zdrobit de istorie “, fiindcă „Artistul e chemat să vadă, dar n-are dreptul să creeze”. Această situare pe poziţia naturalismului este, de fapt, un realism împins spre verism, fiindcă scriitorul constată că realitatea depăşeşte, prin complexitate, profunzime şi problematică, ficţiunea literară.
Capitolul Pionieri şi clasici redă contribuţia scriitorilor basarabeni din secolul al XlX-lea la dezvoltarea fenomenului literar românesc: Costache Stamati, Ioan Cantacuzino, Teodor Vârnav, Alexandru Donici, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Constantin Stamati-Ciurea, Ioan Sârbii, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Zamfir Rali-Arbore, Dumitru C.Moruzi, Victor Crăsescu, Matei Donici, Gheorghe Păun, Dimitrie Petrino.
Începutul secolului al XX-lea este reprezentat de scriitori ca: Al. Mateevici, Tudose Roman, Leon Donici-Dobronravov, Nusi Tulliu, Sever Zotta, Paul Gore, incluşi în capitolul Mesianicii începutului de secol XX.
Ora stelară este titlul, sub care se adună activitatea scriitorilor din perioada interbelică: Constantin Stere, Pan Halippa, Gheorghe Madan, Ion Buzdugan, Sergiu Victor Cujbă, Olga Cruşevan, Liuba Dimitriu, Petru Staţi, Lotis Doleuga, Alfred Basarab Tibereanu, Vladimir Cavarnali, Iacob Slavov, Teodor Nencev, Vasile Luţcan, Magda Isanos, Al. Robot, Sergiu Matei Nica, Andrei Ciuruga, Eugeniu Coşeriu, Arcadie Donos, scriitori dintre care unii s-au impus în conştiinţa literară.
Perioada postbelică: Rătăciri dogmatice şi întoarceri la Ithaka este titlul capitolului cel mai plin de probleme, de aceea şi autorul nu mai desfăşoară micromonografie evantaiul scriitorilor, ci atacă problemele cu care s-au confruntat aceştia. Titlurile subcapitolelor sunt edificatoare în acest sens: înstrăinare, ruptură, continuitate; Infernul proletcultist; Singuri sub semnul exilului; Vânturile lumii şi focul sacru din vatra proprie; Fenomenul morţii artistului; Generaţia pierdută şi întoarcerea la unelte. Scriitorii perioadei 1955-1965faţă cu teroarea istoriei; Căutarea dc sine a literaturii basarabene; Schimbarea la faţă; Generaţia „ochiului al treilea”; Complexele integrării; Melpomene în „cercul strâmt” basarabean; Drama criticii şi istoriei literare, Interferenţe; Homo folcloricus, Prezenţe basarabene în literatura română postbelică.
Imaginea care se decantează din lectura cărţii este dramatică, tragică, oglindind zbaterea conştiinţelor scriitorilor basarabeni de a ieşi din „noaptea” fascismului sovieto-sionist, ascuns sub numele de „comunism”, sub lozincile „internaţionalismului proletar”. Ideea suprarealistă că literatura implică sufletul a fost cel mai profund trăită de scriitorii plaiului basarabean.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.