TRACII DIN SPAŢIUL EUROPEAN AU MIGRAT ÎN…AFRICA, ASIA, JAPONIA, AMERICA ETC. (II)

Teodor Filip

Când Demostene şi Ifierate socoteau ca o cinste faptul că mamele lor fuseseră trace, când grecii ne „împrumută” zeii schimbându-le doar numele, înfruptându-se din plin de miturile şi credinţele geto-dacilor, cum să nu ne ridicăm vocea azi, noi, urmaşii acelor daco-traci, şi să spunem lumii Adevărul? De ce să tăcem, umiliţi şi furaţi de al nostru trecut glorios din dorinţa „inteligentă” de a nu ne supăra vecinii? Cine au fost şi cine sunt ei, vecinii?
Niciodată un popor umil şi fricos nu a fost respectat, niciodată un iepure nu este alături de lup! Urmaşi ai daco-tracilor, treziţi-vă, scoateţi-vă ochelarii de miop, priviţi pe la vecini şi uitaţi-vă acolo cu mândrie, de departe din trecut, redescoperiţi-vă şi mândriţi-vă. Nu este nimeni în toată Europa care să aibă o istorie mai frumoasă, mai fantastică şi mai fabuloasă, ca a noastră. Noi, nu trebuie să uităm că suntem aici, pe acest Pământ European primii, înaintea grecilor, italienilor, germanilor sau turcilor, înaintea englezilor ori slavilor.
Ei, toţi noii veniţi, doresc ca noi să nu fi existat, astfel ca să aibă dreptate! Ei spun că în Transilvania a fost un vid de populaţie, astfel încât ei au venit şi l-au umplut. Ei ne încurajează, în prostia noastră, să credem că, de fapt noi, românii, am apărut după 106 A.D., prin unirea dintre „doi bărbaţi”…Nu, domnilor! Noi avem istoria noastră, cu mii şi mii de ani înaintea rămânerii romanilor pe câţiva kilometri pătraţi din Dacia.
Nu trebuie să-i uităm pe agatârşi, despre care Herodot spunea: „Începând de la Nistru şi înaintând spre interiorul Pământului, Sciţia e mărginită mai întâi de ţara agatârşilor” (1) şi îi descrie a fi un popor puternic, civilizat şi luxos, bogat în aur”. Multe izvoare antice îi prezintă stabiliţi în preajma Munţilor Apuseni.
Originea acestora este una nebuloasă. „Părerea mea este că agatârşii trebuie consideraţi fie un grup iranian, fugit din calea sciţilor, fie un grup tracic din zonele răsăritene ale spaţiului carpato-dunărean…” (2). Cu circa 1.000 de ani î.Hr., agatârşii dispar din istorie, locul lor fiind luat de daci sau geţi.
Privind spaţiul tracic din Europa, distingem două aspecte culturale diferite: una sub influenţă geto-dacă – din nordul Munţilor Balcani până în Boemia, Silezia şi Bug, alta sub influenţa tracă – în sudul Dunării. Aceasta din urmă este spaţiul iliro-trac şi a oferit posibilitatea creării unor centre de putere pe coasta vestică a Peninsulei Balcanice, cum au fost Dardania, Illiria şi Epirul, înaintea celei mai mari centralizări de putere din Europa, ba chiar din lume. Aceste regate au fost precursoarele Imperiului Roman, ale Regatului şi apoi ale Imperiului Macedonean, ajuns la culme sub Alexandru Macedon, împăratul trac.
Tribul de bază al Dardaniei a fost acela al Dardanilor, alături de ei triburile înfrăţite de la confluenţa Dunării cu Drava, în aşa-zisa Moesia, cele de pe Valea Moraviei ce se varsă tot în Dunăre, cele de dincolo de Naissus, pe Valea Vardarului, peste Scoplia până în Macedonia, parţial cuprinsă în acest regat.
Între aceste triburi, cele mai de seamă erau, pe lângă Dardani, Calabrii şi Thunatae. La un moment dat din istoria Italiei de Sud, un trib al Calabrilor a format Calabria de azi.
Aceste triburi cu nume diferite aveau ocupaţii diferite. Existenţa diverselor minereuri din munţi a prilejuit dezvoltarea metalurgiei descoperite de nord de Dunăre, în bazinul metalifer şi carbonifer al Transilvaniei şi Banatului. Triburile Illirice de pe coasta Dalmaţiei au fost navigatori iscusiţi şi temerari, ce se ocupau cu comerţul pe mare.
Legăturile dintre triburi erau de bună vecinătate şi înţelegere şi nu se simţea încă nevoia unei unităţi centralizate. De remarcat că, şi de aici, populaţia în exces pleca de bună voie şi se stabilea pe alte meleaguri. Însă, mişcările celţilor i-a făcut pe locuitorii acestei zone vaste să-şi dea seama de necesitatea unui stat unitar şi puternic. În secolul III î.Hr. s-a realizat un astfel de regat, care a început să fie o ameninţare pentru Macedonia, cu care a avut mai multe conflicte. Paralel se dezvolta şi statul roman care la expansiunea sa a intrat în conflict cu macedonenii şi dardanii. La început, cei din urmă obţin câteva victorii, pentru ca, în bătălia din anul 76 î. Hr. – 74 î.Hr., consulul Scribonius Corio să-i învingă. Regatul Dardania a fost supus Romei şi încadrat în provincia Moesia, devenind un furnizor de grâne şi metale pentru romani. Aici au fost construite mai multe cetăţi, printre care a devenit renumită Ulpiana (ulterior Nicopolis).
Conştiinţa traco-dardană s-a păstrat cu trecerea timpului: „Printre dardanii de seamă trebuie amintit împăratul Constantin cel Mare, care s-as născut la Naissus. Toată zona traco-illiră a dat o seamă de alţi împăraţi…Amintim aici, în secolul VI-lea…pe cei trei împăraţi ai Imperiului de Răsărit: Justin I, Justinian şi Justin al II-lea. Aceştia, deşi traco-dardani, ca cetăţeni conştienţi ai Imperiului Roman au făcut tot ce le-a stat în putinţă, îndeosebi Justinian, pentru a păstra caracterul latin al statului. Imperiul începuse să se grecizeze într-un ritm prea acelerat, impunându-se tot mai mult limba elenă, care s-a răspândit încă din antichitate…
Justinian a reintrodus limba latină şi a creat prin tracul Trebonian, nemuritoarele opere: Pandetele şiInsifuliones, conservând şi reactualizând dreptul roman, baza dreptului european al lumii…” (3).
În secolul V, Dardania se desprinde de Moesia şi devine autonomă, dar cade sub influenţa slavilor. Nu au putut să le facă faţă şi au fost supuşi şi transformaţi în sclavi. Prin impunerea altei limbi şi a dezrădăcinării localnicilor, celţii şi slavii i-au transformat.
Illiria a fost unul dintre cele mai întinse regate: din zona nor-vestică a Peninsulei Balcanice, urcând spre Panonia până în Ţara Retiilor (Elveţia de astăzi), coasta Dalmată, Herţegovina şi Muntenegrul, dar şi Albania de astăzi, şi o parte a Macedoniei fiind locuite de triburile traco-illirice.
Înaintea stabilirii coloniilor greceşti, au ocupat Italia în întregime. O ramură a lor s-a îndreptat spre nord, dincolo de Panonia, ajungând până la Vistula.
Popor viguros, oţelit în lupta zilnică cu natura nemiloasă, inclusiv pe apele mărilor, de o vitejia şi un dispreţ faţă de moarte născute din credinţa în nemurire şi în zeii civilizaţiei lor, cui timpul s-a constituit într-un stat puternic, care a dat serios de furcă Romei.
La moartea regelui Agron, i-a urmat la tron soţia, Teuta, care a avut curajul să înfrunte Senatul roman apărând dreptul la hrană al poporului ce pescuia în apele „lacului illiric” (Adriatica), spunând răspicat că poporul ei „nu poate fi oprit să-şi câştige hrana pe mare”.
După cum povesteşte Diodor din Sicilia şi Titus Livius, regele Gentius a domnit peste 70 de oraşe, fiind oprit din expansiunea sa de romani. Capitala sa, Scodra – care dăinuieşte şi astăzi – este asediată. După o rezistenţă eroică de 30 de zile, capitala cade. Gentius este luat prizonier de către învingătorul Anicius şi legat de carul său la intrarea triumfală în Roma.
Din rândul lor s-au ridicat mai mulţi împăraţi romani, între care şi Diocleţian din Solona (Dalmaţia), care a reformat Imperiul Roman, împărţindu-l în patru, el alegându-şi Orientul cu Tracia, Asia şi Egiptul. A alcătuit o nouă Constituţie imperială şi illirii ai devenit cetăţeni romani.
Un alt împărat provenit din rândul lor a fost Lucius Domitios Aurelianus, proclamat în anul 270. Lui i se atribuie, pe nedrept, retragerea romanilor din partea Daciei cucerită de Traian. „Aurelian a introdus la Roma cultul „Soarelui Nebiruit”, pentru a împiedica răspândirea creştinismului. Serbările mării în cinstea Soarelui Nebiruit s e desfăşurau pe 25 decembrie. Creştinismul a preluat această sărbătoare şi această dată calendaristică, atribuindu-le însă alte semnificaţii: Naşterea lui Christos Nazarineanul în Bethleem, după cum spun Scripturile” (3).
Printr-o participare masivă, illirii au determinat crearea regatului şi Imperiului Macedonean, imperiu care s-a bazat în realitate pe Illiria, Tracia şi Peonia. Illirii au întemeiat o serie de oraşe măreţe, geograful Ptolemeu pomenind oraşul Thermidava, care marchează prezenţa elementului traco-dac în spaţiul traco-illir.
Prin traco-illiri, spaţiul tracic s-a întins în toată zona apuseană a Peninsulei Balcanice, până la Dunăre, urmându-şi cursul pentru a cuprinde Panonia, Noricum (în geografia antică a fost un regat celt în Austria de astăzi) şi jumătatea de răsărit a Italiei, care are trei componente: una răsăriteană, illirică, alta apuseană, etruscă (Nota A), şi alta derivând din troienii descălecători, fondatori legendari ai Romei.
Conştiinţa traco-illiră au mai păstrat-o astăzi albanezii, care se numesc ei înşişi „schipetari”. Limba lor actuală prezintă fenomene interesante de apropiere, pe vechi baze ariene, cu limba română, cum a demonstrat-o într-un studiu savant prof. I.I.Russu şi reprezintă cheia enigmei etrusce, cum a arătat-o mai demult învăţătorul Vraciu şi mai recent cercetătorul Zacharios Mayani.
Nu mai puţin, dialectele grupurilor aromâne din Epir, care se află azi în Albania, parte în Grecia, vădesc unele legături cu limba traco-illiră…
Majoritatea celor întrebaţi „Cine a descoperit America” vor răspunde cu convingere: „Cristofor Columb, sub patronajul spaniol”. Crezând că a ajuns în India din Asia, el i-a botezat pe localnici „indieni”, producând una din cele mai mari confuzii, care s-a perpetuat cu trecerea anilor.
Şi totuşi, cine a descoperit America? Cine au fost „indienii” ? Dacă ar fi să-l credem pe Papa Julius al II-lea, indienii americani (amerindienii) sunt adevăraţii descendenţi ai lui Adam şi Eva!!!
Lăsând la o parte scrierile creştine şi documentându-mă serios în acest sens, mă declar neputincios din acest punct de vedere. Unii istorici ori cercetători îi declară pe amerindieni descendenţi ai babilonenilor. Alţii îi numesc pe egipteni, ori chiar pe cartaginezi. Nu este uitat nici unul din triburile pierdute ale lui Israel. Se pare, şi acesta este adevărul, că nimeni nu poate prezenta categoric adevărata origine a amerindienilor.
A fost lansată o ipoteză care ne face cinste. Ea pare plauzibilă şi câştigă tot mai mulţi aderenţi în străinătate. În România mai puţin.
Acum 8.600 de ani, unele triburi carpato-dunărene, traversând Asia au ajuns până în insulele japoneze. Prin 300 î.e.n., un grup numeros de coreeni sosesc în Japonia, unde întâlnesc populaţia „Ainu”, urmaşii carpato-dunărenilor. Pe o parte îi decimă, restul sunt instalaţi cu forţa în rezervaţiile din sudul Insulei Hokaido. Acestea sunt realităţi relatate de mai mulţi istorici români şi din străinătate.
O parte dintre carpato-dunărenii din sudul Insulei Hokaido reuşesc să traverseze puntea de pământ care unea Siberia de Alaska şi imigrează spre sud. Ajung în America de Nord, America Centrală şi America de Sud.
În septembrie 2000, ziarul „New York Times” publica un articol în care se preciza descoperirea uni craniu în America de Nord, vechi de 9.000 de ani, asemănător cu al populaţiei Ainu. După apariţia articolului, nici un comentariu nefavorabil. Însă nu putea proveni de la cei care au emigrat din Insula Hokaido.
Alţi istorici s-au gândit că amerindienii sunt urmaşii unui grup de oameni care au traversat Atlanticul. Ştim că navigaţia pe mările şi oceanele lumii s-a făcut din timpuri imemorabile.
În acelaşi ziar pomenit mai sus, pe 2 mai 2000, într-un articol, se preciza că 20% din populaţia amerindienilor nord-americani îşi au originea în spaţiul carpato-danubian. Vă vine să credeţi? Din nou, nici o reacţie negativă! S-a descoperit că multe triburi din America Centrală şi America de Sud au legende şi tradiţii orale care vorbesc despre strămoşii lor, veniţi peste apa cea mare dintr-o ţară îndepărtată din Est, de unde răsare soarele.
„Textul manuscrisului Popol Vuh a fost scris pe la mijlocul secolului XVI de către un autor din Guatemala, un maya creştinat. El a copiat în limba locală Quiche, cu caractere latine, un alt manuscris Maya.
Oamenii Quiche-Maya trăiesc pe înălţimile munţilor Guatamalei, iar misteriosul manuscris Popol Vuh este unul dintre puţinele care au scăpat de furia creştinilor civilizatori ai acelor timpuri, care considerau că orice este păgân e opera diavolului. Aşa că, zeloşii preoţi creştini au ars orice le-a căzut în cale, cartea mai sus amintită fiind găsită la începutul secolului XVIII de un călugăr, de data aceasta inteligent, aparţinând unui ordin dominican, care funcţiona în Guatemala. Numele acestui călugăr este Francisco Ximenz. Ximenz nu numai că copiază textul original în Quiche dar îl şi traduce în limba spaniolă.
Dar de fapt ce conţine acest text, Popol Vuh? Conţine descrieri despre migraţia, răspândirea strămoşilor Quiche (oamenii pădurii). Textul vorbeşte despre originea estică a acestora, de dincolo de Oceanul Atlantic…”Ei au venit din Est, de la mari distanţe…ei au trecut marea”…Cel puţin aşa spun în cântecele lor în Popol Vuh. Dar când oare aceşti strămoşi ai poporului Maya au sosit şi din ce parte a Europei, Mediteranei?” (4).
Ciudat este că triburile Maya le-au spus misionarilor europeni că regatul lor a fost fondat de mult, în timpuri imemorabile, de către un mare conducător venit din Est, nu de un indian, ci de un om alb, numit Votan sau Wotan. Vechile tradiţii Maya vorbesc despre acel Votan care a sosit de peste apă, din Est, ca despre un bărbat înalt, blond cu ochi albaştri, însoţit de un grup de camarazi, într-o corabie ca un şarpe. Ei au format primul nucleu al civilizaţiei Maya.
Prin secolul XVIII, indienii tzeltal din Guatemala îi vor da scriitorului spaniol Ordonezy Aguilar o carte veche, istorică, în limba Quiche. El o va numi „Probanza de Votan” („Evidenţa lui Votan”). În această carte-document se spune că Votan a venit în America din ordinul unei divinităţi, pentru a pune bazele unei civilizaţii. Grupul lui Votan s-a stabilit pe malurile râului Usumacinta din Guatemala cam prin 1.000 î.e.n.
Să vedem cine a fost Votan. După istoria daneză, Votan era cunoscut ca Dan, Danu, Woden sau Odin şi a fost rege la sfârşitul secolului XI până la începutul secolului X î.e.n., când Danemarca făcea parte din Dacia de vestul Europei.
„Cel mai mare cronicar al Danemarcei din secolul 12 d-Hr., Saxa Grammaticus, în „Gesta Danorum”, îl etichetează pe Odin ca fondatorul regatului Danemarcei, spunând că din el s-au răspândit ca nişte canale, peste tot, fiii lui. Literatura teutonică păstrează şi ea pasaje despre călătoria pe apă a lui Votan, atunci, în timpuri uitate. Este posibil ca acest Votan Odin să fi plantat o colonie în America Centrală, colonie despre care vorbesc legendele Maya.
Dar să ne întoarcem din nou la…Biblie, Genesis 10:2, unde găsim că Japeth a avut 7 fii. 6 din ei ştim ce au făcut, al 7-lea, Tirus, pare a fi candidatul, străbun ul amerindienilor. Chiar mai mult, se vorbeşte despre Tirus că s-ar fi aşezat pe malurile Mării Getice (Negre). Unii autori din antichitate consideră că el ar fi chiar părintele tracilor (Thracicus)…Astfel că Peninsula Balcanică şi zona Mării Negre au fost populate de fiii lui Tirus. Ei au dat şi numele oraşului Tyras (Tiraspolul de mai târziu) de pe Nistru…
Din această zonă a Mării Negre a plecat şi Votan (îndeaproape înrudit cu locuitorii Troiei) pentru a conduce migraţia spre nord-vestul Europei şi cucerirea acesteia pe la sfârşitul secolului II î.Hr., punând bazele regatului Daciei (Dutch) din vestul Europei. Triburile Cymbric din nordul Peninsulei Europene Jutland, lipsite de un conducător, îl vor chema pe Votan – descendent al casei regale din Troia – să vină să le fie conducător. Votan, răspunzând chemării acestora, va mărşălui cu oamenii săi prin Europa spre vestul acesteia, fiind însoţit de Agathyrsi (Thyrsagatae – Tiregeţii)” (4).
Germanii din Şcoala lui Eichwald în „Alte geographie” vor traduce numele de Thyrsagetae ca Getae – Geţii de pe râul Tyrus (Nistru).
Dar nimeni nu-i dă lui Votan drepturile de descoperitor al Americii şi întemeierea unei civilizaţii. Nici celor din populaţia Ainu. Înainte au traversat Atlanticul şi alte popoare, întemeind civilizaţii pe care Votan le-a găsit după sosirea lui: cultura Chavin era înfloritoare în Peru, cultura Olmecă pe coasta Golfului Mexic. Şi alte popoare, ca libienii, canaaniţii ş.a. şi-au adus contribuţia la formarea amerindienilor. Iar confuzia descoperirii Americii s-a adâncit şi mai mult odată cu sosirea vikingilor din Islanda şu Groelanda.

Nota A – Nu-mi pot explica cum de unii istorici şi cercetători autohtoni, cu diplome ţintuite în rame argintii, nu pot sau nu vor să observe luminiţele din tunelul Antichităţii. Şi dau peste câte un istoric străin, dar pasionat de profesiunea sa, fără idei preconcepute, şi de la care aflu mai multe realităţi din istoria noastră străveche.
Aşa mi s-a întâmplat la documentarea pentru scrierea acestei lucrări. La un moment dat am rămas „blocat” la problema etruscilor. Materialele de pe net mai mult mă încurcau. Într-o noapte, căzând pe gânduri, mi-am adus aminte că am în bibliotecă o carte dedicată acestei civilizaţii. După circa 20 de minute am găsit-o. Este vorba despre cartea „Lumea etruscilor”, scrisă de istoricul londonez George Dennis şi apărută în Editura „Meridiane” – Bucureşti.
Pasionat de istoria veche a etruscilor, autorul îi acordă un îndelungat studiu, prin care prezintă Adevărul pe înţelesul cititorilor. Etruscii erau o ramură care s-a desprins din trunchiul uriaş al tracilor, ajungând pe teritoriul Italiei de azi, dând naştere unei civilizaţii înfloritoare, prea modernă pentru acele timpuri. Erau organizaţi în oraşe-state. Pentru edificare, reproduc un pasaj din cartea respectivă: „Cum trăiau etruscii? Autorii clasici erau de acord în a susţine că etruscii erau amatori de viaţă comodă şi bine organizată, de distracţii şi petreceri. Ei trăiau ca acele popoare (antice şi moderne) care, odată ajunşi la bogăţie, ca rod al avantajelor comerţului şi al unei industrii prospere, vor să se bucure de bunăstarea economică dobândită prin muncă. Această ţintă atât de meritată, i-a îndreptat pe cetăţeni, începând cu secolul VII î.e.n., spre obiceiuri fastuoase specifice popoarelor bogate, a schimbat chiar în mod radical poziţia indivizilor şi mai ales a femeilor. În Grecia antică şi la Roma, aceasta era tratată într-o stare de inferioritate socială în comparaţie cu bărbatul. În Etruria, primul exemplu din antichitate, femeia este egală cu bărbatul. Sărbătorită de etrusci pentru eleganţa şi frumuseţea ei, rafinată în alegerea bijuteriilor foarte preţioase…o observăm la banchete culcată comod pe acelaşi pat cu soţul sau aşezată la masă, la acelaşi nivel cu bărbatul. Ea era marea doamnă a societăţii din acea vreme. Cultivată, pregătită din punct de vedere social, participa împreună cu soţul ei la viaţa publică şi privată, adesea era iniţiată în misterele augurale ale divinaţiei. Ca amprentă a suveranităţii sale, fiii luau numele său de familie şi îl adăugau la cel al tatălui…
Ea împărţea cu soţul ei splendoarea mormântului familiei, iar bogăţia obiectelor funebre ce-i aparţineau, adesea depăşeau ca număr şi valori pe acelea ale bărbatului…”
Vă rog să reţineţi: în secolul VII î.e.n., la etrusci era egalitate între soţ şi soţie, şi în viaţa publică şi în cea privată. Şi faceţi singuri comparaţie cu situaţia din zilele noastre. Personal, am reţinut, din această egalitate şi din felul în care era înmormântată soţia, că era vorba de o familie bine închegată, care nu cunoştea adulterul, bigamia sau alte drăcovenii moderne. Iar logica şi bunul simţ îmi spun că etruscii au migrat din Asia Mică ori din Egipt, cum susţin majoritatea celor care vorbesc despre etrusci.
Să-l cităm în continuare pe autor: „Ştim, de pildă, de la Juvenal, despre existenţa lui Tanaquil şi soţia lui Tarquinius, pricepută în medicină şi ştiinţele matematice, de mare ajutor pentru soţul ei în politica guvernării.
Ştim de la Lactantius despre o nimfă Begoe, care a scris despre ARS FULGURITARUM, sau arta interpretării fulgerelor. Acest autor adaugă că această Begoe era atât de dotată în arta magiei, încât făcea un taur să se prăbuşească mort la pământ, după ce i-a şoptit la ureche numele zeului care o proteja…”
Despre cetatea Sutri (Sutrium): „Nu există nici o îndoială că Sutri este de origine etruscă, deoarece sunt numeroase dovezile originii sale (…). Deasupra porţii îndreptate spre vest se află următoarea inscripţie: SUTRIUM, ETRURIAE CLAUSTRA URBES SOCIA ROMANIS COLONIA CONJUCTA IULIA (Sutrium, cheia Etruriei, oraş aliat cu romanii, colonia Julia fiind asociată), iar deasupra porţii romane, pe o altă poartă modernă este pictată stema oraşului reprezentând un cavaler cu trei spice de grâu în mână. Dedesubt o inscripţie spune: A PELASGIIS SUTRIUM CONDITUR (Sutrium a fost construită de pelasgi)…”
Aceste două inscripţii, notate cu exactitate de George Dennis, sunt deosebit de valoroase pentru cunoaşterea istoriei strămoşilor noştri. Se recunoaşte prezenţa pelasgilor în Italia şi faptul că au ridicat cetăţi acolo.
De-a lungul a aproape două milenii, etruscii au reprezentat un factor de civilizaţie în inima Italiei. Apogeul puterii etruscilor a fost atins în anul 535 î.e.n.. Amintesc că, anterior, dinastia etruscă a Tarquinilor a condus Roma din 616 până în anul 509. Unindu-se cu Cartagina, în bătălia navală din 535, de la Alatia, etruscii i-au învins pe greci, care vroiau să se stabilească în sudul peninsulei.
Apoi a început declinul acestora. În 474 î.e.n., are lor bătălia navală din Golful Naplas, în care grecii i-au învins pe etrusci. A urmat răzbunarea Romei: în 396 î.e.n. îi nimicesc pe Vei, iar în 265 pe Velsini. În acest fel, etruscii au dispărut din istorie.

Surse:
1. Grigore Tocilescu, „Dacia înainte de romani”, p. 53-54
2. Al. Vulpe, „Magazin istoric”, nr. 2/1977, p. 51;
3. http://www.gebelezis.org/regate-trace.htm;
4. http://www.daciaorg/cucerirea%20americii.html;