TRACII DIN SPAŢIUL EUROPEAN AU MIGRAT ÎN…AFRICA, ASIA, JAPONIA, AMERICA ETC. (I)

TRACII – „Neamul cel mai numeros din lume”
„Marii anonimi ai istoriei” (1), tracii constituiau „neamul cel mai numeros din lume”, spunea marele Herodot. Despre rolul lor politic în istoria antică cunoaştem prea puţine, fapt datorat neputinţei sau nepriceperii istoricilor antici de a le scrie istoria corectă ţi adevărată.
Majoritatea mărturiilor privind istoria tracilor au fost primite prin filiera grecească sau/şi latină. Tot Herodot menţionează: „Tracii constituie neamul cel mai numeros după inzi”. Restul mărturiilor se datorează descoperirilor arheologice de pe teritoriilor locuite odinioară de ei, de traci.
Arborele tracic numără peste 200 de triburi, principalele fiind cele ale dacilor, geţilor, ramanilor, bessilor, latinilor etc. „Numărul ramurilor giganticului arbore al tracilor se ridică la cca. 200” (2). Profesorul-preot Dumitru Bălaşa a alcătuit un tabel al acestora numărând nu mai puţin de 150 de ramuri tracice. Pentru aceasta, vezi „Ţara Soarelui” sau „Istoria Daco-României”.
Marele Herodot spunea că „Tracii au multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”.
După victoria grecilor, de la Marathon, asupra perşilor, regele Xerxes (486-465 B.C.) îşi formează o mare armată printre care se menţionează, de către acelaşi Herodot, şi prezenţa tracilor Bithini, din nor-vestul Asiei Mici. Aceştia erau descrişi astfel: „Tracii însoţeau expediţia purtând pe cap căciuli din blană de vulpe, îmbrăcaţi în hitoane, peste care se înfăşurau cu mantale viu colorate. În picioare şi peste pulpe aveau o încălţăminte din piele de căprioară. Ca arme au suliţe, scuturi uşoare şi pumnale mici”.
Ovidiu, în „Tristele”, îi surprinde pe geto-daci astfel:
„* Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumului.
* Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolba, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
* Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.
* Mâna lor dreaptă e întotdeauna gata să învingă cuţitul pe care îl poartă legat la şold orice bărbat”.
„În anul 547 B.C., perşii lui Cyrus au înfrânt regatul Lydiei tracice din Asia Mică, extinzându-şi stăpânirea spre nord-vest, până la ţărmul sudic al Mării Marmara.
Regele persan Darius I (522-486 î.Hr.) a întreprins o expediţie la nord de Dunăre iar, după acelaşi Herodot, singurii traci care s-au luptat cu el au fost geţii din Scythia Minor (Dobrogea), nelăsându-l pe acesta să se stabilească acolo. L-au atacat tracii din Munţii Pangaion (sau Pangeul, era muntele sacru al tracilor sud-dunăreni, unde se aflau o mulţime de sanctuare – n.T:F), cât şi tracii Odomanţi, stabiliţi mai la nord, păstrându-şi astfel independenţa” (3).
După înfrângerea şi desfiinţarea confederaţiei tribale a tracilor Odrişi, într-un război fratricid, Filip al II-lea, regele Macedoniei, va întreprinde o incursiune în ţinuturile Dunării de Jos, în anul 339 î.Hr., unde regele get Kothelas i-a dat-o pe fiica sa Meda, de soţie. Întorcându-se acasă cu o bogată pradă de război, la traversarea Munţilor Haemus (Balcani), armata macedoneană este atacată de tracii Tribali, care le-au luat toată prada. Filip al II-lea este rănit grav la picior.
Patru ani mai târziu, Alexandru Macedon (336-326 B.C.), fiul lui Filip al II-lea, pătrunde în „Ţara Zeilor – Dacia” şi poartă lupte grele cu fraţii geto-daci conduşi de regele Syrmos („Din Soare”), care se baricadează pe un ostrov al Dunării cunoscut azi ca „Păcuiul lui Soare”.
Este bine ca cititorul să cunoască că „Alexandru” este un foarte vechi nume pelasgic, carpato-dunărean. „Alexan-Dros”/”Cel jertfit Cerbului” (precum Cerbului lui Orfeu i s-a zis şi Dros „Cerbul”) – Nota A. În amintirea sacrificiului său s-a constituit teribila tradiţie getică a trimiterii uni „Sol Curat” la ceruri. El era mesagerul care o dată la patru ani era azvârlit între suliţe şi prin moartea lui ducea Zeului Suprem mesajul poporului său (a se vedea „Dacia secretă” a lui A.Bucurescu, la p. 21).
În evoluţia lor, carpato-dunărenii s-au răspândit în jurul nucleului cetăţii naturale a Munţilor Carpaţi, munţi greu de trecut, unde aurul, argintul şi sarea (indispensabilă vieţii) se găseau din belşug.
„Ei, carpato-dunărenii s-au răspândit peste toată Europa Centrală, de la Alpii Austrieci şi din Câmpia Bavariei până în Podişul Galiţiei Orientale şi în stepa Dobrogei, iar de acolo până peste toată aşa-zisa Rusie Meridională. De la Nistru şi până în Kuban (vezi tracii Cimmerieni), Asia Mică, insulele Mării Tracice (Egee) au fost populate la început de ei, pelasgii-tracii-arienii carpato-dunăreni ajungând până în nordul Africii” (3).
O mică paranteză. Falsificatori de istorie sunt nu numai „academicienii-profesori de istorie”, ci şi odrasle ale foştilor lideri comunişti. Astfel este fiica fostului preşedinte Jivkov. Până la ea, bulgarii credeau că sunt slavi la origine. Ori, marea „istoriografă”, căreia i s-au alăturat academicianul V. Georgiev, profesorii A. Fol şi G. I. Georgiev, a „descoperit” că nu au existat traci la nord de Dunăre. Ei, bulgarii, au devenit traci, extinzându-şi astfel istoria cu câteva mii de ani. Şi, în timp ce guvernarea CDR desfiinţa Institutul de Tracologie din România, bulgarii şi-au creat unul!!! Era mult mai simplu pentru ei să se mândrească că ne-au subjugat şi decimat, că ne-au cotropit în secolul VI, lăsând în urma lor doar un număr mic de supravieţuitori. Cum poţi afirma că ai la origine neamul trac când vorbeşti o limbă slavonă? Apărută destul de târziu în istorie.
De-a lungul râului Mariţa trăiau tracii Odrişi, de-a lungul râului Struma trăiau Medii – un trib din care se trăgea şi legendarul Spartacus. Născut în jurul anului 113 î.Hr., înrolat în armata romană, îşi va permite un „mic concediu” pe cont propriu. Fiind prins, a fost transformat în sclav-gladiator. Excelent pregătit la şcoala din Capua, cu suflet de trac, nu a acceptat să le ofere „spectacole” în arena stăpânilor şi să moară de ruşine. Aşa că împreună cu încă 70 de camarazi, a evadat şi a reuşit să clatine şi să înspăimânte inima Imperiului Roman – Roma. După mai multe lupte în care a ieşit victorios, învins de o armată romană enormă, Spartacus moare vitejeşte, în 71 î.Hr., lângă Silar, râzând fericit ca toţi tracii (Nota B).
Să-i reamintesc pe Odrişi, trib tracic din zona Munţilor Rodopi, care s-au răsculat împotriva Imperiului Roman în 26 e.n.
Prof. univ. dr. Decebal Bucurescu îl menţionează pe Herodot care, în „Istorii” II, scrie: „Elada, ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia”. Ei, grecii, sosiţi între anii 1900-1400 î. Hr. în patru valuri (aheii, ionienii, dorienii şi eolienii), ne-au găsit acasă, pe noi, pelasgii carpato-dunăreni, numindu-ne traci – nume menţionat pentru prima oară de acelaşi Herodot.
Ei ne-au învins în mai multe rânduri, reuşind să ocupe partea sudică a Peninsulei Balcanice. De la noi au luat apoi Asia Mică (vezi războiul împotriva tracilor), au ocupat insulele din Marea Tracică, grecii schimbându-le nunele în Marea Egee.
Revanşa ne-au adus-o tracul-pelasg-macedon Alexandru (336-323 B.C.), care cucereşte Grecia. Învinşii sunt angajaţi în armata sa şi, într-o perioadă foarte scurtă reconstruieşte marele Imperiu Pelasgic, recucerind Egiptul, Mesopotamia, Persia, India. Capitala o stabileşte la Pela.
Peste 200 ani, marii „academicieni-istorici”, de data aceasta greci, îl redescoperă pe marele Alexandru ca fiind „grec” şi îl pun în Pantheon-ul lor. Bulgarii nu se lasă mai prejos şi-l adjudecă şi ei pe „strămoşul” Alexandru, considerându-l unul dintre cei mai mari generali bulgari ai Antichităţii !!
Săraca Istorie, cum îşi bat joc reprezentanţii tăi de poporul primordial! Iar ai noştri academicieni, istorici, cercetători, Academia…, toţi îşi pleacă capetele şi tac. Şi cu mândrie patriotică afirmă că dacii au fost „romanizaţi”. Să le fie ruşine!..
Importanţa tracilor şi a spaţiului tracic a fost subliniată ştiinţific, prin documente şi probe, de către Vasile Pârvan, autorul sintezei istorico-arheologice despre protoistoria Daciei, pe care a intitulat-o „Getica”. În această lucrare a pus în evidenţă, documentat şi convingător, măreţia poporului geto-dac. A murit de timpuriu, la vârsta de numai 45 de ani, după ce a cercetat Argedava, unde au fost descoperite schelete de uriaşi de 3-5,8 m. Ne-a lăsat un tezaur de nepreţuit – opera lui ştiinţifică.
În „Iliada”, Homer spunea despre traci: „Armatele lor străluceau de scuturi de aur şi tezaurele lor erau aşa de preţioase că regele Priam (rege al Troiei tracice) a putut să ia înapoi, de la greci, capul fiului său mort, numai după ce le-a dat acea faimoasă Cupă Tracică de Aur”
Bogăţiile solului şi subsolului au făcut ca spaţiul tracic să fie râvnit de triburile şi popoarele vecine. Spre acel El Dorado al Antichităţii îşi orientau dorinţele jefuitorii vecini. „Invadatorii europeni au venit şi încă mai vin de la răsărit”, spunea I. C. Drăgan. „Orice pom ce dă roade şi seminţe caută să le răspândească în preajmă, aşa şi neamul nostru al daco-tracilor, prin triburi prolifice,a sădit şi s-a răspândit fie la marginea teritoriului, fie depărtându-se la distanţe mai mari până în Rusia ori trecând strâmtorile Bosforului şi ale Dardanelelor până în Anatolia”.
Aşa au ajuns Marmanii – Dardanii să ridice oraşul Troia, iar Brigii să alcătuiască o „filială” care a luat numele de Frigia. Mysii nu erau altceva decât o fărâmă a Moeşilor din sudul Dunării. Merapii, Iazigii şi Veneţii din Italia de răsărit erau surplusuri ale Traco-Ilirilor din Dalmaţia şi din Panonia – unde a existat statul Rama până la venirea ungurilor.
Extinderea neamului carpato-danubian se poate asemăna cu o explozie atomică, avându-şi epicentrul acolo, acasă, în Ţara Soarelui, în Daksha pre-sancrită, ariană. Îi vom găsi pe strămoşii noştri pe râul Hipanis (Bug) şi Borystene (Nipru). Cimmerienii vor fi împinşi de către sciţi spre sud, dar şi sciţii se vor topiîn Marea Populaţie Tracică, tracizându-se, lăsând în urma lor doar…un nume (Eugen Delcea precizează: „un scyth era un get din Dobrogea iar N. Densuşianu preciza că era vorba de un supranume, erau…scutaşi, care purtau scuturile în faţa armatei…).
„Ei, tracii, care se întindeau spre apus până la Atlantic şi pe Valea Vistulei întemeind cetăţi ca Getidava. Alte ramuri ca etruscii şi veneţii se vor îndrepta spre Valea Padului. Peninsula Italică au cucerit-o de cel puţin patru ori, ultima dată sub conducerea strălucitului raman Enea . plecat din ţara Oltinei (Dobrogea de azi), ori după Homer şi Virgilius, de la Troia” (3).

Nota A – Orfeu este un erou din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus şi al nimfei Calliope. A fost iniţiat de fratele său Linos în arta cântului la liră, dobândind o in egalabilă măiestrie. I-a însoţit pe argonauţii lui Iason în expediţia pentru căutarea „lânii de aur”.
În religia geto-dacilor era venerat şi considerat făuritorul unei adevărate religii. Apoi a fost venerat în Grecia şi în Imperiul Roman. În religia creştină din Imperiu, Hristos era înfăţişat ca Orfeu în postura „Bunului Păstor”. Dacii i-au consacrat animale cu coarne („coroană”) – cerb, zimbru- bour. El a mai fost numit DROS-Cerbul, sacrificiu prin care un „sol curat” era trimis în ceruri. Obiceiul era numit ALEXAN-DROS sau TIA-RANTOS, adică „Cel jertfit Cerbului”.
Nota B – Numele eroului nostru trac este preluat de germanii socialişti care înfiinţează, după Primul Război Mondial, „Liga lui Spartacus” (Spartakusbund). Aceştia, în frunte cu Rosa Luxemburg şi Carol Liebknecht vor transforma la 30 decembrie 1918 „Liga lui Spartacus” în Partidul Comunist German. Ce ironie a sorţii!
Şi tot ei, germanii, la numai câţiva ani, vor avea o nouă idee: fură Simbolul Vieţii Veşnice a Dacilor – Zvastica Pelasgică, transformând-o într-un simbol al războiului şi cruzimii, manifestat în cel mai extremist sens, creând martiri în proporţie de masă.
Astfel, vechi simboluri, preluate şi folosite necorespunzător, îşi pierd aparent valenţa. Cum s-a întâmplat şi cu vechiul semn hittit carpato-dunărean al Vulturului cu două capete. Preluat de Bizanţ, apoi la formarea Imperiului Austro-Ungar etc.etc., pentru ca apoi să fie preluat de ţarii ruşi, iar în zilele noastre să redevină actual, preluat de noul stat Rusia. Nu trebuie să surprindă pe nimeni ţarii ruşi s-au intitulat urmaşi ai hittiţilor.

Surse: 1. Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Vol. II, p. 158, Ed. Ştiinţifică, 1991;
2. Mircea Eliade, „Dicţionar al religiilor”, p. 265;
3. http://www.dacii.go.ro/materiale/dacii/istoria/pagini//despre-traci.htm;