DESTINUL BASARABIEI: TILSIT-ERFURT (1807-1808) VS RIBBENTROP-MOLOTOV (1939)

tilsit

În ajunul marcării celor 200 de ani de la sfârşitul războiului ruso-turc din 1806-1812 (16(28) mai 2012), în urma căruia Basarabia a fost anexată de către Imperiul Rus, se trec cu vederea alte două evenimente, legate nemijlocit de această tristă aniversare.
Este vorba despre negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) între Franţa şi Rusia.
Nu uităm despre Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Uniunea Sovietică a primit carte blanche pentru a reanexa Finlanda, Statele Baltice, Basarabia (a cărei metamorfoză este Republica Moldova), vestul Ucrainei şi al Bielorusiei. Dar, puţini îşi mai amintesc că măsuri similare au fost făcute şi în timpul celebrelor negocieri de la Tilsit, în 1807, care au încheiat un război dintre Imperiul Rus şi Franţa napoleoniană. Iar împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon. Mai mult chiar, ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India). Napoleon căzuse de acord ca Rusia să-şi extindă graniţele la nord şi la sud din contul Finlandei, Principatelor Române şi altor teritorii pe care va fi capabilă să le subjuge prin forţa armelor.
O analogie între războaiele duse de Alexandru I contra otomanilor şi Suediei şi expansiunea sovietică din 1939-1940 poate fi identificată în mod clar. Şi în primul caz, şi în al doilea motivul principal pentru acţiunile oficiale ale ruşilor (sovieticilor) a fost de a contracara un „eventual” atac din partea Vestului, cât mai departe de frontiera existentă. Şi în primul, şi în al doilea caz pretextul pentru război a fost unul extrem de îndoielnic. Şi în primul, şi în al doilea caz războaiele au fost influenţate de consecinţele acordurilor secrete semnate de Rusia (URSS), cu „stăpânul” Europei continentale. Numai că, în 1939, acesta a fost Hitler, iar la începutul secolului al XIX-lea era Napoleon. Iar în urma anexărilor din 1809-1812 ruşii acaparaseră la nord Finlanda şi la sud Basarabia, pe care le-au stăpânit până la 1917, încercând să le ocupe din nou la 1939 (parţial, în războiul „de iarnă”, Finlanda) şi la 1940 (fără lupte, România dintre Prut şi Nistru).
Tratatul de la Tilsit şi acordul sovieto-german au dus la extinderea teritorială a Rusiei (URSS), iar principalele direcţii de expansiune au coincis (cu excepţia Statelor Baltice). Există trei astfel de zone: finlandeză, poloneză şi dunăreană. Direcţia finlandeză: războiul ruso-suedez din 1808-1809, în urma căruia a fost anexată Finlanda (aceasta corespunde cu războiul sovieto-finlandez din 1939-1940 şi formarea RSS Carelo-Finice). Direcţia poloneză: anexarea regiunii Bialystok în 1807 şi districtului Tarnopol din Galicia, în 1809, ca o compensaţie pentru participarea Rusiei în războiul împotriva Austriei de partea lui Napoleon (alipirea Ucrainei de Vest şi Bielorusiei de Vest, în 1939). Direcţia dunăreană: războiul ruso-turc din 1806-1812 şi anexarea Basarabiei (invazia Armatei Roşii în Basarabia şi Bucovina de Nord în vara anului 1940).
Semnând pactul cu Germania hitleristă, Stalin, care cunoştea bine istoria războaielor napoleoniene, fără îndoială, ar putea fi apelat teoretic la precedentul Tilsitului. Rusia a folosit Pacea de la Tilsit, pentru a-şi întări capacitatea de apărare, promovând reforme militare importante, ţinând cont de experienţa franceză. Stalin, de asemenea, a încercat să folosească răgazul paşnic pentru a întâmpina pe deplin pregătit inamicul. O altă întrebare este: în ce măsura aceasta i-a reuşit?
Ce s-a întâmplat mai departe este, de asemenea, cunoscut. În timp ce Rusia se extindea pe contul Suediei (Finlandei) şi Principatului Moldovei (Basarabiei), împingându-şi frontierele spre nord şi sud, Napoleon şi-a extins graniţele imperiului său până-n Portugalia. În timp ce Stalin şi-a anexat Statele Baltice şi Basarabia, a luptat cu finlandezii şi a cotropit Ucraina de Vest, Hitler a cucerit complet Europa continentală. Iar apoi ambii, şi Napoleon, şi Hitler au atacat Rusia (URSS). În 1941, Finlanda şi România s-au revanşat contra URSS pentru a-şi recupera teritoriile pierdute.
Revenind la tratatele franco-ruse încheiate la Tilsit (ratificate de către Alexandru I şi Napoleon la 27 iunie/9 iulie 1807), vom remarca că în ambele tratate (Tratatul ruso-francez de pace şi prietenie şi Tratatul ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă (secret) au fost introduse articole ce vizau raporturile ruso-turce şi soarta Principatelor Române. În primul tratat, problema care ne interesează a fost reflectată, direct sau indirect, în articolele 22-25. Articolul XXIII: „Trupele rossiene se vor retrage din principatele Valahia şi Moldova, dar provinciile menţionate nu vor fi ocupate de trupele turceşti până la schimbul instrumentelor de ratificare a viitorului tratat definitiv de pace între Rusia şi Poarta Otomană”.
În articolul VIII al Tratatului secret ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă s-au fixat următoarele stipulaţii, ce vizau direct raporturile ruso-turce: „Dacă din cauza schimbărilor care au survenit la Constantinopol” Poarta nu va accepta mediaţia Franţei sau după acceptarea ei, în termen de trei luni, convorbirile nu se vor solda cu un rezultat satisfăcător, atunci „Franţa va acţiona împreună cu Rusia împotriva Porţii Otomane şi ambele părţi contractante vor încheia un acord menit să elibereze de jugul şi suferinţele turceşti toate provinciile Imperiului Otoman din Europa cu excepţia Constantinopolului şi provinciei Rumelia”.
În clauzele tratatelor ruso-franceze referitoare la Problema Orientală nu s-a fixat concret împărţirea Imperiului Otoman. Mai degrabă, dacă vom ţine cont de conţinutul altor articole, între Franţa şi Rusia au fost repartizate sferele de influenţă în Europa. Chiar şi articolul VIII al Tratatului secret de alianţă conţinea o formulare ambiguă în privinţa viitorului destin al posesiunilor otomane din Europa. Devenind mediator, Napoleon a urmărit să ia sub controlul său chestiunea soluţionării litigiilor ruso-turce, fără ca să-şi asume anumite obligaţii fixate în documente diplomatice.
Deşi în tratate nu s-a fixat deschis încorporarea Principatelor Române la Rusia imperială, în cercurile politice şi militare ruseşti tocmai în aşa mod era interpretat conţinutul lor. În afară de aceste două tratate, care însumau în total 46 de articole, dintre care 16 erau adiţionale şi secrete; şi acordul ruso-francez privind „transmiterea” Franţei a regiunii Cotor şi Insulelor Ionice – în arhivele ruseşti nu s-au găsit niciun fel de alte documente, care s-ar fi semnat la Tilsit. Dar, chiar la puţin timp după săvârşirea acestui eveniment, în Europa a început să circule aşa-zisul „Tratat secret de la Tilsit” care presupunea, printre altele, acapararea de către Rusia a posesiunilor europene ale Porţii Otomane.
În scrisorile din 29 iulie şi 5 august 1807, consulul austriac de la Bucureşti, Brenner, comunica ministrului Afacerilor Externe, Stadion, că generalul Miloradovici susţinea că prin înţelegerea ruso-franceză Basarabia, Moldova, Ţara Românească vor fi cedate Rusiei, iar Dunărea va fi hotar între Imperiul Rus şi cel Otoman.
Speranţele ţarului rus în acordul mutual al lui Napoleon de la Tilsit (1807), referitor la anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti, nefiind fixat pe hârtie, nu se bazau însă pe un suport juridico-diplomatic. De aceea, „pretenţiile” diplomaţiei ruse erau privite de către cei de la Quay d’Orsay ca fiind neîntemeiate, deoarece în diplomaţie, ca şi în muzică, „dacă motivul nu este pus pe note, el nu are nici o valoare”. Chiar dacă Napoleon considera că Principatele sunt deja pierdute pentru Poartă, el nu se grăbea să soluţioneze problema orientală în favoarea Rusiei, din motivul principal că vedea în aceasta un mijloc efectiv de presiune politică asupra Petersburgului şi de şantaj al englezilor.
În vara anului 1808 se efectuau pregătirile de proporţii, necesare pentru preconizata întâlnire a împăraţilor Napoleon şi Alexandru I. Înainte de a pleca la Erfurt, unde fusese fixat locul acestuiSummit talks, Napoleon îl însărcinează pe Talleyrand să pregătească un proiect de tratat în care se menţiona că împăratul Rusiei „se va mărgini, în prezent, să ocupe, ca şi în trecut, Ţara Românească şi Moldova, lăsând toate lucrurile în situaţia în care se găsesc astăzi…” (art. 7). De asemenea, se menţiona că negocierile de pace ruso-turce vor începe numai după ce negocierile cu Anglia vor indica un sfârşit favorabil.
La 17(29).09.1808, Rumeanţev şi Champagny, miniştri de Externe şi plenipotenţiari ai celor două puteri, încep negocierile. Rumeanţev comunica ţarului că Franţa recunoscuse încorporarea Principatelor Române la Rusia, dar „împăratul Napoleon nu poate, fără a nu provoca numeroase reproşuri motivate din partea turcilor, să-i impună sau să le prescrie să cedeze aceste principate” Rusiei.
În urma convorbirilor şi întrevederilor personale dintre Napoleon şi Alexandru I la 30.09 (12.10) 1808, la Erfurt, a fost semnată Convenţia secretă de alianţă între Rusia şi Franţa. Chestiunilor Imperiului Otoman şi Principatelor în tratativele ruso-franceze le-a revenit un rol esenţial, fiindu-le consacrate cinci dintre cele 14 articole ale Convenţiei: „Articolul 5. Înaltele părţi contractante se obligă a considera o condiţie neapărată a păcii cu Anglia recunoaşterea de către ea a Finlandei, Valahiei şi Moldovei ca fiind încorporate în componenţa Imperiului Rus”. „Articolul 8. …Majestatea Sa împăratul întregii Rusii a mutat, deja, în această parte hotarul imperiului său până la Dunăre şi a încorporat la imperiul său Moldova şi Valahia, negăsind posibil să recunoască integritatea Imperiului Otoman, altfel decât cu această condiţie. Drept urmare, Majestatea Sa împăratul Napoleon recunoaşte încorporarea amintită şi hotarul Imperiului Rus, mutat până la Dunăre”.
Astfel, acţiunile diplomaţiei ruse în vederea rezolvării problemei orientale în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse la Tilsit şi Erfurt şi-au găsit un sfârşit logic: acapararea a ceea ce era deja în mâinile proprii – a Principatelor Române. La 1808 cei doi suverani considerau că s-au întâlnit „pentru a se ocupa de interesele globului pământesc şi nimic nu-şi doresc sie, decât doar a păstra ceea ce fusese deja achiziţionat”.
Putem conchide că, după Tilsit, scopurile Rusiei în privinţa chestiunii Principatelor Române au evoluat esenţial: de la menţinerea sferei de influenţă – la încorporarea lor nemijlocită. Au evoluat şi metodele de înfăptuire a actului dat: de la rezolvarea lui cu asistenţa Franţei (la Tilsit) spre soluţionarea pe cale de sine stătătoare (la Erfurt). Negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) demonstrează că diplomaţia secretă europeană a evoluat într-o nouă fază: Europa este împărţită de marile puteri în sfere de influenţă. Iar principiile dreptului internaţional s-au redus la adresa Principatelor Române, la încheierea unor pacte de partajteritorial de către cei doi mari jucători ai epocii – Rusia şi Franţa.
Cu toată convenţionalitatea analogiilor istorice, pare a exista o paralelă între Tratatul de la Tilsit (1807) şi Convenţia de la Erfurt (1808) cu pactul sovieto-german din 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop). În ambele cazuri, adversarii ideologici au semnat un acord pragmatic privind împărţirea sferelor de influenţă în Europa. Comun este şi demersul general antibritanic al ambelor tratate. Prin pacea care s-a încheiat la Tilsit, harta politică a Europei era substanţial modificată şi apoi revăzută la Erfurt.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

Sursa: Cotidianul Național TIMPUL