«NOII RUŞI» AI LUI PUTIN LA CHIŞINĂU

Petru Grozavu

7 aprilie 2012, deşi a tulburat, graţie presei, mai multe ape – de o parte şi de alta a baricadelor politice, nu a schimbat prea mult conţinutul de fond în dosarul 7 Aprilie 2009. Jocul de manevră a rămas acelaşi: opoziţia comunistă şi-a reiterat acuzaţiile la adresa AIE pentru evenimentele din 2009, Alianţa (în mod selectiv) a acuzat Procuratura Generală că tergiversează instrumentarea dosarului, iar Procuratura s-a acoperit cu «secretele anchetei» ori a readresat acuzaţiile judecătorilor şi poliţiei.
Ping-pongul mai rămâne încă jocul preferat al celor care administrează dosarul 7 Aprilie. De ajuns să facem o simplă resetare a apariţiilor din mass-media pe durata ultimei săptămâni, ca să descoperim că aşteptările societăţii şi ale puterii, în cazul 7 Aprilie, sunt total diferite. În timp ce lumea aşteaptă dosare cu finalitate: detenţii (şi nu sentinţe cu suspendare), demisii, devansări sau retragerea gradelor militare pentru torţionari şi superiorii lor, cârma ţării dă prioritate recompenselor morale: declararea zilei de 7 Aprilie drept Zi a Libertăţii, relansarea ideii Monumentului Libertăţii în scuarul Parlamentului şi, tot pe aceeaşi undă, iniţiativa, mai nouă, a premierului, pentru înălţarea unui monument Tricolorului, de data asta în scuarul Casei Guvernului. Fiecare cu monumentul său, deşi nu cred că pentru Tricolor există loc mai indicat în spaţilul public, pe axa Catedrală-Guvern, decât Arcul de Triumf, pentru care s-ar cere, elementar, nişte modificări de cupolă. Dar, să revenim la temă. Nu neg, s-ar putea ca în societate să existe nevoie şi de «recompensele morale» la care făceam referire mai sus, însă nu doar astea sunt aşteptările de pe lista 7 Aprilie. Adevărul şi dreptatea nu pot avea substituenţi. Şi aici părerile, cu regret, rămân şi mai departe neintersectate. Primii vor adevărul curat. Ceilalţi nu neagă că vor şi ei adevărul, dar un adevăr «în rate», pe «porţii». Fie din nişte raţionamente tactice, pentru a-şi «cuminţi» oponenţii sau colegii (politica admite astfel de reguli), fie pentru că adevărul gol-goluţ nu convine sau convine parţial. Şi nu tuturor. Declaraţia lui Alexandru Tănase, că în Alianţă există persoane care ştiu cu exactitate ce s-a întâmplat pe 7 Aprilie, nu poate fi o părere de neglijat. Deşi e clar şi aşa că o guvernare care controlează de trei ani la rând SIS-ul, Procuratura, Internele, Justiţia, Armata nu are cum să nu ştie adevărul. Şi atunci, care-i problema? De ce acest adevăr trebuie dosit şi ţinut în taină ca pe o Sfânta Împărtăşanie?

De ce tace Rusia?

Surpriza cea mare pentru 7 aprilie 2012 a fost apariţia pe mai multe site-uri a filmului «Operaţia 7 Aprilie» – un documentar care, deşi nu poate avea pretenţia unui adevăr în ultimă instanţă (în primul rând pentru că e un film anonim), are, în schimb, plusul de a spulbera speculaţiile care s-au făcut de mai multe ori de la 2009 încoace, că mărturiile în dosarul 7 Aprilie au dispărut, că au fost distruse şi că ancheta ar fi în mare dificultate. Poveşti lansate, posibil, tot de cei care se fac responsabili de anchetă. Şi «Operaţia…» ne-o demonstrează. Ce spune filmul? Unu: că acele acţiuni de la 7 Aprilie au fost planificate a priori de anturajul lui Voronin (M. Tkaciuk), cu implicarea serviciilor secrete ruse. Doi: că emisarul rus Eduard Baghirov, «evadat» ulterior de la Chişinău, a fost omul de legătură dintre Moscova şi Chişinău în pregătirea operaţiunii. Trei: că protestele din seara de 6 aprilie, iniţiate de jurnalista N. Morari, cu concursul Hyde Park, au fost o repetiţie generală pentru ziua de 7, Morari fiind şi ea parte a grupului diversionist «Baghirov». Patru: că, în R. Moldova, activează mai multe organizaţii de «orientare pro-românească», inspirate şi gestionate de serviciile speciale ruse. Şi cinci: operaţiunea 7 Aprilie a avut scopul simulării «pericolului românesc» pentru R. Moldova, discreditării României şi a UE (arborarea drapelelor pe clădirea Preşedinţiei), compromiterea opoziţiei anti-comuniste şi acordarea de undă verde guvernării de mai departe a unui regim pro-rusesc, ca cel comunist. Nu ştiu ce efect va avea acest film, ca probă, la dosarul 7 Aprilie, dar în mediul politic şi în mass-media zarva rămâne mare. Mai multă lume vizată în film (care se deconspirase şi singură prin interviurile de după «revoluţie») se declară inculpată. N. Morari e în doliu. PCRM e la pământ. M. Tkaciuk a cerut audienţă personală Procurorului General. În schimb, tace Rusia, deşi cazul nu e de tăcut. Felul în care s-au întors lucrurile şi în care Rusia atacă comuniştii, prin Baghirov (mă refer la declaraţiile din film), lasă impresia că Voronin a fost trecut de ruşi cu tot cu partid la «abator». Scos din joc. Iar asta înseamnă că Putin are o altă rezervă serioasă la Chişinău, mai loială, mai abilă, mai dresată, şi că R. Moldova are de jucat un joc nou, mai puţin ordinar şi, posibil, foarte riscant şi periculos. Activizarea Moscovei, Kievului şi Tiraspolului în relaţiile cu Chişinăul, sacrificarea lui Voronin şi a PCRM-ului, misionarismul, încă neclar, al lui D. Rogozin în Transnistria şi vizita la Chişinău şi Tiraspol «de documentare în conflictul de la Nistru» a Patriarhului Kirill revelează faptul că suntem în pragul unor noi jocuri politice de scenă sau de culise. Curios, cine sunt «noii ruşi» la Chişinău? Care-i «calul» pe care-l va încăleca Putin după reintrarea sa în Kremlin?