EMINESCU ŞI CONŞTIINŢA TRACICĂ

ION ITU
ORFISMUL EMINESCIAN

CONŞTIINŢA TRACICĂ

Eminescu afirmă tranşant că „Peninsula Balcanică era în antichitate o peninsulă tracică ( şi numai vârful ei estrem era populat de greci”. In spiritul acestei susţineri Eminescu evocă scena din Păsările lui Aristofan, în care populaţia autohtonă aducea omagii unui zeu tracic şi vorbea o limbă pe care grecii nu o înţelegeau. El spune clar că „dacii erau traci care trecuseră Dunărea 200 de ani înaintea vremii lui Traian”. „In contact cu romanii, crede Eminescu, populaţiunile tracice – cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice – s-au romanizat, au devenit români”. „Tracii Peninsulei şi cei din Dacia, explică Eminescu, erau izomorfi cu romanii şi s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care în evul mediu era mult mai numeros decât azi”. El spune net că: „Filip II şi Alexancţru cel Mare au fost traci” (Timpul, 11 august, 1882), evocă figura unui Vlachos greu de identificat (Manuscrisul 2291), precum şi a acelui Danaos legendar, însă într-un context pe care-1 califică drept „fabulaţii”, întrucât documentele istorice nu au rigoarea pretinsă de el (Manuscrisul 2276B). Dar ştie şi că Alexandru Macedon e supărat pe Filip, deoarece „tot biruiaşi nu-i lăsa nimic de făcut”, informaţie pe care o foloseşte cu dezinvoltură în publicistica politică de la 1880(8.
Deloc izolate în masa publicisticii eminesciene, asemenea judecăţi par mai degrabă intersecţii strategice ale concepţiei sale istorice, deoarece ele apar ca încheieri pătrunzătoare, elaborate în stilul său lapidar cunoscut, lipsit de orice artificii ornamentale în manuscrise. El vorbeşte insistent despre unitatea triunghiului tracic, ca bază politică şi de rasă în spaţiul balcanic, unde asupririi romane de odinioară i s-a substituit mai târziu asuprirea turcă, iar asupririi turceşti i s-a substituit asuprirea greacă, toate tinzând spre sfărâmarea unităţii originare cu fiinţa de sine, una şi aceeaşi în tot spaţiul românesc carpato-balcanic:

Rasa traco-ilirică s-a distins în.decursul tuturor secolelor printr-o energie estraordinară, printr-un neastâmpărat dor de război, dar totdeauna în serviciu străin, mai mult spre folosul unor vecini slăbănogi decât pentru întărirea propriei puteri. Sub flamurile lui Alexandru cel Mare locuitorii traco-ilirici ai munţilor au cucerit Asia şi Africa -pentru… greci. In timpul romanilor mulţi iliri, după o viaţă strălucită de ostaşi, s-au suit pe tronul împăraţilor romani, lucrând pentru…romani. Si-n timpul cel mai nou, paşii şi soldaţii din poporul albanezilor, urmaşii acelor oştiri ilirice şi epirote, în fruntea cărora Alexandru a cucerit Persia, cu care regele Phyros contesta şi romanilor şi cartaginezilor posesiunea Italiei, urmaşii aceloraşi soldaţi care-şi făceau drum la tronul imperiului universal.
Manuscrisul 2264, pagina 306.

In numeroase manuscrise eminesciene se află risipite frânturi de gând care fac posibilă, fără nici un risc ştiinţific important, reconstituirea viziunii eminesciene integrale asupra substratului tracic al istoriei şi culturii carpato-balcanice. Izvorul principal de referinţă cu privire la traci Eminescu îl are prin Herodot, din care face traduceri. In manuscrisul miscelaneu 2257 (pagina 424), traducerea este plasată sub această judecată explicită, în care pot fi distinse motivaţiile interesului pentru opera părintelui istoriei. „Despre caracterul şi viaţa tracilor martorul cel mai vechi şi mai important e Herodot”. Traducerea după marele istoric grec al antichităţii, chiar dacă nu prezintă o acurateţe remarcabilă, fiind, de fapt, o notiţă nedestinată tiparului, distinge totuşi ideile esenţiale, şi anume chiar din cartea consacrată de părintele istoriei seminţiilor trace.

Poporul tracic este, cel puţin după inzi, între toate popoarele cel mai mare. Şi, dacă ar avea un Domn sau dacă ar ţinea unul de altul în concordie, arfi invincibil şi desigur cel mai puternic dintre popoare, după părerea mea. Dar, fiindcă lor nu le este nici într-un chip cu putinţă de-a ajunge la aşa ceva, ei sânt în consecvenţă slabi.
Herodot, Istorii, V, 3

Tot în Herodot putuse citi fragmentele cu privire la invazia trupelor persane, conduse da Darius, fiul lui Istaspe, prin Balcani, peste Dunăre, în ţara strămoşilor noştri, în anul 514 î.e.n. (1° Dar de această formidabilă pagină de eroism în lupta pentru apărarea patriei, când marele rege pers şi-a scăpat cu fuga cea mai ruşinoasă oştirea încercuită pe malul fluviului, Eminescu putuse afla şi din Lepturariul dascălului său din Cernăuţi. In articolul Câteva întâmplări scoase din istoria patriei române este evocată cutremurătoarea campanie persană în estul Europei, ţintind subjugarea sciţilor (numele dat de greci dacilor) din ţara de deasupra Istrului. Aici se vorbeşte de „Dariu a lui Istaspe”, care a venit „în ţara noastră” să ceară „pământ şi apă”, folosindu-se, prin urmare, concepte istorice strategice, pe care le vom regăsi în poezia lui Eminescu de maturitate.
Referitor la această chestiune Cicerone Poghirc, într-un studiu pătrunzător, publicat în 1968′” spune că sintagma „pământ şi apă” este o formulă politică, nu numai o figură poetică. Ea era folosită în diplomaţia antichităţii, ca o „formulă prin care perşii cereau supunere necondiţionată”. Pasajul apare în Herodot chiar în contextul expediţiei lui Darius împotriva sciţilor din nordul Dunării. Sintagma se regăseşte în V, 17, după lungi pasaje închinate de părintele istoriei geţilor, tracilor şi peonilor. Cicerone Poghirc arată că Eminescu nu a putut prelua asemenea informaţii prin intermediul unui text german, deoarece în cultura germană numele ce-1 poartă părintele lui Darius este Hystaspes, ori Eminescu foloseşte constant numele de Istaspe, adică o formă frecventă în tradiţia românilor. Cercetătorul observă totodată că Eminescu a citit, pe cât se pare, traducerea românească a Istoriilor lui Herodot, susţinându-şi ipoteza eu două argumente indubitabile: descoperirea textului (un manuscris din secolul XVII), făcută de către Nicolae Iorga, tocmai la mănăstirea Coşula din ţinutul Botoşanilor, unde poetul a poposit, şi, de asemenea, circulaţia textului în mediul Junimii, unde se afla cel puţin o copie, în posesia lui Vasile Pogor, dacă nu cumva chiar Eminescu, colecţionar scrupulos de texte bătrâne, a avut una.
Ipoteza este confirmată, de altfel, şi de manuscrisele poetului. Astfel, în manuscrisul 2289, fila 23, alături de numele lui Darius, poetul îşi notează numele lui Gobrias (care este fratele lui Darius, cel care sfătuieşte să fie abandonate imediat toate teritoriile de peste Dunăre), dar şi numele lui Istaspe, tatăl marelui rege. In acelaşi loc este scris „pasăre, şoarece, broască, ! 5 săgeţi” ( nu i-a scăpat, deci, mesajul celebru, transmis de Idantyrsus), dar este notată totodată sintagma „apă şi pământ”, alături de numele lui Dromichetes şi Lisimach. Aceasta dovedeşte că Eminescu avea, pe de o parte, înţelegerea exactă a contextului istoric, iar pe de alta că el pusese deja în sens elementele . » esenţiale. Nu e de mirare, aşadar, că Eminescu va folosi această formulă tocmai în tabloul cu Baiazid, care va fi, potrivit notiţei, după Darius şi Lisimach, cel de al treilea invadator al pământului ” naţional pe podurile de vase aruncate peste Dunăre. Zguduitoarea confruntare din Scrisoarea III, dintre Mircea şi Baiazid, este evident o evocare construită pe baza asociaţiei istorice cu zdrobirea oştilor lui Darius de către coaliţia lui Idanthyrsus, şi mai târziu a oştilor lui Lisimach de către Dromichete:

Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă
Si nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Scrisoarea III

Textul lui Herodot, reprodus şi de Aron Pumnul din Foaie pentru minte, inimă şi literatură, vorbeşte de agatârşii de pe Maris (Mureş), cărora li se rezervă un rol exagerat în bătălie, ceea ce scrisul eminescian nu va reţine. El pune şi chestiunea comunicării prin alte tipuri de limbaj decât scrisul, un tip comun deci persanilor şt-dacilor eminescieni. Ne referim, desigur, la mesajul transmis de Idanthyrsus lui Darius, pe care oamenii marelui rege ştiu să-1 tălmăcească întocmai(„, dar ne referim şi la mesajele proiectate în vis, ca cel despre arborele care creşte până ce umbra lui acoperă întreg pământul, şi care este, de asemenea prezent, deloc surprinzător, atât în textul lui Herodot cât şi în textul Scrisorii III.
Dar Herodot spune şi despre trecerea sufletului, prin moarte, din lumea aceasta în lumea de dincolo, aflată în stăpânirea lui Zalmoxis, cel care ascultase învăţăturile lui Pitagora şi trecuse, după aceea, în Egipt, să înveţe „astronomia şi căutarea pe stele”. Acest Zalmoxis revine între ai săi ca mare reunirii cu Dumnezeu, într-o viaţă de dincolo de moarte, a fericiţilor. Tot aici îl găsim pe Sarmis, vrednicul rege al tribalilor (un trib getic), împotriva căruia Alexandru cel Mare îşi trece ostile peste Dunăre, fără a-1 putea zdrobi. După bătălie Sarmis rezideşte satele, oraşele şi marea cetate de la Sarmisegetuza, unde va domni. Este evocat, de asemenea, fragmentul eroic al bătăliei dintre Lisimac şi Dromichete, unde regele dac înfrânge şi el ostile trecute peste podul de vase al Dunării, dar arată duşmanilor o mărinimie egală cu măreţia puterii sale. Nu este exclus ca imaginea condensată în conceptele „mulţi veniră” şi „mulţi durară” să-i aibă în vedere chiar pe Alexandru cel Mare şi pe Lisimach, deoarece, după Darius, care a început procesul, nimicirea structurilor trace din Carpaţi s-a produs tocmai printr-o invazie pe podurile de vase aruncate peste Dunăre, proces finalizat în fapt prin năvălirea oştilor turceşti ale lui Baiazid Ilderim, pe care îl numeşte Eminescu.
Multe din aceste segmente ale memoriei noastre naţionale vor pătrunde în lirica eminesciană de mai târziu, fixând termenii concepţiei sale istorice şi morale.
Astfel, când reia problematica unităţii neamului tracic din triunghiul balcanic şi din Dacia.

Eminescu scrie:
« Ideea de unitate a Imperiului roman al răsăritului a fost sămburul – sau mai bine-zis, direcţia de mişcare a grupului de popoare din triunghiul tracic şi din Dacia. Grecii s-au substituit romanilor, grecilor li s-au substituit turcii, turcilor vor să li se substituie ruşii.
Cestiunea e dea nu-i lăsa. Acea idee de unitate trebuie păstrată, trebuie întărită prin deşteptarea elementelor comune din popoare (…). Dacă nu vom voi nici unul să-i lăsăm, turcul va dispărea prin propria lui slăbiciune, şi o ginte nouă, despărţită poate după limbă, dar una în interesele ei, îl va substitui

Manuscrisul 2255, pagina 396 pentru ca în manuscrisul 2264, fila 307, să scrie:

Tracii şi ilirii era popoare înrudite. Descendenţii ilirilor sunt albanezii actuali; din traci s-au născut românii. Miklosich ne-a comunicat vreo 50 de cuvinte, cari parte sunt comune albanezilor şi românilor, parte au în
amândouă limbile o formă şi un sens deosebit. Un număr însemnat de cuvinte latine au trecut de la români nu numai în limba bulgară, ci în toate limbile peninsulei.

Informat temeinic asupra vechimii şi unităţii neamului tracic Mihai Eminescu face precizarea:

Cumcă albanezii şi românii sunt unul şi acelaşi popor, însă unii au păstrat limba tracă, iar cei din urmă şi-au apropiat dialectul latin vulgar, nu mai e azi nici o îndoială. Bessi; daci, traci – tot traci. Bess-Arba. Bessi-Arba-niţi. Albania-Arbania. Bess-Arba ia/nia. Bess-Albani. Arbănaşii
Manuscrisul 2263, pagina
Judecăţile se dovedesc în conformitate deplină cu adevărul istoric certificat în deceniile ce vor urma. Mircea Eliade(x, în marea sa istorie a religiilor va reţine, de pildă, că fundamentele culturii greceşti, începând cu misteriile de la Eleusis, sunt opera seminţiilor trace. Eminescu crede în vitalitatea acestui neam şi în participarea lui continuă la făurirea destinului comun al civilizaţiei şi culturii din spaţiul sud-est european Pentru acest ideal el crede necesar să fie redeşteptate elementele comune din popoare, fie acelea elemente de conformatinne fizică, fie de conformatinne psihică, fie ele întemeiate pe identitatea radicalului rasei, a tracilor, a traco-ilirilor, fie pe identitatea de limbă.
Manuscris 2255, fila 396

Ţelul acestei redeşteptări trebuie să fie, în viziunea poetului nostru naţional, construirea unei vieţi social – politice întemeiate pe idealurile de dreptate şi de concordie, împotriva tendinţelor imperiale şi naţionaliste de asuprire.
Daca a citit Eneida lui Vergiliu, ceea ce este greu de contrazis în condiţiile în care el face trimiteri exacte la câteva paragrafe, (pentru a ilustra, într-o demonstraţie fastidioasă, faptelede unitate etnică), atunci Eminescu putea foarte bine să observe că în celebra epopee sunt intersectate informaţii ample despre neamurile trace ale Europei post-homerice”.
Aici avem cai traci, pe care călăreşte Turnus, căpetenia italică, pretendent la mâna Laviniei, aflat în luptele de la Troia („călare pe un sirep trac cu plete albe”).
Avem regi traci: pe Ciseu, „regele Traciei”, tatăl Hecubei, care îi oferă lui Anchise (tatăl lui Enea), ca semn de prietenie şi chezăşie „un vas cu chipuri săpate pe dânsul” (V, 140); pe Boreu, rege trac arhaic, reprezentat la Troia prin „trei troieni, ieşiţi din neamul străvechi al lui Boreu” şi prin „trei băieţi ai lui Idas din Ismara” („adică Tracia, spune Cizek, unde se află muntele Ismara”, în X, 292); pe Resus, cel cu corturile albe, ucis de Diomede la Troia, înainte de a intra în luptă, şi evocat de Vergiliu după lliada, (I, 22); pe regele trac căruia Priam îi încredinţează în taină propriul tiu, împreună cu.multe bogăţii, ca o garanţie pentru succesiunea Troiei, dar acest fiu (Polidor), este ucis de Polimnester, ca să-l jefuiască de bogăţii; însă e răzbunat de Hecuba, care-i scoate ochii înainte de a-1 ucide (III, 67); pe Fineu, cel urmărit de harpiile trimise de Jupiter, deoarece îşi orbise fiii din prima căsătorie (lil, 74).
Îl regăsim aici pe Orfeu, cu chitara lui tracă, cu şapte coarde, despre care ni se spune că „a putut să scape sunetul soţiei sale cu ajutorul chitarei tracice şi a cântecelor ei” (în VI, p. 159).
Tot în Eneida Eminescu putuse afla despre vântul tracic: „venit dinspre Tracia, Boreu se năpusteşte urlând pe Marea Egee, valuri se zdrobesc de ţărm şi norii gonesc pe cer”, (în XII, p. 356-357); „furtuna dezlănţuită de Acvilon (Boreu, cf. nota lui Cizek) izbi în faţă pânza şi ridică talazurile până la cer”, zdrobind corăbiile lui Enea într-un dezastru cutremurător (1,7); „iată că ne ieşi în cale Boreul, suflând dinspre strâmtoarea Pelorului” (III, 90); „săgeţile le zburau din mâini, ca şi cocorii Strimoniului (râu în Tracia, cf. nota Cizek) când dau semnul plecării pe cerul de plumb şi se avântă cu zgomot în văzduh, bucuroşi să scape de crivăţul iernii” (X, 289).
Se află, aici, de asemenea, legendarele amazoane trace: Harpalice, cu imaginea ei evocând-o pe Diana-Artemis (Pindar, în Scolii, spune „histriana Artemis”): „îmbrăcată ca de vânătoare, ea îşi atârnase pe umăr arcul uşor şi-şi lăsase pletele să fluture în vânt”; apriga Pentesileea; Camilla, fecioara crescută de tatăl ei în păduri şi consacrată Dianei, cea care doboară „cocorii Strimonului şi lebede albe” (IX, p. 330 şi următoarele), dar şi bacantele purtătoare de tyrs încununat cu viţă; Opis, zeiţa tracă din alaiul Dianei-Artemis, nimfa a pădurii, „scoţându-şi din tolba aurită sprintenele săgeţi trace”; Oritia, soţia lui Boreu, ai cărei cai „întreceau zăpada în albeaţă şi vântul în iuţeală” (XII, 347); dar şi Diana însăşi, care „stătea de vorbă în lăcaşurile cereşti” „cu fecioarele ce-o însoţeau”, şi care aveau pe scuturi, în focul luptelor, simbolurile Lunii în formă de secere. Aceste alaiuri de nimfe celeste vor apare adeseori, de altfel, în lirica eminesciană, populând mai ales scenariile consacrate Lunii, ca regină a nopţii şi prinţesă între stele.
Dacă a citit într-adevăr Republica lui Platon, ceea ce este presupus de cercetători, atunci Eminescu putuse întâlni chiar aici o populaţie tracă aşezată compact în Pireu, unde erau consacrate marile serbări pentru zeiţa Bendis (Artemis), numită şi zeiţa Lunii, serbări la care se înfiripă de fapt celebrul dialog între Socrate şi un grup de personaje dintre care cel puţin primele trei nu erau greci, şi faţă de care în argumentele socratice (de la 519 c, dar şi din tema de debut: „Am coborât ieri în Pireu”, deci într-un oraş considerat pe jumătate străin), este făcută analogia cu peştera (realitate zalmoxiană !), în care trebuie să coboare filosoful”
Întemeiat pe o cultură istorică impunătoare, ale cărei opţiuni strategice sunt fundamentate încă din adolescenţă, Eminescu evocă gloria acestui neam străbun legendar, a cărui moştenire supravieţuieşte în sufletul românismului de pretutindeni. Remarca lui, de un profund conţinut umanist, situează în continuare gândirea eminesciană în universul de referinţă al cugetării istorice europene:

Astfel, vulturii cu două capete şi politicienii cu două feţe,ne pun să ne împuşcăm noi în noi înşine, pe moldovan cu albanez, pe ardelean cu dalmaţian, pe frate cu frate.
Manuscrisul 2264, pagina 308.

În viziunea lui Mihai Eminescu conştiinţa unităţii şi identităţii neamului tracic pare un atribut fundamental în construirea civilizaţiei sud-estului european, un simbol strălucit de concordie şi de echilibru în făurirea destinului umanist al Europei de mâine. Din acest univers de viaţă şi de istorie, care se exprimă şi astăzi în universalitate prin glasul antichităţii greceşti, a înflorit în zorii culturii europene un model intelectual şi moral cu virtuţi civilizatoare – modelul orfic.