SUB SEMNUL LUPOAICEI

ADRIAN BUCURESCU

În toamna acestui an, am participat la sărbătoarea DacFest, organizată de Societatea Terra Dacica Aeterna la poalele Munţilor Orăştiei, pe platoul din Costeşti. Festivalul a avut titlul „Sub semnul Lupului”, iar ca emblemă celebrul steag-dragon al Dacilor. Cu acest prilej, am socotit că e timpul să se facă lumină asupra simbolului sacru al strămoşilor noştri.
Povestea acestui drapel de luptă a început în vremea patimilor zeului APOLLON. Pe scurt, Doi Gemeni Divini, APOLLON şi DIANA, zişi Amândoi şi ZALMOXIS, S-au născut în anul 714 î.Hr., într-o aşezare a Geţilor NAPAI „Cei Curaţi; Cei Proaspeţi” (cf. rus. nebo „cer”; lat. novus „nou”) numită ulterior NETIN-DAVA „Cetatea Naşterii” (cf. rom. natio, nationis „naştere”; dac. dava „cetate”), plasată de marele geograf antic Ptolemaios pe malul stâng al râului NAPARIS „Cerescul; Minunatul” (cf. rus. Nebo „cer”; rom. nufăr”), actualmente Ialomiţa. De la Z, dubla iniţială a teonimului Zalmoxis, Dacii, respectiv Românii, au moştenit Zvastica sau Crucea Fulgerului, semn ce apare pe stâncile din munţii României, pe porţi, pe veşmintele şi pe scoarţele populare.
Pe când erau încă sugari, Gemenii au fost lăsaţi de Mama Lor, Zeiţa MARIA „Cea Măreaţă; Mărinimoasa; Miloasa”, zisă şi LETO, în grija unor gospodari, SABATHIOS şi BRITOLAGIS, ce au avut şi ei copiii lor, patru băieţi şi două fete, fraţii de lapte ai Zeilor. Apoi, Zeiţa-Mamă S-a întors în Cer, de unde venise în Ţara Geţilor. Când S-au născut Gemenii Cereşti, ţinutul Napailor se afla sub stăpânirea Scyţilor, conduşi de regele ERETE „Arătarea; Spaima; Urâtul; Răul” (cf. rom. erete). Aflând de naşterea miraculoasă, şi temându-se că Geţii se vor răscula, Erete a vrut să-I ucidă pe Cei Doi Sfinţi Coconi. Prinzând de veste, Sabathios şi Britolagis I-au luat pe Pruncii Divini şi au trecut râul Naparis, la neamul PIAN-GETAE „Geţii Viteji” (cf. sl. voina „război”) neam, care nu era supus Scyţilor.
La moartea lui Erete, a venit la conducerea Scyţilor BEITHY KELAS sau PYTHA GORAS, ale cărui amândouă numele se tălmăcesc prin „Vită (Fiară) Grasă (Uriaşă; Cumplită)”. De aici, autorii antici, în frunte cu Herodot, au tras blasfematoarea concluzie că Zalmoxis ar fi fost „sclavul lui Pythagoras”. Numai că între despotul schyth şi celebrul filosof elin Pythagoras nu există nici o legătură, ci este vorba doar de o simplă potrivire de nume, iar Zalmoxis nu era sclav, ci doar „supus”, ceea ce este cu totul altceva.
Scythul Pythagoras, mai luminat decât predecesorul său, le-a permis pribegilor din neamul Napailor să se întoarcă la casele lor, jurând că nu vor fi persecutaţi. Astfel, Gemenii Divini, cu toată familia lui Sabathios, S-au întors la Nord de râul Naparis. Dar, peste mai mulţi ani, faima Copiilor Cerului a atins o culme nemaiîntâlnită vreodată pe pământ, atrăgând duşmănia Scyţilor. Nu numai că Apollon şi Diana erau de o inteligenţă suprafirească, dar înfăptuiau şi minuni. Astfel că Pythagoras, din proprie iniţiativă ori împins de conaţionalii săi, a pus la cale uciderea lui Apollon. Unealta morţii a fost Scythul TANTALOS „Cel ce înţeapă; Ţintaşul” (cf. rom. tăntălău; ţânţar), care L-a săgetat pe Zeu, pe când, după unele izvoare, Acesta dormea. Se pare că Napaii, ajutaţi de Piangeţi, s-au răsculat atunci şi s-au răzbunat pe Scyţi. Tot atunci s-a petrecut şi miracolul Învierii lui Apollon, iar Amândoi Fraţii Divini au dispărut, revenind la Netin-Dava abia după trei ani, aleşi fiind conducători ai Geto-Dacilor.
În fine, după Înălţarea Lor la ceruri, viaţa şi faptele Celor Doi au devenit exemplare pentru toţi Tracii, şi a fost întemeiat cultul zalmoxian. În acest cult, duşmanii de moarte ai Zeilor erau cei doi autori ai crimei de pe vremuri, Pythagoras şi Tantalos. Cum am spus mai la deal, denumirile PYTHA GORAS şi BEITHY KELAS se tălmăcesc prin „Vită (Fiară) Grasă (Uriaşă; Cumplită)”, de unde, prin transformări fonetice perfect explicabile, cum ar fi înmuierea consoanelor G şi K, româna a moştenit, printre altele, batal, viezure, dar şi băşcălie. Însă, această „fiară” apărea, la neamurile trace, sub mai multe forme: viezure, mistreţ, porc, lup etc. Ucigaşul propriu-zis, Tantalos, fiind înecat în Naparis de către Napai şi Piangeţi, a mai fost numit şi YDATA „Cel din Apă” (cf. rom. a uda), rămânând până astăzi, în mitofolclorul românesc, ca însuşi dracul, care mai e numit şi „Cel din Lac” sau „Cel din Baltă”. Pe celebrul coif descoperit la Agighiol, jud. Tulcea, Apollon, reprezentat printr-un vultur, ţine în cioc un peşte, adică pe „Cel din Apă”, iar în ghiare un mistreţ, adică o „Fiară Grasă (Cumplită)”, părând că Se îndreaptă cu ei spre un loc de pedeapsă, poate chiar iadul.
Astfel, din capul „Fiarei”, care fusese căpetenia, deci capul Scyţilor, şi din trupul peştelui, adică al „Celui din Apă” a fost creat steagul Geto-Dacilor, vestitul dragon care şuiera în luptă. Acest balaur apărea întotdeauna înfipt în suliţă, sugerând că Pythagoras şi Ydata sunt veşnic schingiuiţi. Li se sugera astfel şi duşmanilor că vor avea aceeaşi soartă. Urmărind cele mai vechi reprezentări ale acestui drapel, vom observa cum capul îi apare ba de porc, ba ca al unei fiare necunoscute, ba de lup. Până la urmă s-a impus capul lupului, una dintre cele mai fioroase sălbăticiuni din Dacia, inclusiv prin urletele sale, fiară urâtă îndeosebi de ciobani, cărora le făcea mari pagube. În mitofolclorul strămoşilor noştri, acest lup păzea grozava apă care înconjura Raiull, şi de el nu puteau trece decât cei vrednici şi viteji. Cum toate credinţele Geto-Dacilor au fost moştenite de Români, lupul malefic apare şi astăzi în bocete: „Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte, / Ca să te-nspăimânte. / Să nu te-nspăimânţi!”
În timp, crezându-se că balaurul respectiv, îngrozindu-i pe duşmani, îi ajută pe Geto-Daci să învingă, cele două componente ale steagului de luptă au fost socotite de ei simboluri benefice, capul fiind de acum al Lupoaicei, mama adoptivă a Gemenilor Divini, iar trupul fiind al lui Sabathios, soţul Lupoaicei, ajungând amândoi semizei ai războiului. Din peşte, trupul balaurului a devenit de şarpe, care era unul dintre simbolurile lui Sabathios, după cum ne informează autorii antici când scriu despre datinile trace. De altfel, din Sabathios, cu varianta SABADIOS, româna a moştenit aspidă „şarpe veninos”. „Lupoaicei” i se spunea de către Geto-Daci în mai multe feluri, printre care BRITO LAGIS „Divina Lupoaică” şi TERGO LAPE „Lupoaica Ocrotitoare”. Dar TERGO avea mai multe sensuri: „a purta de grijă; a susţine; a vindeca; a fermeca”, de unde româna a moştenit turcă „stafie; nălucă”, respectiv personajul fantastic din obiceiurile de Crăciun. Prin complicate evoluţii etimologice, din BRITO LAGIS şi TERGO LAPE, mitofolclorul românesc a creat Vârcolacul, Pricoliciul sau Tricoliciul, omul care nu moare definitiv, ci revine în lume în chip de lup. Dar, în unele dialecte tracice, TERGO însemna „a aduce; a readuce” (cf. rom. targă), iar LAPE avea şi sensul de viaţă (cf. engl. life „viaţă”); literal,TERGO LAPE se tălmăcea şi prin „Cea care readuce la Viaţă”, deci „Salvatoarea”, pentru că Îi îngrijise pe Gemenii Divini. Tot Lupoaica Divină îi readucea la viaţă pe cei căzuţi pe câmpul de luptă, călăuzindu-i spre Rai. Geto-Dacii mai credeau şi că aceeaşi Lupoaică veghează Fântâna Vieţii, din mijlocul Raiului. Iată de ce o localitate din Tracia se numea LUPO FONTANA, adică „Fântâna Lupoaicei” sau „Fântâna Vieţii”, acolo fiind, desigur, un templu cu acest hram. Din acest toponim se vede şi cât de mult semănau limbile tracă şi latină, fapt care explică şi asemănarea dintre română şi limbile romanice.
În mare, aceasta este istoria celebrului steag-dragon al Geto-Dacilor. Chiar nu se găseşte nimeni să-l reconstituie, adică să-l facă să şi şuiere?