UNIREA BASARABIEI ( ACTUALA R. MOLDOVA) CU ROMÂNIA ESTE DATORIA SFÂNTĂ A UNUI ROMÂN BASARABEAN

R. Moldova

MIHAI CIUBOTARU

Numai grămăjoară, toţi românii, ne putem găsi fericirea, uniţi şi la bine şi la greu, numai credincioşi înaintaşilor noştri, pământului nostru românesc, ne putem găsi rostul şi sensul vieţii noastre. Adevărata Românie este cea profundă „Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic, Liră de argint, Sihleanu, Donici cuib de-nţelepciune, Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri, ( Mihai Eminescu, Epigonii), Mihai Eminescu” Suntem români şi punctum”şi nu epigonii „Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! ( Mihai Eminescu, Epigonii).Astăzi, atât politicienii, unii ziarişti de la Bucureşti şi Chişinău, pierduţi în lupte mizerabile pentru putere şi pentru îmbogăţire uită că după intrarea României în Nato şi UE principalul proiect românesc trebuie să fie aducerea acasă a celor 3 milioane de români din BASARABIA, pământ sfânt românesc. A venit timpul când românii trebuie să se gândească, că nouă românilor “Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal). Nu vom putea clădi niciodată o societate , o cetate invincibilă, dacă nu vom fi noi înşine, dacă nu vom fi naţionalişti români în sensul bun al cuvântului, români înţelepţi şi inteligenţi. Solidaritatea tuturor românilor, reunificarea tuturor pământurilor româneşri într-o singură ţară trebuie să fie principalul proiect românesc, al tuturor românilor. Dacă eşti un român adevărat, eşti cu gândul şi fapta întru înfăptuirea acestui proiect românesc principal şi nu ocazional. Nu poţi fi român bun dacă ai uzură profesională, calculat şi eşti foarte ptagmatic. Basarabia este pământ românesc şi nu putem să-l lăsăm pe mâna unor aventurieri, profitori, carierişti şi demagogi încă pentru 20 ani. Basarabia e România – iată proiectul nostru naţional. Prezenţa României în Basarabia trebuie să fie absolută. Dezrobirea românului basarabean trebuie înfăptuită real. Basarabeanul trebuie să se simtă ca la el acasă în România tuturor românilor. Au trecut 20 ani de la desfiinţarea Uniunii Sovietice, iar noi batem pasul pe loc. Nu putem nega faptul că « începând din anul 1992, un număr de 45.000 de tineri basarabeni au beneficiat de diferite forme de învăţământ în România. Se spune că aceasta este adevărata unire a Basarabiei cu România, începută încă în vremea Uniunii Sovietice. O libertate totală de circulaţie peste Prut reprezintă ultimul pas important.” Dar asta este puţin. Basarabia n-a fost decomunizată, nici derusificată, Basarabia este asediată de polticieni şovini velikoruşi, gen Voronin, Tkaciuk, Dodon, Şelin, Klimenko! Basarabia este bombardată regulat şi diversionist de o propagandă rusească. Ce facem noi, românii. Asta-i lupta noastră. Unii ne vor spune că „România – nici financiar, nici spiritual – nu e pregătită să „înghită” o jumătate de Moldovă plină ochi cu
antiromâni.”Nimic mai fals.Românii basarabeni niciodată n-au protestat şi n-au fost împotrivă să înveţe în instituţiile şcolare şi universitare limba şi literatura română, istoria românilor, în afară de câteva partide politice filoruse, tolerate de politicienii oportunişti şi demagogi de la Chişinău, care an de an se joacă de-a democraţia şi eliberarea naţională. Pentru ei Puterea este o afacere, Unirea este o afacere, o afacere personală..Despre unitatea românilor trebuie să vorbim zilnic, la zidirea unităţii trebuie să muncim zilnic.Acesta trebuie să fie crezul nostru profund. La zidirea unei ROMÂNII moderne, ROMÂNIEI profunde trebuie să muncim noi, toţi românii, împreună. Asta-i calea cea dreaptă, cântată cu atâta dragoste de Mihai Eminescu.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi traiască numai în frăţie
Că a nopţii stele, că a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

EU SUNT CATEGORIC ÎMPOTRIVA UNIRII R. MOLDOVA CU ROMÂNIA!

Tanase C

: Constantin Tănase

Haideţi să pornim de la aceea că practicând mai mulţi ani o meserie începi să suferi de o anumită uzură emoţională. De asemenea uzură suferă nu numai medicii, vânzătoarele de bilete de la gară, groparii ş.a.m.d., dar şi ziariştii.
Din cauza (sau graţie!?) acestei uzuri emoţionale „mediatice” nu mai suntem atât de sensibili, nu lăcrimăm când scriem despre violuri şi crime. Facem „cronica criminală” senini, sorbindu-ne fericiţi cafeaua.

După decenii lungi de „nu se poate”, astăzi putem să discutăm deschis şi liber despre „unirea cu România”. Dacă acum două decenii această sintagmă îmi umplea inima cu parfumul tuturor teilor din Copou, astăzi, atins şi eu de „uzura profesională”, reacţionez mai „pragmatic” la această temă. Aş avea nevoie de zeci de pagini ca să explic de ce se întâmplă asta. Deşi azi sunt un unionist mai convins decât ieri, scriu mai puţin pe această temă. De ce? Poate de aceea că, în ultimele decenii, cunoscând mai bine România, am început s-o iubesc mai mult, mai sincer şi mai profund decât atunci când cunoşteam această ţară din cărţi. Cred că în aceşti ani am devenit mai responsabil când trebuie să răspund la întrebarea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Eu nu mai pot striga ca Ilie Bratu „Unire aici şi acum!”. Ba mai mult, mă tem de astfel de oameni şi mă uit cu multă suspiciune la ei.

Am observat un lucru: când moldoveanul (mare meşter la fel de fel de „variante”!) vede că „treaba” nu mai merge şi statalitatea s-a înglodat, îşi aduce aminte de România – adică, staţi, bre, că mai am o „variantă”, unirea cu România! (O, zeilor, câţi potlogari şi aventurieri au făcut averi pe această idee!) Dacă în răstimp apare altă „variantă” – un gheşeft moldovenesc sau o funcţie bine plătită la stat -, moldoveanul devine din nou statalist. Întotdeauna am trăit un sentiment de adâncă ruşine faţă de România pentru acest „pragmatism” al moldovenilor mei.

Azi, când clasa politică s-a făcut de cacao, neputând timp de doi ani să rezolve o simplă problemă cum este cea a alegerii preşedintelui, împingând astfel Moldova în haos, unii şi-au amintit din nou de „varianta” unirii cu România. Moldoveanul, ca să nu-şi pună la contribuţie materia cenuşie şi muşchii, e gata să declare ideea unirii drept un fel de „idee ciuce” nord-coreeană, dar – fiţi atenţi! – numai până ce îşi vor vedea spinul scos din talpă, că după aceasta iar încep cu… variantele.

Astăzi, chestiunea unirii cu România e o problemă cu mult mai complicată decât a fost acum 20 de ani. Să nu uităm, am creat statul, avem armată, puşcării, guvern – o şleahtă numeroasă de funcţionari pentru care „ideea ciuce” e mulgerea Bugetului. Să ne amintim de ceea ce spunea Ernest Gellner în această problemă de principiu. Subliniez, să se vadă de departe: „Dacă o naţiune dată are două state, rezultă cu necesitate că glorioasa unificare a naţiunii ar reduce la jumătate numărul ei de prim-miniştri, şefi de stat, preşedinţi de academie, manageri ai echipei de fotbal şi aşa mai departe ca un factor n. Pentru orice persoană care ocupă un post de acest gen, după unificare, vor fi n-l care l-au pierdut. Adică toţi acei n-l vor fi perdanţi ai unificării , chiar dacă naţiunea în ansamblu are de câştigat. La fel, este neîndoielnic că, dacă e bine să fii şef mai mare sau şef mai mic, diferenţa dintre aceste posturi nu este atât de pronunţată ca între a fi şef indiferent de ce mărime şi a nu fi şef deloc”.

În afară de şefi şi şefuleţi, mai există Măria Sa, poporul. Trebuie să recunoaştem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci şi cu poporul. De fapt, cum e sacul şi cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruşi. Când trăieşti prea mult timp în rahat, te obişnuieşti atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa. De acest sindrom suferă nu numai curvele şi narcomanii, ci şi unele popoare eliberate de sub jugul ocupanţilor. Întrebaţi-l pe un moldovean, chiar dacă se declară unionist, de ce vrea să se unească cu România şi o să vedeţi ce o să vă răspundă…

Cei care vorbesc azi la Chişinău despre „unirea cu România” nu ne spun dacă ne unim împreună cu Voronin, Tkaciuk, Dodon, Şelin, Klimenko ş.a., cu partidele lor şi aderenţii acestora. Îmi imaginez, în cazul unei uniri „aici şi acum”, ce ar face aceştia din dulcea mea Românie! E un fleac, de exemplu, că ar cere limba rusă limbă de stat la Iaşi! Aceştia au „variante” şi mai serioase! La aceasta să mai adăugăm un „fleac”: azi însăşi România are nişte probleme serioase. Chiar dacă a îngroşat culorile, Andrei Pleşu a pus degetul pe rană. Citez: „România care se vede, mai exact România care nise arată prin ziare şi pe ecranele televizoarelor e o ţară în care am încetat, de o bună bucată de vreme, să mă mai simt acasă. E o ţară de nunţi mitocăneşti devenite ştiri de prime-time, o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete, de divorţuri de mahala mediatizate festiv, de cancanuri buruienoase, de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşetori, o ţară care dedică ore şi zile întregi familiei Ceauşescu, prietenilor, descendenţilor şi bucătarilor ei, o ţară care se uită la OTV şi care crede că un „tribun” expirat şi nevrotic e un comentator politic valabil, o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei”.

Să vedeţi ce variante de „înflorire a naţiunii române” ar găsi aceştia cu… „omologii” lor basarabeni!

Eu iubesc prea mult România ca să-i doresc un asemenea viitor. Astăzi, România – nici financiar, nici spiritual – nu e pregătită să „înghită” o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni. La asta trebuie să ne gândim. Din acest punct de vedere, eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România după formula „aici şi acum”. Unirea nu poate fi „variantă de rezervă” pentru un popor care se crede mai şmecher decât este în realitate… Unirea cu România, îmi spunea cândva un prieten, e un destin. Iar destinul, adaug eu, nu poate fi tratat ca o „variantă de rezervă”.
Poate sufăr de uzură emoţională, dar aşa văd eu problema.