Adrian Bucurescu

Cea mai veche variantă cunoscută a ”Mioriţei” este o colindă din Nord-Estul Transilvaniei. Ea a fost consemnată, pe la 1792 – 1794, într-o garnizoană din Bistriţa-Năsăud, de către ofiţerul Ioan Şincai, fratele lui Gheorghe Şincai. Însă manuscrisul a fost descoperit abia la sfârşitul secolului XX, în Arhivele din Târgu Mureş, şi publicat în anul 1991, în revista ”Manuscriptum”, fără să mai aibă vreo influenţă asupra interpretării mitului mioritic.
Cea mai cunoscută variantă literară rămâne balada publicată în 1850 de Vasile Alecsandri, ce a fost culeasă în zona Vrancea, de Alecu Russo, în răstimpul februarie – aprilie 1846. Pentru prima oară, balada a fost publicată de Alecsandri în secţiunea ”Cântece poporale româneşti”, din gazeta ”Bucovina”, din Cernăuţi, an III, nr. 11, sâmbătă, 18 februarie 1850, cu titlul ”Mieoara”. Textul este republicat, la 28 august 1850, de Vasile Alecsandri, în bisăptămânalul ”Zimbrul”, din Iaşi. În anul 1852, Alecsandri include balada ”Mioriţa” şi în volumul ”Poesii poporale. Balade (Cântece păstoreşti)”.
E clar că nimeni nu bănuia, în acei ani, ce carieră spectaculoasă va avea acest poem folcloric. ”Mioriţa” este răspândită în peste 1.500 de variante, în toate ţinuturile româneşti, inclusiv la Sud de Dunăre, fiind o creaţie populară specifică neamului nostru, nefiind cunoscută la alte popoare. În Transilvania, circulă sub formă de colindă, pe când în Estul şi Sudul României, circulă ca baladă, în această versiune fiind socotită un text literar desăvârşit din punct de vedere compoziţional şi stilistic.
”Mioriţa” a fost analizată şi comentată de cei mai importanţi oameni de cultură români. Motivul mioritic a constituit izvor de inspiraţie pentru scriitori, compozitori şi artişti plastici, români şi străini. Balada a fost tradusă în peste 20 de limbi străine. ”Mioriţa” este considerată unul dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii române.
Gloria acestei geniale balade a crescut neîncetat până în anii interbelici, când mesajul ei a început să fie contestat. Primul om de cultură important, din România, care a atacat-o cu înverşunare, a fost Emil Cioran, în volumul ”Schimbarea la faţă a României”, publicat în anul 1936, unde se exprimă astfel: ”blestemul poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa (…), rana neînchisă a sufletului românesc”, ”păcatul originar”, ”viciul substanţial în structura sufletească a românilor”. În concepţia lui Cioran, ”Mioriţa” întruchipează fatalismul neamului nostru, supunerea românilor faţă de duşmani, rămânerea în urmă a ţării faţă de altele, şi multe alte metehne autohtone.
S-ar putea spune că 1936 a fost hotărâtor pentru destinul ulterior al baladei, căci în acelaşi an a publicat şi Lucian Blaga celebra lucrare ”Spaţiul mioritic”, operă fundamentală a poetului-filosof, ce avea să întregească ciclul ”Trilogia culturii” şi să anticipeze ”Trilogia stilului”. În ”Spaţiul mioritic”, pornind de la balada populară, Lucian Blaga ajunge la următoarele convingeri: ”… Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul nostru subconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, cari fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu, / pe-o gură de Raiu. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui sentiment al destinului: spaţiu mioritic”.
Mult mai târziu decât Emil Cioran şi Lucian Blaga, abia în 1970, alt mare gânditor român, Mircea Eliade, îi consacră ”Mioriţei”, sub titlul ”L’Agnelle voyante”, un studiu întreg, în volumul ”De Zalmoxis a Genghis-Khan”. Aici, punctele de vedere ale istoricului şi filosofului religiilor diferă de cele ale nihilistului Emil Cioran: ”În universul valorilor folclorice, atitudinea păstorului exprimă o decizie existenţială mai profundă: nu te poţi apăra împotriva destinului cum te aperi împotriva vrăjmaşilor; nu poţi decât să impui o nouă semnificaţie urmărilor ineluctabile ale unui destin în curs de realizare. (…) Mesajul cel mai profund al baladei se constituie din voinţa ciobanului de a schimba sensul destinului său, de a transmite nefericirea sa de moment al liturghiei cosmice, transformându-şi moartea în nuntă mistică”.
Atributul ”mioritic”, lansat de Lucian Blaga, a făcut o neaşteptată carieră imediat după evenimentele din Decembrie 1989, însă cu conotaţii de obicei peiorative, semnificând cam tot ce ar fi sau chiar este mai rău în România. Pornind de la ideile absurde ale lui Emil Cioran cu privire la baladă, semidocţi din toate domeniile, inclusiv din presă, lipesc astăzi termenul mioritic, al lui Blaga, de tot ce li se pare lor că se petrece mai rău în ţara noastră. Mare mirare ar fi ca termenul să nu intre în vocabularul internaţional, cu sensurile peiorative lansate de comentatori-papagali.
Mai întâi, cine citeşte cu atenţie balada înţelege că păstorul nu se resemnează, căci tot testamentul său este lăsat doar în eventualitatea morţii sale, mai ales că este unu împotriva a doi. Propoziţia testamentară este clar condiţională: ”Şi de-o fi să mor…”. Ar trebui să i se elogieze calmul, lipsa oricărui sentiment de teamă, nu ”fatalismul”. Toţi cei care plecau, pe vremuri, la război, nu numai români, obişnuiau ca mai întâi să-şi facă testamentul, căci nimeni nu ştie când îi vine ceasul de plecare pe Celălalt Tărâm.
Tâlcul acestei minunate balade este însă mult mai subtil. Eroul nu e un cioban oarecare, ci este un iniţiat, care ştie că va învia, aşa că nici dacă se aşteaptă ca să fie ucis, nu are de ce să-i fie teamă. S-a remarcat că ”Mioriţa” nu are niciun element creştin, că vine din străvechime, de pe vremea dacilor, care credeau în înviere şi în reîncarnare. Aşadar, iată ce spune ciobanul, în variante, înainte de eventuala sa ucidere:
-Să le spui, că, dacă m-or ucide,
Să mă-ngroape
În vatra stânii,
S-aud oile şi cânii,
Şi fluieraşul să-mi pui la cap,
Fluieraşul meu drag,
Că tata din groapă s-o scula
Şi oiţelor le-a cânta.
+ + +
Să mă îngroape
Pe aici, pe-aproape,
Să fiu tot cu voi
În târla de oi,
În jocul de miei.
Şi cu cânii mei,
Cu fluier la cap,
Care mi-a fost drag,
Că eu m-oi scula
Şi oi tot cânta…
Dacă e să vorbim de un blestem al ”Mioriţei”, acesta vine de la faptul că numai unele variante au păstrat finalul, în care eroul chiar învie! Iar despre aceste variante, cu final fericit, cercetătorii nu scot o vorbă, deşi este limpede că miracolul schimbă cu totul hermeneutica mitului. Iată doar câteva exemple:
Şi mama purta,
În traistă ducea
Apă-nvietoare,
Buruieni tămăduitoare,
Şi mi-l oblojea
Şi mi-l descânta,
De mi-l învia.
+ + +
-Mioară, mioară,
Suflă tu o dată!
Mioara sufla
Până l-învia.
+ + +
La mormânt mergea
Şi ea mi-l jelea
Şi mi-l deştepta;
În braţe că-l lua,
În cucie mi-l punea,
Şi-acasă că mi-l ducea.
Aceasta este ”Mioriţa” întreagă, adevărată şi curată, unde ciobanul, după ce e ucis, învie şi, odată cu această minune, învie şi nădejdea daco-românilor.

Republica Moldova s-a constituit ca stat ca urmare a imploziei Uniunii Sovietice. Constituirea unui stat presupune consimțământul populației care locuiește într-un teritoriu anume, în mare parte este nevoie de acordul majorității populației și de acceptul minorităților locului. Un stat se edifică pe baza unui proiect politic de referință, care-și asumă o identitate proprie, care are capacitatea să consolideze societatea sub o aspirație comună, un ideal geopolitic. În cazul în care statele constituie ajung sub un ”protectorat”, își pierd capacitțile și resorturile principale de existență, ajung să devină ”state slabe” pasibile de ”faliment” instituțional, economic, guvernamental, structural, acestea ajung să-și piardă rostul atractiv și devin teritorii incerte, tensionate, non-controlabile prin instrumente legale și ajung periferii ale unor alte state sau chiar sunt înglobate în circuitul valoric ale statelor mai puternice.
În această situație se prezintă astăzi Republica Moldova.
Încontro, tovarăși?
Republica Moldova a devenit expresia ”mitului Sisif”. Oscilând între Est și Vest, Chișinăul a descoperit o ”poveste” pe care o împărtășește întregii lumi. Lipsa unei identități proprii geopolitice, identitare, divizată politic, economic, administrativ, lingvistic, Republica Moldova este lipsită de o motivație comportamentală și de o asumare consecventă a unor valori geopolitice. Proiectul ”Republica Moldova, țară de succes” care a fost elaborat de o formațiune politică într-o campanie electorală a fost consacrată ca formulă de referință de birocrația europeană. Pe agenda UE în cadrul ”Parteneriatului Estic” povestea de succes a Republicii Moldova era prezentată ca fiind una branduită și nimeni nu-și imagina că vom fi martorii sfârșitului acesteia, datorită președintelui Partidului Liberal Democrat, fostului premier Vladimir Filat, și a președintelui partidului comuniștilor, Vladimir Voronin. Povestea de succes prezentată în fiecare noapte, cu care era obișnuit cetățeanul moldovean, a devenit o amintire și un regret că uneori nici poveștile fabricate de fini maieștri povestitori nu durează mult și nu sunt cu happy end. Este adevărat că această poveste nu ar fi avut o încărcătură semantică corespunzătoare dacă fostul ministru de externe al guvernului de la Chișinău, actualul premier Iurie Leancă n-ar fi fost coleg de studenție și prieten al comisarului pentru extindere al UE Stefan Fule la Institutul de stat de relații internaționale de la Moscova (MGIMO-linia germanofilă). Să fie întâmplător faptul că Republica Moldova a fost răsfățată cu sume serioase în cadrul Parteneraitului Estic fără ca acestea să fie stipulate într-un precontract care să asigure funcționarea instituțională și democratică a statului, diminuarea sărăciei și a corupției. În schimb guvernanții moldoveni care au gestionat relația cu Bruxelles-ul anunțau discret mediile politice din alte state că în fapt dintr-o tranșă de 2,5 miliarde de euro, doar un miliard ar fi ajuns pe meleagurile basarabene, un miliard ar fi rămas la contribuitorii care au facilitat ajutorul și restul a rămas pentru costuri urgente, adică de buzunar.
Jocurile de putere de la Chișinău au ajuns la cote alarmante. Puterea politică a devenit un scop pentru grupurile oligarhice locale de-a acapara largi segmente din biznesul local și desființarea adversarilor lor politici. Populația a ajuns să fie în același timp de partea victimilelor, dar și a călăilor săi. Această stare se datorează polarizării care există în societatea moldavă, a vectorilor geopolitici și a centrelor de putere de pe teritoriul republicii, fie că acestea se află la Chișinău, Bălți, Cahul, Orhei, Tiraspol (cu un regim secesionist, încă până la proclamarea independenței), Comrat (o autonomie cu vectori geopolitici oscilanți), Taraclia (un teitoriu cu aspirații autonomiste) sau Ungheni. Pe de altă parte, proiectele naționale, democratice au eșuat lamentabil, au fost discreditate sau stagnează ca soluție de construcție identitară. În anul 2009 a existat o tendință să fie lipsite de importanță marile realizări a emancipării naționale și să fie edificată societatea printr-un mit ”eliberator” de sub totalitarism, mit ce s-a destrămat la propriu și la figurat, iar revoluția anticomunistă din perioada postsovietică a constituit o simplă fumigenă a redistribuirii puterii de către grupurile oligarhice din Republica Moldova.
Memoria cu victoria
Fiecare actor geopolitic important își marchează geospațiul său, frontiera sa geopolitică, consemnându-și interesul geostrategic, proiectându-și imaginarul statal și simbolic în acel teritoriu. Un stat slab și eșuat devine lipsit de instrumentele de autoapărare în fața statului intervenționist sau a unei civilizații dominante în siajul geopolitic continental. Nu este o excepție nici viziunea politica a Kremlinului față de Republica Moldova, geospațiu pe care și-l arogă ca zonă a intereselor sale geostrategice.
În preajma zilei de 9 martie 2013 Institutul pentru rușiii din străinătate a organizat la Kiev, Tiraspol și Komrat o serie de simpozioane care au avut ca subiect Uniunea Eurasiatică și vectorul eurasiatic în spațiul postsovietic. Mass-media analitică rusă informează spațiul public postsovietic față de proiectul eurasiatic sporește continuu în contextul ”elogiilor false pe care birocrația europeană o enunță ca așa zise succese a Moldovei pe calea aspirației europene”, după cum a declarat și deputatul Pratidului Comuniștilor Violeta Ivanov la Komrat, în cadrul conferinței internaționale ”Republica Moldova și persectivele integrării eurasiatice”, acțiune organizată de Rețeaua eurasiatică de cercetare politică și Fundația Gorceakov. În același context, în alocuțiunea sa deputatul comunist din legislativul moldovean Oleg Reidman a subliniat că ”Uniunea vamală reprezintă o opțiune serioasă de depășire a crizei în care se află Republica Moldova”, iar lipsa unei frontiere terestre între Federaţia Rusă şi Republica moldova nu trebuie să constituie o barieră în integrarea eurasitică a Chişinăului. Conform opiniei deputatului comunist Reidman, Moldova ar putea adera la Uniunea vamală şi fără Ucraina, mai ales că se întersectează fizic prin Dunăre şi Marea Neagră. Fostul ideolog al partidului comuniştilor Victor Stepaniuc, actualul lider al partdiului Popular-Socialist, a pledat pentru federalizarea Republicii Moldova şi majorarea de burse pentru abiturienţii moldoveni în instituţiile de învăţământ de tip universitar din Rusia şi echilibrare în contextul burselor acordate de Bucureşti ( 250 burse ruseşti anuale versus 6000 de burse româneşti). Başcanul Găgăuziei Mihail Formuzal a spus că în contextul accederii în instituţiile de învăţământ din Rusia regiunile trebuie să depăşească centrul, iar în acest sens acordurile stabilite de Găgăuzia cu anumite centre din Rusia în instituţiile superioare de învăţământ din Federaţia Rusă ajung mai mulţi absolvenţi din şcolile găgăuze decât din întreaga Republică Moldovă. Cum testul non-formal a fost considerat ca fiind unul de succes, la 9 mai 2013, în ziua când la Moscova are loc o grandioasă paradă militară şi este serbată victoria sovietice, dar este şi Ziua Europei, la Chişinău, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, piaţă cu o încărcătură simbolică antisovietică, a fost organizat un concert de Ambasada Federaţiei Ruse în Republica Moldova, la care au participat cele mai apreciate voci din perioada sovietică- deputatul rus Iosif Kobzon și Lev Leșcenko, corul Ministerului de interne din Federaţia Rusă, dar şi interpreţi de muzică uşoară din R.Moldova. Pe ultima sută de metri la Chişinău, ca să participe la festivităţile ce urnmau să enunţe o nouă „cortină de fier” a sosit unul dintre ideologii actuali ai lui Vladimir Putin, Dmitrii Rogozin. Mai ales că în preajma evenimentelor de 9 mai a fost demis fără motiv consilierul prezidenţial pentru ideologie a Federaţiei Ruse V.Surkov, considerat adeptul unui curs mai vestic.
Discursul lui Rogozin a fost unul predictibil, iar recunoştinţa etalată faţă de partidul Comuniştilor şi Partidul Liberal Democrat, care au spulberat alianţa democrată de la Chişinău, a reiterat că starea confuză în care se află Republica Moldova este favorbailă Kremlinului. Vicepremierul Dmitrii Rogozin este odrasla unui fost șef al Comitetului Securității Statului din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (KGB RSSM) iar discursul său public, în Piața Marii Adunări Națională, în care îi propune Republicii Moldova să abdice de la traseul său proeuropean și să revină la vechea familie antioccidentală, care astăzi aspiră să devină Uniunea Eurasiatică. În fapt, a fost tras un clopot al „victoriei vectorului rus” , cu o memorie sovietică, la intersecţia unde se întâlnesc civilizaţiile valorice, la periferia Uniunii Eurasiatice şi a Uniunii Europene. Acțiunea dedicată zilei de 9 mai 2013 organizată de Ambasada Federaţiei Ruse de la Chişinău s-a încadrat în programul cultural anual al CSI-ului, la care a subscris şi guvernul fostului premier al Republicii Moldova condus de liderul Partidului Liberal Democrat Vlad Filat. Prin urmare, anumiţi analişti politici de la Chişinău, servili guvernării şi intereselor PLDM lui Vlad Filat, dar foarte insistenţi pe traseul Chişinău-Bucureşti, au dezinformat şi manipulat conştient încercând să-l indice vinovat şi responsabil pe primarul Chişinăului în ceea ce priveşte „manifestaţiei cultural-patriotice şi politice” organizată de Federaţiei Rusă la Chişinău. Pe de altă parte, preşedintele Partidului Comuniştilor Vladimir Voronin în cadrul unei emisiuni televizate a încercat să deturneze discursul vicepremierului Dmitrii Rogozin, ce reclamă explicit o ingerinţă în treburile unui alt stat, prin invocarea unor apeluri date de preşedintele României Traian Băsescu unor lideri politici de la Chişinău. Este vorba de un singur apel telefonic efectuat către primarul Chişinăului. Invidie, gelozie sau amintirile care îl răscolesc pe fostul preşedinte moldovean Vladimir Voronin care a fost întrebat o dată, într-o conversaţie privată, cum vede reunificarea celor două maluri şi răspunsul comunistului a fost melancolic- „să vedem cum va reacţiona poporul”. Liderul comunist Vladimir Voronin a fost un adept înfocat al ideii eurasiatice la începutul anilor 2000, iar după ce Rusia a eliminat Chișinăul din formatul Spațiului Economic Unic, în calitate de președinte al statului moldav și-a modificat cardinal viziunile sale geopolitice. Voronin a suferit o decepție serioasă și s-a considerat umilit de Kremlin. Astăzi liderul comunist redevine un suporter prudent al ideii eurasiatice în spațiul postsovietic.
Totuşi, jucătorul cheie pe linia sud-vestică al fostului spațiu postsovietic care poate dinamita aspiraţiile europene sau ruseşti, nicidecum, nu este reprezentat de Republica Moldova, ci de Ucraina.
Rusia continuă să se comporte cu multă adversitate faţă de iniţiativele Uniunii Europene, inclusiv faţă de Parteneriatul Estic, unde îşi are un rol special ca şi-n Trilaterala Germania –Polonia – Rusia, considerând că Bruxelles-ul realmente ameninţă dominarea pe care o exercită statul rus în spaţiul postosvietic, în CSI.
Discursul simbolic al vicepremierului rus Dmitrii Rogozin a prefaţat instalarea unui nou zid „Est-Vest” pe Prut.
Un Parteneriat Estic, fără o ”poveste de succes”?
În perioada anilor 2003-2004 Bruxelles-ul a lansat Politica Europeană de Vecinătate a cărei menire o reprezintă descurajarea apariției unei eventuale ”cortine de fier”, formarea unui bloc comunitar și țările aflate la periferia geografică a acestuia, fie că este vorba despre statele nord-africane, din Orientul mijlociu sau din statele postsovietice. Mai târziu, în anul 2008, Suedia și Polonia au propus instituirea Parteneriatului Estic (derivat din PEV, adoptat de Consiliul European, în anul 2009), inițiativă ce prevede sprijinirea statelor din Euopa de Est și accelerarea unui eventual proces de extindere și de integrare europeană în Estul ”postsovietic”. Rusia a denunțat Parteneriatul Estic ca fiind o inițiativă ostilă și contrară intereselor sale geopolitice. Rusia, la nivel oficial, consecvent se comportă ca un stat căruia i se consideră amenințată în mod real poziția dominantă în Comunitatea Statelor Independente. Rusia și-a asumat o viziune neoimeperială posmodernă ce se exprimă în proiectul de vis al președintelui Vladimir Putin denumit ”Uniunea Eurasiatică”. Din acest considerent Moscova reacționează bolnăvicios cu privire la orice acțiune legată de proiectele geopolitice europene care ar putea să diminueze impactul realizării proiectului eurasiatic, reflectat, în mod special, în noua Concepție de politică externă a Federației Ruse.
Rusia și-a expus poziția oficială cu privire la proiectul de vecinătate est-europeană și a solicitat să fie informată complet asupra alianțelor ce se crează în proximitatea sa geografică, ce presupune această inițiativă pentru Rusia și partenerii săi din CSI. Cu toate că Rusia a fost inclusă într-un capitol special al Parteneriatul Estic, Kremlinul consideră că nu a primit un răspuns corespunzător din partea Bruxelles-ului care ar elimina orice confuzie sau nelumurire principială, că argumentele care au fost aduse de europeni nu se încadrează în logica unui parteneriat strategic Rusia-UE. Kremlinul intră în nevroză atunci când e vorba de inițiativele UE pe direcția estică. Fostul președinte Dmitrii Medvedev, după summitul Rusia-UE de la Habarovsk, din anul 2009, comentând subiectul ”Parteneriatului Estic”, a declarat: ”Nu îmi doresc ca acest parteneriat să consolideze anumite state, care au un caracter antirusesc cu alte state ale Europei”. Conform opiniei lui Medvedev, dacă programul respectiv va purta un caracter de cooperare economică, atunci nu va exista nici o obiecție din partea rusă, dar o parte din momente din această programă fac Rusia să fie prudentă. În concluzie, Rusia nu ar avea nimic de obiectat dacă ”parteneriatul” s-ar orienta spre cooperarea economică și comerț, dar nici într-un caz nu trebuie pusă în discuție componenta geopolitică, pentru că aceasta ține exclusiv de geopolitica Kremlinului.
Majoritatea analiștilor europeni, dar și ruși spun că miturile unei orientări antirusești a noii construcții europene s-au risipit nu numai în Rusia, ci și-n cadrul parteneriatului.
Viitorul summit „Rusia-Uniunea Europeană” va avea loc în perioada 3-4 iunie 2013 la Ecaterinburg. Majoritatea experţilor consideră că summitul va arăta dacă relaţiile ruso-europene vor intra într- o ascensiune sau, viceversa, vor intra într-o etapă a „războiului rece”. Moscovei îi este teamă că forumurile „Parteneriarului Estic” vor avansa şi pot deveni o componenă energetică a UE pe dimensiunea „Cordidorul sudic-noul drum al mătăsii”(în cadrul proiectului Nabucco). Prin urmare, Bruxellesul va lipsi compania rusă „Gazprom” de hegemonia energetică de pe piaţa europeană.
Parteneriat Estic reprezintă o nouă etapă în relaţiile UE cu Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Georgia, Moldova şi Ucraina. Acest parteneriat ambitios prevede adâncirea semnificativă a nivelului de angajare politica, inclusiv perspectiva tranzitiei la o noua generaţie de acorduri de asociere, integrarea extinsă în economia UE, facilitarea călătoriilor cetăţenilor din această regiune către UE cu condiţia îndeplinirii anumitor cerinţe de securitate, stabilirea de modalităţi mai concrete de asigurare a securităţii energetice şi creşterea nivelului de asistenţă financiară. Parteneriatul Estic a avut un stat catalizator a estului european postsovietic desemnat în Polonia şi până de curând un stat model şi referenţial după care trebuia să se orienteze celelalte state şi să aplice reformele şi viziunile de politică internă şi externă.
În ultima perioadă în cadrul Parteneriatului Estic a sporit activitatea Ungariei, un actor european care este ancorat în grupul de la Vişegrad, ca şi Polonia, dar care dimensiunea geopolitică sa europeană s-ar conretiza pe cea „carpatică”, un stat care ar urma să predea ştafeta României care ar urma să aibă un rol edificător pe o eventuală dimensiune geopolitică de la Marea Neagră, proiect momentan suspendat. Totodată, trebuie remarcat aportul reprezentantului UE în Republica Moldova, Kalmant Mizsei, care a devenit un fin gestionar a relaţiilor UE în Republica Moldova şi un apropiat al cercurilor europeniste şi cvurentului românesc. Reprezentantul UE în Republica Moldova, de origine maghiară, a însuşit cu timpul cum se prezintă societatea basarabeană, regimul separatist de la Tiraspol sau izobarele geopolitice din regiune şi depune maxime eforturi pe segmentul deblocării diferendului transnistrean. Republica Moldova considerată o poveste de succes a UE s-a prăbuşit valoric, exact ca la un test şcolar, devenind un „teritoriu” în loc de stat ce tinde spre o guvernanţă europeană. Ultimele evenimente ale formatului european au arătat că Republica Moldova este absentă şi-şi pierde din capacitatea de potenţial actor care ar putea să semneze acordul de asocere la UE.
În perioada 12 – 14 mai 2013 la Budapesta a avut loc cel de-al şaselea forum politic „Europa-Ucraina”. Evident că nu a fost un summit a statelor din Parteneriatul Estic, la care a absentat Republica Moldova, dar atare activități își au un rol special legată de contactele politicienilor, experților, parlamentarilor implicați în proiect, unde partenerilor europeni li se prezintă situația social-politică și sunt legate diverse relații avantajoase între țări. Indubitabil, forumul a avut ca miză Ucraina și capacitatea factorului european în geospațiul ucrainean. Secretarul de stat parlamentar din Ministerul de externe a Ungariei, cel care veghează politica națională a Ungariei în regiunea Carpatică, Zsolt Nemeth a declarat în februarie 2013 că Ungaria sprijină integrarea europeană a Ucrainei și viitorul Ungariei se pliază pe o cooperare în cadrul programului ”Parteneriatului Estic” în bazinul Carpatic. Mai ales că această cooperare vine în sprijinul etnicilor maghiari care sunt cetățeni ucraineni, iar potrivit datelor publicate de Budapesta în ceea ce privește etnicii maghiari din Ucraina care aspiră la dubla cetățenie și ar fi depus cereri pentru acordarea cetățeniei maghiare în regiunea Transcarpatică, din luna ianuarie 2011 până-n prezent, aceștia ar fi o treime. O mare parte dintre cei care au solicitat dubla cetățenie au și obținut-o, iar cererile altora sunt examinate în regim avansat. Printre participanții forumului Europa-Ucraina de la Budapesta s-au numărat ministrul de externe al Georgiei Maia Panjikidze, vicepremierul Serbiei Suzana Grubesic, vicepremierul afacerilor externe a Ucrainei Andrii Olefirov. La forum a lipsit diplomația românească ca urmare a tensiunilor maghiaro-române din ultima vreme, iar ministrul maghiar de externe János Martonyi (născut la Cluj, 1944) s-a întreținut cu fostul șef al diplomației românești Mircea Geoană. În cadrul forumului șeful diplomației maghiare a spus că există posibilitatea ca Ucraina la summitul din noiembrie de la Vilnius să semneze acordul de asociere la UE. Dacă anterior Ucrainei i se punea condiția că trebuie s-o elibereze pe fostul premier ucrainean Iulia Timoșenco din detenție și atunci ar putea fi semnat acordului de asociere la UE, de această dată nu a mai fost auzită tema eliberării din detenție a liderului opoziției ucrainene și evitat numele Timoșenco. Deasemenea la Vilnius ar putea să semneze un acord similar și Armenia. Pentru statele din Parteneriatul Estic este imperios necesar ca aceste acorduri să fie semnate acum, întrucât anul 2014 va presupune alegeri pentru Parlamentul European, iar evenimentele din acel îi vor determina pe europeni să fie mai puțin interesați de statele din Parteneriatul Estic. Ministrul maghiar de externe János Martonyi a dat asigurări că și Georgia va semna acordul de asociere la UE. Totodată secretarul de stat din MAE a Ungariei Zsolt Nemeth a subliniat că interesele Ungariei în privința extinderii UE sunt văzute și proiectate pe dimensiunea Balcanilor Occidentali, aderarea la UE a Alabaniei, a Bosniei și Herțegovinei, Kosovo, Macedoniei, Serbiei și Muntenegrului. Din păcate, în cadrul formului subiectul Republica Moldova a fost lipsă și traseul proeuropean al acestui stat se arată incert.
Ultimele evenimente de la Chișinău care au reliefat un tablou politic sumbru, unde comuniștii ”eurasiatici” și guvernanții liberal-democrați ”proeuropeni” și-au dat mâna și au votat legi cu caracter antidemocratic, strict conjuncturale, contrare promisiunilor făcute de guvernanții moldoveni Bruxelles-ului, au determinat ca vocile autoritare din UE, OSCE, Consiliul Europei să ia în calcul derapajul democratic societatea moldovenească și fals ”statutul proeuropean” a Republicii Moldova. Președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), Jean-Claude Mignon, și-a exprimat îngrijorarea pentru faptul că lupta politică ar putea să pericliteze aspirațiile cetățenilor Republicii Moldova de integrare europeană. În același context, șeful Delagației UE la Chișinău, Dirk Schuebel, a declarat că promulgarea legilor votate în Parlament de PLDM şi PCRM ar însemna încălcarea Constituţiei. Deasemenea, președintele Parlamentului European, Martin Schulz, s-a arătat și el îngrijorat de aprofundarea crizei politice din Republica Moldova şi că ar putea fi subminate eforturile de integrare europeană a Republicii Moldova. Pe de altă parte, liderul comunist Vladimir Voronin a declarat că ”declaraţiile isterice ale Strasbourgului şi Bruxellesului reprezintă astăzi cea mai serioasă lovitură aplicată modernizării europene a Moldovei. Este o palmă aplicată tuturor cetăţenilor ţării care au mai crezut sincer că deciziile la un astfel de nivel nu pot fi luate sub presiunea primitivă a corupţiei personale şi a xenofobiei păstrate de pe timpurile războiului rece”.
Criza instituțională și grava obiectivul integrării europene și implicit edificarea unei societăţi bazate pe supremația statului de drept și principiile pluralismului și transparenței constituie elementele cheie care ghidează instituțiile statului în realizarea agendei de reforme europene asumate în relațiile cu UE şi Consiliul Europei.
Republica Moldova ca și celelalte state postsovietice se află la cheremul grupărilor oligarhice, care tind să acapareze cât mai multe zone strategice din instituțiile statului și din teritoriu. De aceea, fostul prim-ministru sau actualul premier moldovean, dar și anumiți parlamentari, dacă vor să pună mâna pe afacerile unor simpli cetățeni, îi sufocă într-atât încât aceștia renunță binevol la proprietăți și resurse, iar sub incidența jafului și a hoției a reprezentanților puterii pot nimeri chiar unii colegi din partidele de guvernământ. Între câteva sute sau chiar o mie de oameni care trăiesc în prosperitate, restul cetățenilor moldoveni trăiesc la limita sărăciei, ceea ce cauzează exodul factorului democgrafic apt de muncă și îmbătrânirea populației, o calitate proastă a vieții și o diminuare a participației cetățenești în cadrul actului creator economic.
Încotro, Rusia? Interfețe geopolitice și ideologice
Ce își propune Federația Rusă? Încotro se îndreaptă, Rusia? În ce se exprimă diferența dintre Noul Imperiu Energetic Rus de tip liberal (care prin expansiunea sa economică poate să-și recăștige sferele de influență) și Imperiul Eurasiatic Liberal (al Neoeurasismului), se întreabă o serie de experți care abordează revizuirea problematicii Eurasiei Centrale? Neoeurasimul este mult mai agresiv decât ceea ce ”eurasiștii” ruși își imaginau, în anii 1920, și constatăm că privesc Rusia ca pe o mare putere agresivă, iar rădăcinile de emancipare a forței sale vitale se regăsesc în geopolitică.
Rusia actuală s-a născut pe ruinile unui mare imperiu, declarându-se succesoare a Uniunii Sovietice şi a Imperiului Rus. Şi de acee mulţi intelectuali s-au întrebat logic dacă dezintegrarea URSS a dat naştere unui nou stat rus, a transformat în alt model sau a limitat influenţa şi măreţia fostului Imperiu. În urma şocului pierderii calităţii de centru gravitaţional în Eurasia, Rusia a intrat într-o perioadă turbulentă de adaptare la noul statut post-imperial. De fapt Rusia a intrat într-un proces de identificare a identităţii sale naţionale şi a redefinirii identităţii strategice. Prin umare, după cum s-a văzut, frontierele politice, istorice, culturale şi etnice ca şi hărţile mentale ale ruşilor nu mai avea coerenţă.
Mesianismul rus exprimat printr-o reţetă „comunistă” luase sfârşit, iar măreţia ideii ruseşti ca ax civilizaţional pentru popoare trebuia reconsiderată şi reevaluată. Dacă a avut loc o simplă mutaţie imperială sau o transformare de fond a Imperiului Rus timpul o va releva.
Majoritatea socilogilor ruşi au reiterat ipoteza că Rusia se menţine în formula de Imperiu.
Teza lansată de Zbigniew Brzezinski care afirmă că: “Dacă Rusie va deveni Imperiu, atunci aceasta se va întâmpla doar împreună cu Ucraina. Fără Ucraina Rusia niciodată va fi imperiu”, foarte mult a deranjat mediul intelectual rusesc.
Pe de altă parte, Vladimir Putin declara că ”Rusia vrea să-și mențină prioritățle națonale în plan geopolitic ș internațonal, în virtutea crizei economice mondiale care a afectat ș statul rus”.
Pentru întâia oară cu privire la edificarea Uniunii Eurasiatice au scris în anii 20 — 30 din secolul XX arhicunoscuții ideologi eurasiști N.Trubețkoi, P.savițkii, G.Vernardskii. Aceștia vedeau transformarea etapizată a Uniunii Sovietice în Uniunea Eurasiatică, prin substituirea ideologiei comuniste cu paradigma euarsiatică. Odată cu implozia URSS-ului la sfârșitul sec.XX în rândurile societății ruse și în viziunea unor politicieni din fostele republici sovietice s-a înfiripat ideea de restabilire a Imperiului, prin intermediul formulei de integrare avansată a spațiului postsovietic. La începutul sec.XX ideea integrării eurasiatice a luat o largă circulație în geopolitica possovietică, printre adepții și ideologii ei se numără: președintele Kazahstanului Nursultan Nazarbaev, fostul președinte moldovean Vladimir Voronin, președintele Rusiei Vladimir Putin, filosofii și politologii Alexandr Dughin, Alexandr Panarin, Serghei Gavrov, scriitorul kirghiz Cinghiz Aitmatov, etc. Primul model de proiect postcomunist al unei Uniuni Euroasiatice a fost propus până la destrămarea URSS-ului de academicianul A.Saharov și purta titulatura de Uniunea Republicilor Sovietice a Europei și Asiei. După destrămarea URSS un alt proiect confederativ ca Uniunea Statelor Suverane a fost abandonat, locul acestuia fiind luat de Comunitatea Statelor Independente.
Concluzii
Contextul geopolitic actual confirmă faptul că existența statelor slabe și a celor eșuate constituie o problemă foarte serioasă pentru comunitățile civilizaționale și pentru statele garant ale acestora. Problema identitară, de constituie a unei identități proprii, contrafăcute, a culminat cu o polarizare a societății, în care astăzi foștii lideri ai românismului devin stataliștii în convingeri și sunt într-o continuă căutare de paradigme identitare. Societatea din Republica Moldova nu are un proiect comun politic, fiind într-o perpetuă criză economică, instituțională, administrativă, iar granturile și resursele financiare alocate de comunitatea internațională intră în buzunarele unor reprezentanți apropiați partidelor gestionare a relațiilor externe. Fiecare partid politic ajuns la guvernare își are propria schemă de îmbogățire frauduloasă, iar personajele cheie din arcul guvernamental sunt derivatele unor corporații și companii economico-financiarea deținute oligarhii basarabeni.
Hegemonia Mitropolia Moldovei care aparține de Biserica Ortodoxă Rusă și caracterul totalitar și represiv la adresa altor culte și confesiuni, nemaivorbind la adresa Mitropoliei Basarabiei, parte a Bisericii Ortodoxe Române, se menține structural pe aceleași caracteristici și dogme misionare a unui fals creștinism, pe ură și nicidecum pe iubire.
Proiectul ”european” rămânea singura miză a Republicii Moldova ca formă de exprimare geopolitică și de stat. Din păcate, datorită tipului de cultură tribală, minciunii, manipulărilor excesive acesta pare să se compromită. Potrivit mai multor barometre a opiniei publice, circa jumătate din cetățenii Republicii Moldova optează stabil pentru aderarea la Uniunea vamală Rusia, Bielorusia, Kazahstan (estimativ 55,8 % din populație). Opţiunea pro-europeană s-a diminuat de la 75 de procente la 40%.
Cine, dar, este vinovat de modificarea comportamentală a cetățeanului moldovean?
Visurile comunismului de altădată au fost substituie cu succes cu mesaje identice europeniste, doar că astăzi nu mai sunt reclamate comuniunea comunistă, ci una europenistă. Impresia că, uneori, însăși anumiți comisari europeni dinamitează proiectul de extindere a UE se arată pe una dintre ferestrele în care sunt observate realitățile continentale. Nu înclinăm să credem că fenomenul corupției, care larg se exprimă în societatea postcomunistă și postsovietic, poate fi capacitat și-n Comunitatea Europeană.
Până una alta, alegerile anticipate din Republica Moldova par iminente, ca și calea destrămării aspirațiilor europene.
Vor călca peste cadavrele strămoșilor lor, frații noștri basarabeni, ca să se întoarcă în vechiul jug și la vechiul stăpân?

GRUPUL DE ANALIZĂ „TRANSILVANIA”

Const. MIU

- Dragă, de ce-o fi vrând omu’-ăsta să se lege la cap, fără să-l doară? se-ntrebă într-o bună zi profesoara Marina Copchilescu, vădit nemulţumită de atitudinea şefului.
- Cine, fato?
- Cum adică cine?… Nu te mai preface că nu ştii!… Directoru’, cine altu’ ?!

Profesoara de religie, Delma Avram, era singura persoană care-i suporta Marinei ifosele de vedetă veşnic nemulţumită de ceilalţi colegi din cancelarie, pe care-i privea cu superioritatea unui intelectual de rasă, iritat de mediocrităţile ce dau din coate, să iasă în faţă.
- Lasă omu’ să se-afirme!
- Am zis eu că nu-l las? se miră Marina Copchilescu.
- Atunci, de ce eşti Gică contra, la fiecare consiliu profesoral?
- Să nu se plictisească lumea bună!
- Cum adică?
- Până să vină ăsta la putere, ai uitat că au fost şapte ani de dictatură personală şi cinci de linişte de moarte?
- Te-ai găsit tu, mai cu moţ, s-alungi liniştea de moarte, făcând circ! o mustră Delma Avram pe colega sa.
- Dacă spun ce cred, nu înseamnă că fac circ! vociferă Marina.
- Da’, mai spui şi prostii, asta nu pricepi tu!
- Dragă, eu nu accept politica pumnului în gură! Şi o spun răspicat la fiecare consiliu, când cer lămuriri la ce ne pune ăsta să facem… Asta se cheamă că spun prostii?
- Uite, şi-acu’ faci praf! atenţionă Delma.
- Cum să fac praf, când eu stau toată ziua cu gura pe puturoasele-alea de femei de serviciu şi le pun să dea cu aspiratoru’ la mine-n cabinet dimineaţa, la prânz şi seara! se apără Marina.
- Aşa se spune despre ăia care vorbesc în plus, ca să se bage-n seamă, explică profesoara de religie.
- Ei, dacă tot zici că mă bag în seamă, să vezi ce propuneri am să fac la primu’ consiliu, că tot ni s-a cerut ca fiecare să facă activităţi inedite pentru ziua liceului… Ştii ce cred eu despre activităţile-astea extra curriculare?… Mai e puţin şi facem din liceu’-ăsta grădiniţă!… Da’, dacă-i ordin… Să trăiţi!… Se execută… Şefu’ zice, fraierii face!… Nu aşa e proverbu’-ăla?!
-’Ai, că mor de curiozitate, zi-mi şi mie, se rugă Delma Avram, poate colaborăm…
- Ca să ceri după-aia gradaţie de merit, pe munca mea?
- Da’, cum poţi să crezi aşa ceva, că doar nu-s madam Ţibanu, care când era pe cai mari, punea fraierii la treabă, iar ea culegea laurii!… Suntem amice şi vreau să-ţi dau o mână de-ajutor, atâta tot.
- Sigur nu urmăreşti al’ceva?
- Asta mi-e Sfânta Cruce! se jură femeia, închinându-se de zor.
- Biiine, o să facem echipă tare!
- Cu ce ne echipăm?
- Mai întâi, tre’ să găsim nişte fete şnur…
- Aaa, ştiu!… Vorba cântecului: Fete şnur, fete şnur/ Fără ţâţe, fără cur!
- Nu, dragă!… Şnur, adică din alea fără inhibiţii, cu tupeu, cum zic băieţii.
- Şi ce-o să facem cu tupeistele-astea?
- Trupă de majorete, se lăudă profesoara de informatică.
- M-ai dat pe spate!
- Trage fusta, că se văd chiloţii! râse Marina cu poftă.
- Râzi de mine?
- Doar n-oi vrea să plâng!
- Să-ţi faci trupă singură!
- Te-oi fi supărat… Nu mai vrei să lucrăm în echipă?
- Ba da, ba da, însă numai tu vrei să fii deasupra!
- Data viitoare, schimbăm poziţia, făcu fals împăciuitoare Marina Copchilescu.
- Bine-bine, zi repede cum facem cu majoretele-alea!
- Păi… Uite cum facem… Tu te ocupi de recrutare: treci din clasă în clasă şi le-nscrii pe toate pe listă… Obligatoriu! După aia, vorbesc eu cu soţul meu, cu Cipinel, să ne dea o mână de-ajutor… Le adunăm pe toate în sala de sport şi le punem să defileze…
- Aha, am priceput: costume de baie, baloane, confetti…
- Vezi că vii de-acasă!
- Şi ce să mai aduc de-acasă?
- Un butoi de varză, de şaizeci de kile!
- De unde varză acu’, în luna mai?

Profesoara de informatică se încruntă la cea din faţa ei. O ştia ca pe o femeie dezgheţată, dar nici aşa, să ia totul ad literam.

- Avem nevoie de butoi, nu şi de varză!
- Biiine că mi-ai zis, că eu la clasă n-am pe nimeni, ca să-mi aducă varză…
-’Ai, că eşti varză, soro!
- Aşaaa, şi mai departe? făcu repede profesoara de religie, fără a lua în seamă ironia colegei.
- Îl punem pe Cipinel să se uite la fete cum încalecă butoiu’… Ce spune el e sfânt!… Că am încredere numai în gusturile lui!… Asta va fi proba practică la selecţie.

După ce le-au chinuit pe toate fetele din liceu trei săptămâni la rând, să treacă proba butoiului, cele două profesoare arătau foarte mulţumite de isprava lor. Au ales şase fete, una mai crăcănată decât alta!

- O să facem şi simulare pe calculator! se lăudă Marina Copchilescu. Da’, mai întâi, fetele să se spovedească la tine! comandă ea… Pe butoi, se vede care dintre ele s-a jucat cu cercu’, iar lui Cipinel nu-i scapă nimic, să ştii, c-are nişte ochi – mamă-mamă – ca de vultur! mai spuse ea, spre luare-aminte.
- Da’, n-am hotărât ce nume dăm trupei de majorete!
- Măi, să ştii că am discutat cu Cipinel despre treaba-asta…
- Şi ce-a zis?
- Ştii doar că el e mai tipicar de felul său… O noapte-treagă a consultat nişte dicţionare în patagoneză…
- A găsit ceva? întrebă curioasă Delma.
- Cică Parantezele nu merge, că nu toate sunt aşa rotunde ca tine… El a propus ACOLADA, că e mai încăpătoare!

Reprezentantul cetăţenilor români din Republica Moldova în Parlamentul Românei, deputatul Eugen Tomac, şi-a deschis birou parlamentar la Chişinău. Tomac a spus că numărul cetăţenilor români din Republica Moldova este foarte mare şi problemele cu care se confruntă sunt din ce în ce mai mari, şi de aceea a fost necesar acest birou. Deputatul a mai spus că va veni la Chişinău o dată la două săptămâni, împreună cu alţi deputaţi români, pentru a organiza audiențe cu cetăţenilor şi pentru a le oferi consultanţă. La eveniment a fost prezentă şi europarlamentara Elena Băsescu, fiica preşedintelui României.

Teodor Filip

ORGANIZAREA PROVINCIEI

La data de 11 august 106 se încheie cel de-al doilea război daco-roman şi are loc constituirea provicniei romane. Acest lucru este atestat şi de „Diploma militară” (CIL 16,00068) descoperită la Porollissum (azi Moigrad, în judeţul Sălaj).
Pentru organizarea noii provincii, Traian a mai rămas aici aproape un an. Au loc mai multe recensăminte făcute de romani (atenţie cei care susţin că teritoriul cucerit a rămas pustiu de daci – ori au fost ucişi, sau luaţi prizoniei ori s-au refugiat la dacii liberi). Din măsurătorile topografice făcute tot de romani, ne-a rămas mărturie faptul că a fost ocupată o suprafaţă de circa 240 km pătraţi, fiind incluse Oltenia, Banatul şi Transilvania intercarpatică (actualele regiuni).
„Dacia Traiană”, cum a fost numită iniţial provincia, a fost asimilată provinciilor romane de rang imperial. Adică era condusă în numele împăratului de către un guvernator de rang senatorial, ce purta titlul oficial de „Legatus Augusti pro praetore”. Primul guvernator a fost Decimus Trentius Scaurianus – până în anul 109. Acest mandat era pentru o perioadă de 3-5 ani, apoi fiind redusă la maximum doi ani. Din aparatul administrativ/birocratic făceau parte persoane de diferite categorii, inclusiv liberţi sau sclavi. Între anii 108-110 se construieşte oraşul Ulpia Traiană Augusta Dacica, care devine capitala provinciei, sediul guvernatorului şi al întregului aparat adminsitrativ, fiscal şi religios.
Traian a crezut că prin opera lui de organizare socială, economică, administrativă şi militară stăpânirea romană rămâne sigură, dar n-a fost să fie aşa.
Măsurile severe luate de către Traian, după terminarea ostilităţilor, în loc să asigure ordinea, au creat nelinişte, autohtonii se simţeau închişi, supravegheaţi într-un spaţiu în care nu se puteau deplasa în voie. În această etapă istorică, autohtonii nu s-au împăcat cu situaţia impusă, la care nu s-au aşteptat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens “ca pedeapsă pentru că rezistaseră cu încăpăţânare” (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23)
Ca un popor dârz şi viteaz, dacii nu s-au resemnat să fie subjugaţi şi exploataţi în propria lor ţară. Dorinţa de eliberare s-a născut. Flacăra luptei de eliberare a crescut şi a fost întreţinută, în primul rând, de dacii liberi care ţinuseră o legătură permanentă cu fraţii lor asupriţi. Cu toate că se construiau drumuri şi oraşe şi se deschideau noi târguri şi viaţa era prosperă, organizarea rigidă a societăţii produce o fierbere continuă, iar în jurul hotarelor provinciei dacice ocupate, se naşte o permanentă alarmă de frica unei cotropiri romane.
În această perioadă, Dacia Traiană a cunoscut profunde schimbări: drumurile fuseseră aduse la nivelul imperial, se dezvoltase economia, producţia agricolă a crescut, minele de sare şi de aur lucrau la capacitate maximă, cirezile de vite şi turmele de oi împânzeau ţinuturile, târgurile au cunoscut forfota de odinioară, deşi deplasările erau limitate şi dacii liberi nu puteau avea acces în provincie. Cu toate aceste realizări, populaţia mocnea, iar dacii liberi puteau în orice moment să dea semnalul de atac.
Momentul prielnic sosise în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian, când fusese declanşată o luptă din interior de eliberare şi un atac puternic, din cele două părţi, din exterior. Acest război, după cum se arată, n-a fost o năvălire de jaf, ci un atac militar bine organizat, gândit din timp, printr-o acţiune concomitentă. Atacul dacilor liberi asupra teritoriului ocupat de romani s-a produs din două direcţii: de la răsărit, prin Moldova şi Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii. După D. Tudor a existat o înţelegere pentru un iureş concomitent. În războiul declanşat prin surprindere, a fost omorât guvernatorul provinciei, C.Iulius Quandratus Bassus, om cu mare prestigiu şi experienţă în lumea romană. Un papyrus egiptean menţionează un “război dacic” (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altminteri interpretat decât ca o insurecţie generală a dacilor din interiorul provinciei, combinată cu atacuri ale dacilor liberi şi sarmaţilor iazygi şi roxolani. Războiul din 117-118, pornit din interior de către băştinaşi, iar din exterior prin dacii liberi, ca forţă principală roxolanii şi iasigii, a dat posibilitatea lui Hadrian să-şi întărească convingerea despre puterea popoarelor nord tracice şi să-şi fixeze, în consecinţă, strategia corespunzătoare. În timpul acestor evenimente are loc incendierea suprastructurii lemnoase a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Lovitura dată imperiului a fost aspră, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriză, de aceea a renunţat la politica inflexibilă a lui Traian aplicând una conciliantă, de pace (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru potolirea tulburărilor Hadrian a fost silit să ia măsuri cu totul excepţionale. Astfel, împăratul a dat “provizoriu lui Marcius Turbo, după Mauretania, comanda asupra unor legiuni”.

PUBLIUS AELIUS HADRIANUS (117-138)

Biograful lui Hadrian relatează că noul împărat a intenţionat la un moment dat, sub presiunea luptelor duse de daci, să abandoneze cuceririle teritoriale făcute de predecesorul lui la nord de Dunăre (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a dus tratative cu dacii liberi şi s-au înţeles să le plătească stipendii. Iasigilor le-a facilitat unele avantaje comerciale. În primul rând accesul la sarea transportată pe Mureş. Din Dacia, Hadrian vroia să se retragă. Faptul că a renunţat nu se datorează atât de mult sfaturilor primite, ci mai curând din interese
majore economice şi, poate, ca respect faţă de Traian, nedorind să-i umbrească aureola.
Hadrian, după ce se hotărâse să păstreze provincia, a trecut la unele măsuri organizatorice social-administrative şi militare. A bifurcat împărţirea administrativă şi militară în Dacia Superior şi Dacia Inferior mai târziu, în 123, a format Dacia Porolissensis. A permis comerţul băştinaşilor cu dacii liberi în cele trei provincii şi a promovat relaţii de colaborare mai strânse cu reprezentanţii obştilor săteşti şi meşteşugăreşti.
A adus modificări în sistemul de apărare şi de distribuire a trupelor, dând mai mare atenţie celor auxiliare care erau răspândite printre autohtoni şi colaborau zilnic cu ei. Recrutarea, pentru armata staţionată activă şi auxiliară, se făcea din rândul tinerilor băştinaşi. Pentru a se asigura legăturile comerciale, a organizat puncte vamale, în cele trei regiuni, iar pentru legătura cu sudul Dunării a reparat podul lui Traian şi a fixat o vamă pe lângă paza podului. Prin măsurile luate populaţia de la sate şi oraşe a cunoscut prosperitatea şi a colaborat cu administraţia romană, însă dacii liberi, după acest eşec, au reflectat din nou asupra celor spuse de Decebal şi s-au unit pentru un scop naţional: blocarea expansiunii Imperiului Roman spre nord şi slăbirea lui.
În 137, pe emisiunile monetare ale împăratului Hadrian se întâlneşte legenda Exercitui Daciae, care se referă la armata provincială a Daciei în totalitatea ei.

ANTONIUS PIUS (138-161).

În timpul lui Antonius, se dezlănţuie o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei direcţii, coroborate cu răscoale izolate din interior, ele fiind semnalate în anii 138, 140, 143, 156, 159. Despre o răscoală în provincia Dacia în anul 143 combinată cu acţiuni de eliberare ale dacilor liberi avem mărturii precise. Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbeşte de “nebunia geţilor” (Aelius Aristides, 26, 70). Prin aducerea unor noi trupe auxiliare în Dacia autorităţile romane au reuşit să înăbuşe răscoala.
Între anii 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la hotarele de răsărit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Ca urmare se trece la întărirea limesului dacic de pe râul Someş.
Şi mai puternică a fost răscoala din 157-158 din nordul Daciei. Acţiunilor unite ale dacilor supuşi cu cei liberi, romanii le-au făcut faţă numai datorită unui efort militar excepţional. În urma luptelor Antoninus Pius a luat titlul de Dacicus Maximus (CIL, VIII, 12513), adică învingător al dacilor. Răscoala dacilor şi ecoul înăbuşirii ei de către trupele romane sunt atestate de seria de monede bătute cu acest prilej, între care unele piese reprezintă Dacia ca roabă trântită la picioarele lui Marte care o apasă cu piciorul.
În aceste scurte războaie au atacat carpii şi costobocii. Începe să se contureze o coaliţie antiromană. Pentru apărarea şi liniştea provinciei, pentru stăvilirea pericolului venit din exterior, Antonius Pius întăreşte castrele, aduce noi trupe şi trece la reorganizarea teritoriului, tot în trei părţi, după capitalele regiunilor: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Pune pe primul plan armata şi nu relaţiile sociale şi economice, reduce activitatea comercială cu exteriorul şi cultivă relaţiile de pace cu vecinii.

MARCUS AURELIUS (161-180)

Cu toate că răscoalele şi lupta de rezistenţă a poporului dac au fost în cele din urmă înăbuşite, totuşi acţiunea de eliberare de sub ocupaţia romană, din ce în ce mai apăsătoare, nu a putut fi curmată. De altfel o nouă ocazie pentru o insurecţie generală care s-a întins repede şi la sud de Dunăre au fost războaiele “marcomanice”. Pe toată durata lor (anii 167-180) lupta de eliberare din provincii s-a împletit cu acţiunile declanşate de dacii liberi şi de alte populaţii. Astfel s-a creat un vast front antiroman de la Marea Nordului şi din Britannia până la Marea Neagră şi Eufrat, precum şi în Africa (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Frontierele nordice, estice şi sudice ale Imperiului roman au fost presate cu putere, în această perioadă un rol important jucându-l mişcările şi revoltele interioare.
Pentru a face faţă pericolului intern şi extern în Dacia au fost aduse noi trupe: legiunea V Macedonica şi detaşamente din legiunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica. Răscoala populaţiei dace a fost foarte puternică, însăşi capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi alte centre, ca Tibiscum, s-au găsit într-o mare primejdie. O expresie dintr-un text al unei inscripţii arată că Sarmizegetusa a trecut printr-un “dublu pericol” (ancipiti periculo) care poate fi interpretat ca pericolul venit în egală măsură din partea populaţiei locale revoltate împotriva autorităţilor romane cât şi din partea dacilor liberi
şi iazygilor raliaţi răsculaţilor. Vilele şi sanctuarele din jurul capitalei au fost complet distruse. La aceste acţiuni s-au alăturat dacii liberi şi probabil vandalii germanici sosiţi în preajma provinviei.
Focul răscoalei s-a întins şi la sud de Dunăre, unde inscripţiile funerare vorbesc acum frecvent de latrones - exponenţi ai unei mişcări populare cu caracter predominant social. Pentru restabilirea situaţiei Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui comandament unic pentru Moesia Superior şi Dacia, încredinţat generalului Claudius Fronto.
Sub domnia lui Marcus Aurelius, atacurile din exterior cunosc o nouă formă. Parţii lovesc imperiul în 167, sunt deplasate forţe şi din Dacia. Când romanii nu se aşteptau, din nord sunt atacate simultan Dacia Traiană, Retia, Noricum, cele două Pannonii şi în acelaşi timp, sudul Dunării. Se formase o “federaţie barbară” din formaţiunile teritoriale statale nord tracice ale quazilor, iasigilor, costobocilor, roxolanilor, carpilor, goţilor etc.
Toată durata domniei lui Marcus Aurelius (19 ani), este legată de lupte crâncene, în războaiele cu dacii revoltaţi, vandalii germanici şi iazygii (CIL, VI, 31640).
În anul 170 răsculaţilor li s-au alăturat costobocii, care au efectuat un raid până în adâncul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Grecia. Există unele indicii care sugerează că, folosindu-se de acest prilej, masele autohtone din estul Moesiei Inferior s-au răsculat şi distrugând pietrele de hotar, au pus stăpânire pe pământurile coloniştilor romani şi ale celor bogaţi, cum s-a întâmplat în jurul cetăţii Ausdecensilor şi la Tropaeum Traiani (CIL, III, 14214). Guvernatorul M.Claudius Fronto a fost ucis “luptând eroic şi până la capăt pentru republică”, însăşi capitala Daciei se afla la un moment dat în mare primejdie fiind atacată din două direcţii” (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Gravitatea situaţiei este reliefată şi de faptul că în anul 174 împăratul Marcus Aurelius a venit în Dacia unde a restabilit cu greu situaţia. El este nevoit să întreprindă o serie de măsuri pentru apărare, în primul rând aduce de la Troesmis, la Potaisa, Legiunea V Macedonia, mărind forţa armată şi cu noi recrutări. Trece la organizarea militară a provinciei, în locul unor civili (procuratori) conduc comandanţii (legaţii) Legiunilor XII Gemina şi V Macedonica. Pentru prima dată, se creează un comandament unic al celor trei Dacii (Porolisensis, Apulensis şi Malvensis) şi al celor două Moesii (Superior şi Inferior), situaţie în care pe lângă concentrarea unui mare număr de forţe militare s-a încercat asigurarea operativităţii deciziilor militare.
După ce obţin unele succese militare, costobocii sunt înfrânţi în mai multe rânduri în rmătoarele două decenii, fapt care le slăbeşte forţa, ca urmare, ei nu mai sunt menţionaţi în izvoarele istorice.
După înfrângerea quazilor, iasigilor şi aliaţilor lor, Marcus Aurelius ridică în inima Romei o Columnă, după modelul lui Traian, ea are o semnificaţie deosebită pentru romanitatea răsăriteană, deoarece pe columna lui Traian este imortalizată vitejia în luptă a dacilor în apărare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate.
Cu toată duritatea luptelor şi a măcelului realizat împotriva iasigilor şi quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut să-i înfrângă. Abia fiul său, Commodus, în 180, a încheiat o pace provizorie cu dacii liberi, etapă în care s-a realizat o “…răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei” (Historia Augusta Commodus, 13, 5).

COMMODUS ANTONINUS (180-192)

Commodus renunţă la planurile tatălui său de a supune popoarele libere din vestul şi nordul Daciei Traiane şi caută să le câştige loialitatea. Voia să le cedeze Dacia Porolisensis, care să asigure legătura politică şi economică între cele două părţi. Dar n-avusese timp pentru a-şi realiza acest vis. Cu toate că a dus o politică de apropiere şi de pace faţă de neamurile dacice libere, la început Commodus avusese parte de războaie dacice în 180, 183 şi 184. În Vita Commodus se arată: “În vreme ce el trăia astfel (în desfrâu), legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze” (Historia Augusta, Commodus, 13, 5). Generalii romani D.Clodius Albinus şi C.Pescennius Niger sunt cei care duc lupte victorioase împotriva dacilor liberi din nordul provinciei.
Starea de nesiguranţă generată de lupte în provincia dacică sub Marcus Aurelius şi Commodus Antoninus, se reflectă şi prin multe îngropări de tezaure.

LUCIUS SEPTIMIUS SEVERUS (193-211)

Urcă pe tron când popoarele libere nord tracice şi cele parte din Orient devin tot mai puternice şi produc o criză în Imperiul Roman. Ameninţarea directă a acestor popoare libere l-a obligat pe Septimius Severus să aducă în prim-plan, armata. Sub domnia lui s-a trecut la militarizarea imperiului. Armata ajunsese la 350.000 luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos. Armata devenise cea mai preţuită în imperiu. Toate funcţiile puterii de stat treceau pe planul al doilea, faţă de cele militare. În Dacia Traiană se trece la întărirea hotarelor, a fortificaţiilor de la graniţă şi din interior. Pentru asigurarea liniştii în interior organizează o vastă reţea de poliţie militară, răspândită în toată provincia. Poliţia de fruntari şi stationari, colabora cu populaţia. Septimius Severus dăduse o mare atenţie provinciei dacice ocupate, ea fiind sursa de aprovizionare a armatei cu produse agro-alimentare şi meşteşugăreşti, cu recruţi, ofiţeri şi arme, minele de sare şi aur asigurau resursele pentru cheltuieli militare atât de vaste. Măsurile luate, în loc să liniştească formaţiunile teritoriale nord tracice le-au unit, iar în viitor vor influenţa tot mai mult politica Imperiului

CARACALLA (193-211)

Domnia lui Bassianus Caracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă, dusă până la demenţă (Historia Augusta). El întreţine politica de militarizare impusă de către tatăl său, iar prin acte juridice întăreşte exploatarea social-economică. Prin edictul din 211, act juridic numit Constituţia Antoniniana, garantează cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului, în realitate obligând la plata impozitelor pe toţi cei care aveau bunuri şi venituri. Acest act aduce şi provinciei Daciei Traiane multă mizerie, privilegiaţii obligă la muncă forţată ţărănimea băştinaşă, iar mărirea impozitelor cade asupra celor exploataţi. Contradicţia dintre societate şi administraţia romană, formată şi din autohtoni, creşte. Se adânceşte prăpastia între sat şi oraş, ultimul fiind cuib de retragere a celor bogaţi. Se creează o nesiguranţă în provincie, numărul celor numiţi latrones (lotri, haiduci) creşte şi îşi manifestă prezenţa tot mai frecvent, sărăcimea se înmulţeşte.
Caracalla declară cu mândrie: “Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor”. Cu toate acestea carpii atacă imperiul în 214. Roxolanii se află în alianţă cu costobocii, carpii şi bastarnii şi luptă împotriva imperiului. Dio Cassius vorbeşte despre atacul lacringilor, a dacilor liberi, război care se prelungeşte până în 217-218 sub Macrinus. Atacurile permanente din exterior, îmbinate cu agitaţia latrones din interior, obligă pe Caracalla să întărească poliţia militară din provincia Dacia Traiană. Aţâţă pe vandali împotriva marcomanilor. Pe regele quazilor, îl atrage pentru tratative, dar îl reţine, îl judecă şi-l condamnă la moarte. Duce tratative cu dacii liberi la Porolissensis, opreşte apoi ostatici sub pretextul unei alianţe. Politica agresivă dusă de Caracalla uneşte neamurile nord tracice şi se cimentează tot mai mult o vastă Federaţie antiromană.

MACRINUS (217-218)

Marcus Opellius Severus Macrinus duce tratative cu dacii liberi, pe lângă tributul pe care-l plăteşte restituie şi ostatecii luaţi de Caracalla. Ca să redreseze economia imperiului încearcă să reducă cheltuielile militare, dar militarii se revoltă. Este dur cu cei răzvrătiţi şi aplică, pentru prima dată, centesimarea, prin tragere la sorţi să fie omorât tot al zecelea, al doisprezecelea ori al o sutălea (pe lângă decimare şi ventesimare).

ALEXANDER SEVERUS (222-235)

Numele întreg este Marcus Aurelius Severus Alexander. Sub împărăţia lui, cultul Soarelui decade. Datorită presiunilor la graniţele provinciei dacice, trece la întărirea castrelor şi la reconstrucţia celor distruse. Armata imperială este bine plătită. Când, din lipsă de bani, reduce soldele, este ucis.
Domniile lui Caracalla, Elagabal şi Alexander Severus aduc în provinciile imperiului multă mizerie. Moneda bună se ascunde şi se accentuează diferenţierea dintre homestiores şi humiliores. Pentru primii, se introduc responsabilităţile colective faţă de stat şi oraş, iar pentru ultimii se trece la munca forţată. Din 117 e.n., când s-a declanşat primul atac de către dacii liberi, şi până la Alexander Severus (235), timp de 118 ani, popoarele nord tracice libere au aplicat strategia folosită de Traian: atacuri scurte, prin surprindere, dar de lungă durată prin repetarea lor. Atacau simultan, atât Dacia Traiană cât şi teritoriile tracice din sudul Dunării. Ocupau ţinuturi pe care apoi le abandonau, nu erau create condiţiile pentru a le păstra şi organiza. Urmăreau menţinerea trează în rândul administraţiei romane a sentimentului de nesiguranţă. Această strategie viza mai mult decât eliberarea teritoriilor dacice ocupate, ţintea destrămarea Imperiului Roman. Ea a produs multe necazuri imperiului: în primul rând atacurile neprevăzute ţineau în alertă imperiul fiind obligat să menţină o armată numeroasă, întreţinerea armatei solicita cheltuieli foarte mari care la rândul lor accentuau mereu criza economică.
Imperiul Roman ajunsese în această perioadă, când războaiele (de uzură) se purtau pe solul provinciilor romane, să mărească armata cu ostaşi recrutaţi de la faţa locului, nu avea timp să-i transfere în alte provincii, în această perioadă în latineşte se dădeau numai comenzile, iar ostaşii vorbeau limba lor. Se deschide o nouă epocă în cadrul imperiului, când legiunile aleg împăratul.

MAXIMUS TRACUL (235-238)

Maximinus Thrax este ales împărat, de armată. Eutropiu arată: “Maximinius este cel dintâi care, din simplu soldat, a ajuns la domnie numai prin voinţa armatei, fără sprijinul sau consimţământul Senatului şi fără să fi fost şi el senator”. După Ammianus Marcellinus “Maximinus Thrax … se trăgea din neamul carpilor”. Iar în Vita Maximini, duo IV: “Amatus est autem unice a Getis guasi eorum viris (Iubit de geţi în mod deosebit ca şi pe unul dintre ai lor). Severus se adresează lui Maximinus Thrax când îl remarcă ca luptător deosebit: “Ce vrei, Tracule?”. “Urmând exemplul lui Spartacus, s-a condus în viaţa particulară, ca şi în înaltele funcţii de împărat, după normele morale şi tradiţiile neamului său, care exalta în epopei şi legende figurile memoriale ale lui Dromichete, Burebista şi Decebal”.
Cu toate că izvoarele istorice îl prezintă pe Maximin de neam tracic, istoriografia modernă, care acceptă dispariţia limbii şi a popoarelor trace, încearcă uneori să-l prezinte de origine “germană”. Argumentele aduse sunt numele mamei sale Ababa şi al tatălui Micea şi faptul că era barbar şi vorbea prost latineşte.
Când Maximin Tracul este proclamat împărat situaţia imperiului este critică. Criza economică se adânceşte. Presiunile popoarelor nord tracice se menţin. Armata este numeroasă şi întreţinerea ei solicită mari sume de bani, care nu mai pot fi asigurate prin impozitele obişnuite. Maximin trece la luarea unor măsuri economice “revoluţionare” care lovesc în aristocraţie şi în clerul roman şi creştin, începe să impună disciplina militară, chiar în administraţie. Armata se află alături de ţărănime şi de cei exploataţi, se “deschide atacul împotriva aristocraţiei orăşeneşti”. Maximin este numit tribun al poporului. În provincia Dacia lui Traian, aristocraţia împachetează discret şi se îndreaptă spre locuri mai sigure.
Ca să iasă din criza în care se adâncea imperiul, împăratul trece la “naţionalizările” averilor, la “secularizarea” bunurilor templelor, la preluarea bugetelor oraşelor, la topirea monumentelor de metal preţios etc. Toţi banii erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor. Criza însă se adâncea şi Maximin Tracul a trebuit să poarte în anul 236 lupte împotriva dacilor liberi care atacau imperiul în alianţă cu sarmaţii. El ia titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Armata l-a ridicat, dar tot ea l-a asasinat când devenise înfometată şi istovită

SCOPURILE MONDIALE ŞI DREPTURILE AUTOHTONILOR DIN STÂNGA NISTRULUI LA AUTODETERMINARE

În componenţa U.R.S.S., R.A.S.S.M. a fost constituită în perioada când sistemul sovietic era în principiu deja stabilit. Statul Sovietic, la început în frunte cu Lenin, ca prim-regizor şi actor al acestuia, era pretins succesor al Imperiului Rus. În cadrul acestui stat Lenin anatemiza tot ce nu se încadra în noţiunea de dictatură a proletariatului. Oficial această viziune de mult a rămas o relicvă regretabilă a istoriei. Dar în anii ‘30-’40 ai secolului XX „dogmele de clasă, ce exprimau rasismul social, îndreptăţeau orice violenţă asupra societăţii, moralităţii, omului…”. Scopul final declarat de Lenin în martie 1919 rămăsese ca scop de stat al U.R.S.S. încă zeci de ani: „crearea unei republici sovietice mondiale…; scopul era aprinderea flăcării incendiului mondial”. Convingând reprezentanţii diferitor organe ale puterii comuniste, Lenin era şi mai determinat: „foarte curând …toţi vor vedea cum va fi întemeiată Republica Sovietică Federativă Mondială”.
Acesta a fost contextul istoric în care a apărut R.A.S.S.M.. Formarea ei ca fapt istoric şi ca problemă a fost analizată, comentată şi apreciată din diverse aspecte. Această animozitate poate fi explicată prin variatele viziuni, interese şi poziţii ale părţilor cointeresate. Azi, în condiţiile când teritoriul naţional de pe ambele maluri ale Nistrului abundă în grave şi variate probleme, se impune îndreptarea atenţiei noastre şi asupra realităţilor obiective care au stat la bază, cât şi asupra aspectului legitimităţii constituirii R.A.S.S.M.. Faptul că a existat o bază socială naţională pentru formarea şi organizarea R.A.S.S.M. a fost şi este o realitate incontestabilă. Prezenţa de veacuri pe acest teritoriu a poporului autohton - românii moldoveni - a determinat, până la urmă, decizia autorităţilor ucrainene sovietice, dar şi centrale de la Moscova să accepte formarea Republicii Autonome Moldoveneşti. Constituirea acestei unităţi politice era şi în interesele poporului autohton, deşi se ştie că în paralel regizorii politici urmăreau şi scopuri politice geostrategice. Astăzi nu putem nega faptul incontestabil că R.A.S.S.M. a fost constituită în conformitate cu legislaţia de atunci a R.S.S. Ucrainene şi a U.R.S.S.. Organele Puterii Sovietice Centrale de la Kiev şi Moscova, chiar dacă urmăreau propriile scopuri, n-au ezitat să-i asigure noii R.A.S.S.M. drepturi constituţionale bine formulate. Deci R.A.S.S.M., deşi a fost creată, urmărindu-se expansiunea spre Vest, totuşi n-a fost o simplă butaforie, ci o formaţiune naţională statală cu acte în regulă la toate nivelurile, fie ele şi de tip sovietic: local, ucrainean şi unional. Existenţa organului suprem legislativ - Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. - şi a Constituţiei îi confereau acestei formaţiuni o pondere juridică (articolele 19 şi 21 ale Constituţiei R.A.S.S.M.).
Situată la periferia R.S.S. Ucrainene şi a U.R.S.S., R.A.S.S. Moldovenească avea, conform Constituţiei, largi drepturi autonome, dar şi anumite drepturi constituţionale suverane. Astfel modificarea Constituţiei şi a teritoriului R.A.S.S.M. nu putea fi realizată fără aprobarea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M. (Constituţia R.A.S.S.M., articolul 15). Este evident că Legea fundamentală a R.A.S.S. Moldoveneşti definitiva legitimitatea statalităţii naţionale a moldovenilor din Transnistria în conformitate cu legile valabile de atunci ale regimului sovietic.

REPUBLICA MOLDOVENEASCĂ - O ENTITATE AUTONOMĂ BAZATĂ ŞI PE DREPTURILE AUTOHTONILOR?

În contextul formării R.A.S.S.M. sunt evident semnificative şi memorabilele afirmaţii şi constatări ale lui VP. Zatonski, reprezentant al puterii centrale a Ucrainei la Sesiunea a IV-a a Comitetului Executiv Gubernial Odessa din 27 septembrie 1924: „Eu, care asist aici ca reprezentant al Guvernului Sovietic din Ucraina - al Consiliului Comisarilor Poporului şi Comitetului Executiv Central din Ucraina -, trebuie să vă spun că sesiunea a trezit într-o măsură mare interesul meu prin mişcarea despre a cărei desfăşurare deja se ştie la Harkov - mişcarea pentru renaşterea naţiei moldoveneşti şi delimitarea regiunii cu populaţie moldovenească într-o republică aparte. Trebuie să consimţim că în primii ani ai revoluţiei n-am acordat suficientă atenţie populaţiei moldoveneşti din Cisnistria… Noi nu ne temem să acordăm tuturor naţiunilor posibilitatea deplină de a se dezvolta…
Noi mergem cu dragă inimă în întâmpinarea tovarăşilor moldoveni, care revendică dezvoltarea culturii naţionale. Noi nu ne temem să spunem că pe teritoriul sovietic sunt circa 300 000 de moldoveni… Noi nu ne temem să organizăm Republica Moldovenească de partea aceasta a Nistrului…”
Aceste afirmaţii urmau să pună în umbră atitudinea de până atunci nu tocmai corectă şi nu tocmai echitabilă a politicienilor şi demnitarilor faţă de cea mai numeroasă minoritate naţională ce locuia compact în stânga Nistrului. Istoricii sovietici constată că până în 1924 „în scopul creării unor condiţii prielnice pentru dezvoltarea minorităţilor naţionale pe teritoriul Ucrainei au fost organizate 12 raioane naţionale, dintre care 7 nemţeşti, 3 bulgăreşti, unul polonez şi unul evreiesc”. Este evident că în acea perioadă minoritatea naţională moldovenească a fost omisă din acel program. Care au fost cauzele ce determinaseră acea atitudine discriminatorie? Un răspuns clar la această întrebare îl găsim şi în Nota din 3 martie 1924 a lui G.V. Cicerin, comisar al poporului pentru afacerile externe ale U.R.S.S., adresată lui V.M. Molotov, secretar al CC. al RC.(b) din toată Rusia, în care scrie: „…Crearea R.S.S. Moldoveneşti este prematură pentru momentul dat… Stabilirea unui număr atât de mare de moldoveni, adică români, pe teritoriul ucrainean ar consolida poziţia românilor aflaţi în litigiul cu privire la Basarabia… Chestiunea să fie amânată…”
La Sesiunea a IlI-a a Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene din 11 octombrie 1924, unde se examina problema formării R.A.S.S.M., luase cuvântul şi preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene, V. Ciubăr, care constata: „Moldovenii locuiesc în guberniile Odessa şi Podolia în mase destul de compacte şi au acolo organe administrative - soviete săteşti şi raionale, care îi reprezintă pe muncitorii şi ţăranii moldoveni. Noi trebuia să adunăm împreună sistemul acesta de organe sovietice, constituind un organ, unul singur, care să asigure locuitorilor moldoveni posibilitatea de a se dezvolta autonom…
Dumneavoastră vedeţi aici, pe hartă, graniţele acestui ţinut în care populaţia moldovenească constituie în medie 58% din numărul total de 400 000 de locuitori, adică reprezintă majoritatea absolută a populaţiei…” Dacă am ţine cont doar
de aceste cifre prezentate şi am face mici calcule pe baza lor, am ajunge la nişte concluzii de rigoare simple şi evidente. 58% din 400 000 de locuitori constituie cca 232 000 de moldoveni. Dacă din cei 300 000 de locuitori recunoscuţi de înaltul demnitar Zatonski scădem 232 000, rămân cea 68 000 de moldoveni care, conform calculelor şi logicii lui V. Ciubăr, urmau să rămână în afara hotarelor R.A.S.S.M., adică în componenţa R.S.S. Ucrainene. Cu regret, argumentele şi cifrele prezentate de preşedintele Executivului Republicii Ucrainene Forului Legislativ Suprem, până la urmă, vor fi ignorate. „Soluţia” finală aleasă pentru R.A.S.S.M. de către „binevoitori” va fi în concordanţă cu Nota lui G.V. Cicerin din 3 martie 1924 adresată lui V.M. Molotov, în care atenţiona, de fapt, indica, că nu e bine să fie stabilit un „număr atât de mare de moldoveni, adică români, pe teritoriul ucrainean…” Tertipurile legate de această atenţionare vigilentă a lui G.V. Cicerin nu s-au lăsat mult aşteptate. În anul 1924, etniei titulare a R.A.S.S.M., în raport cu numărul întregii populaţii a republicii, îi reveneau doar 34,2%, în anul 1926 - 30,1%, iar în ianuarie 1939 - 28,54%.
În 1926, în R.A.S.S.M. demarase „politica de moldovenizare”. O grupare din conducerea Republicii Moldoveneşti (P. Chior-Ianachi, E. Arbore-Rali, M. Kornev ş.a.), fiind conştientă de complicaţiile şi greutăţile ce stăteau în calea realizării acestui deziderat al vremii, s-au pronunţat deschis în favoarea corectării graniţelor R.A.S.S.M. prin retragerea locuitorilor cu populaţie ucraineană şi includerea satelor moldoveneşti care rămăseseră în afara hotarelor R.A.S.S.M. Aceste eforturi insistente n-au fost însă luate în seamă de către organele centrale de stat. Kievul şi Moscova aveau voinţă doar pentru a urmări cu totul alte interese.
În acest context merită a fi evidenţiată şi opinia lui A. Buţenko, unul dintre exponenţii politicii oficiale de atunci, secretar al Comitetului Executiv Central din Ucraina, care, în articolul Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, publicat în ziarul Pravda la 18 octombrie 1924, scria: „…În timpul tratativelor dintre U.R.S.S. şi România, noi am declarat, declarăm şi vom insista că Basarabia este o parte din teritoriul Uniunii R.S.S. şi are o cultură comună cu poporul moldovenesc… Organizând o Moldovă autonomă, noi totuşi suntem departe de năzuinţele imperialiste… Politica noastră iubitoare de pace a fost demonstrată de multe ori şi o demonstrăm şi acum întregii lumi…” Cât de iubitoare de pace a fost politica statului sovietic, au dovedit-o şi acţiunile lui ulterioare, dar rămâne cert faptul că R.S.S. Ucraineană, acceptând constituirea R.A.S.S.M., conştientiza şi recunoştea că în Transnistria există o populaţie autohtonă moldovenească (românească), în număr de câteva sute de mii de locuitori, care are dreptul la viaţă şi dezvoltare liberă, că are dreptul la formaţiunea sa na-ţional-statală.
Deci, indiferent de pronunţatul caracter politic al formării R.A.S.S.M., indiferent de scopurile strategice urmărite de U.R.S.S., formarea acestei entităţi a fost bazată şi pe dreptul istoric şi etnic al moldovenilor. Din nefericire, „În R.A.S.S.M. n-au fost incluse multe localităţi cu populaţie moldovenească majoritară cu denumirile lor pur româneşti…”. Cu toate aceste dificultăţi, R.A.S.S.M. „a fost un factor pozitiv în revenirea naţională a moldovenilor la identitatea lor română. Ea confirmă romanitatea Transnistriei, a fost o garanţie a supravieţuirii acestei ramuri a neamului, a păstrării graiului strămoşesc, a datinilor, folclorului şi apartenenţei la neamul românesc a moldovenilor din stânga Nistrului” (B. Vizer). Dacă până-n anul 1924 oficialităţile sovietice contestaseră existenţa unei comunităţi româneşti moldoveneşti dincolo de Nistru, apoi „prin crearea R A S S M se recunoştea implicit că între Nistru şi Bug locuiesc doar în zona centrală, unde fusese creată o republică respectiva, cel puţin 400 000 de oameni reprezentând comunitatea in cauză” (N. Enciu).

R.S.S. MOLDOVENEASCĂ - UN PRODUS AL CONJUNCTURII INTERNAŢIONALE DICTATE DE AGRESORII EUROPEI

RS.S. Moldovenească este un produs direct al conjuncturii internaţionale apărut şi în urma realizării Tratatului secret Stalin-Hitler. Fiind o frântură de ţară, R.S.S.M., condiţionată categoric şi de acest acord secret, a devenit o jertfă directă a stipulărilor acestui document nelegitim şi criminal, ce stipula şi despre „interesul deosebit al U.R.S.S. pentru Basarabia”. Acest document secret confirmă în scris, încă o dată, că U.R.S.S. nu renunţase la vechea ei pretenţie permanentă, aberantă şi criminală, care urma să se transforme într-o mare nedreptate. Tendinţele expansioniste periculoase ale U.R.S.S. au condiţionat în mare declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, vechea pretenţie a U.R.S.S. şi faţă de teritoriul naţional al României demonstra clar că Puterea Sovietică nutrea tendinţe imperialiste. Ambiţia de reanexare a Basarabiei a constituit şi ea o cauză, alături de altele, a declanşării sângeroasei conflagraţii mondiale.
Semne evidente de revenire la vechea politică imperialistă rusă au fost revenirea, în anul 1938, a autohtonilor din R.A.S.S.M. la grafia chirilică, precum şi noua lege despre cetăţenia U.R.S.S. din 19 august 1938, articolul 2 al căreia îi declara cetăţeni ai U.R.S.S. pe toţi foştii supuşi ai Imperiului Rus. Aceste acţiuni oficiale deschise erau indicii sigure că statul sovietic se pregătea pentru noi cuceriri teritoriale, ceea ce trebuia să pună în gardă ţările lumii.
În toamna anului 1938, comisarul poporului pentru afacerile externe al U.R.S.S., M. Litvinov, şi ambasadorul german la
Moscova, W. von Schulenburg, ajunsese la înţelegerea privind suspendarea la radio şi în presă a atacurilor la adresa persoanelor din conducerea ambelor state. Această apropiere de Germania avea rădăcini mult mai adânci. Încă în februarie 1921, reprezentantul sovietic la Berlin, Kopp, îi scria lui Lenin, Troţki şi Cicerin că nemţii propun ocolirea Tratatului de la Versailles şi începerea unei colaborări militare convenabile Germaniei şi Rusiei sovietice. Pentru aceasta, comunica Kopp, „sunt atrase în condiţii extrem de conspirative firmele BLOM şi FOSS” (submarine), „ALIBATROSWERKE” (aviaţia) şi „KRUPP” (armament obişnuit). Lenin nu ezită să pună rezoluţia: „T. Skleanski! Scrieţi repede, răspundeţi şi cum. Eu cred că da. Întocmiţi aceasta. Lenin. Secret. Februarie 1921″.
Este evident că baza sistemului conspirativ de colaborare militară, în vederea înarmării Germaniei, a fost pusă de Lenin. Iar rezultatul acestei colaborări, până la urmă, a fost înarmarea până în dinţi a acestor doi agresori. Gândurile şi acţiunile lui Lenin erau în conformitate cu directiva sa: „dictatura înseamnă - luaţi aminte o dată pentru totdeauna - putere nelimitată, bazată pe forţă, şi nu pe lege”. Această directivă leninistă a fost realizată ulterior cu fidelitate şi de către Stalin.
E cutremurător când ne gândim la faptul că ideile şi acţiunile „învăţătorului” şi ale „elevului” erau esenţa politicii de stat a unei ţări enorme, erau „metodologia gândirii şi acţiunii a milioane de oameni, o formă monstruoasă de înstrăinare de libertate”.
Epoca istorică dominată de Stalin a fost una sângeroasă… „Pe parcursul multor ani Stalin şi opricinicii săi cekişti îi împuş-cau pe «naţionalişti», adesea doar pentru năzuinţa de a păstra cultura şi conştiinţa popoarelor lor”. Având nenorocul să fie ocupate în 1940, Basarabia, Ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord au devenit poligon de experimente şi fărădelegi în stil stalinist.
Puterea ideii nu e identică cu ideea puterii. Puterea „criminalilor politici se vede dacă iei în mâini stenogramele plenarelor CC. al PC. (al B.C.C.(b)) ale acelor ani nebuni”. Ce scopuri urmărea U.R.S.S. şi care a fost aportul ei la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial putem vedea chiar din cuvântarea lui Stalin la şedinţa Biroului Politic al PC. (b) al U.R.S.S. din 19 august 1939: „.. .Dacă vom accepta propunerea Germaniei privind semnarea pactului de neagresiune cu ea, Germania, desigur, va ataca Polonia şi amestecul Franţei şi al Angliei în acest război va deveni inevitabil… în aceste condiţii, avem mai multe şanse să rămânem în afara conflictului şi putem spera la o intrare avantajoasă în război”. Unul dintre scopurile mai vechi urmărite de U.R.S.S. era să provoace ţările capitaliste, să le facă să se încaiere între ele. În acest sens, în cuvântarea sa, Stalin trasa şi sarcini concrete: „Aşadar, sarcina noastră este de a face ca Germania să continue războiul cât mai mult posibil, astfel ca Anglia şi Franţa să fie extenuate într-o asemenea măsură, încât să nu fie în stare să distrugă Germania sovietizată. Respectând neutralitatea şi aşteptându-şi ora, U.R.S.S. va oferi ajutor actualei Germanii, asigurând-o cu materie primă şi produse alimentare… Pentru realizarea acestor planuri este necesar ca războiul să continue oricât e posibil”. Stalin nu numai că nu se temea de război, ci îl şi accepta, chiar el provocându-1 prin iniţiativa sa categorică de a semna, neapărat, cu Germania la 23 august 1939, şi un protocol secret. Stalin ştia că războiul îi va aduce U.R.S.S. noi victorii şi cuceriri. „Experienţa ultimilor douăzeci de ani demonstrează că în Europa, pe timp de pace, nu este posibilă o mişcare comunistă puternică în măsură ca partidul bolşevic să poată cuceri puterea. Dictatura acestui partid devine posibilă numai în urma unui mare război.” În susţinerea ideii privind necesitatea declanşării acestui mare război, Stalin în cuvântarea sa mai adaugă: „Tovarăşi, este în interesul U.R.S.S. - patria muncitorilor - ca războiul să fie declanşat între Reich şi blocul capitalist anglo-francez. Pentru extinderea celor două tabere, trebuie să facem tot posibilul ca acest război să dureze cât mai mult. Anume din această cauză este necesar să acceptăm semnarea pactului propus de Germania şi să activăm în aşa fel, ca războiul, odată declanşat, să continue un timp cât mai îndelungat”. Textul acestei cuvântări a lui Stalin este un document istoric fundamental, ce dovedeşte încă o dată implicarea directă a U.R.S.S. în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

( Va urma)

Filmul „Poziţia copilului”, în regia lui Călin Peter Netzer, va fi proiectat în premieră în cadrul Festivalului Filmului European la Chişinău.
Filmul distins cu prestigiosul premiu „Ursul de Aur” este capul de afiş al festivalului şi va fi prezentat în cadrul ceremoniei oficiale de deschidere cu participarea Ambasadei României în Republica Moldova şi Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău.
Filmul, produs în 2013, după scenariul lui Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer a fost realizat cu participarea actorilor precum Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Nataşa Raab, Ilinca Goia.
Evenimentul va avea loc duminică, 19 mai a.c., ora 19.00, la Cinematograful Gaudeamus, iar intrarea va fi liberă în limita locurilor disponibile.

Sinopsis: Cornelia are 60 de ani şi este profund nefericită: fiul ei Barbu, de 34 de ani, luptă din răsputeri să devină independent. S-a mutat, are propria maşină, o prietenă care nu se ridică, în mod evident, la standardele ei şi – cel mai deranjant – îşi evită mama cât de mult poate. Atunci când Cornelia află că Barbu a fost implicat într-un accident tragic, instinctele materne preiau controlul. Ea se foloseşte de toate abilităşile, de toţi prietenii sus-puşi şi de bani pentru a-şi salva fiul de la închisoare. În schimb, se aşteaptă ca el să redevină copilul dependent de altădată, ceea ce nu pare foarte dificil, având în vedere starea de şoc în care se află. Dar graniţa dintre dragostea maternă şi manipulare în folosul propriu este foarte subţire. Va fi ea capabilă să-l elibereze din poziţia copilului?

Scriitorul anticomunist Radu Portocala, fost director al ICR Paris, demisionar din dezgust fata de practicile echipei Ungureanu-Patapievici (vezi textul relevant al Demisiei sale in baza materialului de mai jos), a realizat inca din 2001 o analiza extraordinara privind problemele majore si actuale ale Romaniei si Europei. Analiza autorului mult aclamatei carti “Autopsia unei lovituri de stat” prefigureaza prezentele lovituri la adresa integritatii nationale, intreprinse frenetic de Troika Orban-Basescu-Tokes si avand ca tinta federalizarea Romaniei, cu scop final dezintegrarea statului national unitar roman, in consonanta cu interesele “vitale” ale Germaniei, respectiv ale “Austro-Ungariei”, in care spatiul imperial al Rusiei este bine menajat. De aici si sprijinul fara limite acordat de Angela Merkel lui Traian Basescu si de servicii germane si rusesti institutiilor patronate de Andrei Plesu, ale caror produse de serie se regasesc pe listele formatiunilor “prezidentiale” PDL/ARD: Mihai Razvan Ungureanu, Teodor Baconschi, Mihail Neamtu, eiusdem farinae. Pentru a pregati terenul loviturii finale, tezele Troicii ungro-mancurte, in spatele carora stau concepte naziste si sovietice puse in aplicare de servicii speciale straine si private, au fost deja enuntate de-a lungul anilor de mai multi agenti “descoperiti” ai acestei “Retele Deschise” ce il are drept “front-man” pe escrocul international George Soros. Pentru o simpla edificare tastati sintagma “federalizarea Romaniei” in cadrul motoarelor de cautare online si ii veti gasi singuri. Actiunile concertate si tupeistice ale acestor agenti “la vedere” ne fac sa ne intrebam daca mai exista servicii de informatii romanesti. Redam integral valoroasa analiza a scriitorului Radu Portocala, multumindu-i in mod deosebit autorului.

DINAMICA DEZMEMBRÅRII

In dreapta linie a initiativelor autonomist-federaliste ale D-lor Constantin Simirad si Sabin Gherman, un grup de intelectuali – sapte romani si sase unguri – a elaborat un «Memorandum catre Parlament pentru constructia regionala a Romaniei», supunind atentiei publice o serie de «idei referitoare la constructia politica si administrativa a unei Romanii a regiunilor, in consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Printr-o utila coincidenta, asupra careia vom reveni mai jos, acest text a fost reprodus sau rezumat de catre presa romaneasca exact in ziua cind apareau si rezultatele ultimului «eurobarometru», din care aflam ca romanii sint cei mai ferventi partizani ai Uniunii Europene (80%).
O alta coincidenta – interesanta, de data aceasta – o constituie prezenta printre memorandisti (in numar de 13!) a D-lui Gusztav Molnar. Consecvent, el era, inca din 16 iunie 1989, unul din initiatorii «Declaratiei de la Budapesta» – text in care Transilvania era definita ca un «spatiu de complementaritate», revendicindu-se garantarea dreptului «la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni». Ceea ce, evident, se referea la minoritatea maghiara. Faptul de a-l gasi pe Dl Molnar si in grupul de semnatari din 1989 si in cel de azi nu face decit sa confirme filiatia intre cele doua texte si, totodata, sa reveleze vechimea ideilor prezentate astazi drept noi.
In sfirsit, ultim detaliu privitor la genealogia memorandumului, autorii sai sint fie membri, fie colaboratori ai redactiei revistei P r o v i n c i a, sprijinita financiar de «Fundatia pentru o societate deschisa» a lui George Soros, el insusi foarte interesat de subiecte ca disparitia frontierelor, regionalizarea, structurile transnationale si supranationale, toate studiate in universitatea si publicatiile pe care le finanteaza.
Inca de la primul punct al memorandumului, autorii avertizeaza ca «proiectul contructiei regionale a Romaniei nu are nimic in comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natura», ceea ce, fara indoiala, e laudabil. Ei proclama pe un ton de Cod Penal ca «orice abordare in acest sens este simplista si urmareste sa deturneze diversionist discutiile». Cu alte cuvinte, textului nu i se poate aplica decit un singur tip de analiza – cea care coroboreaza gindirea autorilor. «Cine nu e cu noi, e impotriva noastra», spunea Lenin…
Asumindu-mi riscul de a «deturna diversionist» ideile cuprinse in memorandum, voi incerca sa analizez aceasta ingrijoratoare initiativa de pe pozitii radical opuse celor pe care se situeaza semnatarii.
Prima nedumerire ce se naste, inevitabil, in spiritul cititorului acestui text priveste utilitatea lui. Care este motivul pentru care trebuie neaparat sa regionalizam sau sa federalizam R o m a n i a ? E drept, ni se vorbeste despre «dezvoltarea armonioasa» a tarii, ni se dau exemple nu tocmai fericite (Scotia, Flandra si Valonia) sau nesemnificative (Bavaria) de regiuni mai mult sau mai putin autonome, ni se spune ca prin «modelul regional» ne vom redobindi iden- titatea europeana (?), se confunda descentralizarea cu regionalizarea – dar nu ni se arata ce va cistiga Romania, ca entitate statala, si poporul roman de pe urma acestei enorme rasturnari. Desigur, ne-am putea mindri cu faptul de a fi fost primii intrati in «modernitatea europeana» – concept birocratic lipsit de substanta intelectuala –, dar pretul platit pentru satisfacerea acestui orgoliu ar fi excesiv de mare.
Se evita, apoi, explicarea demersului care i-a condus pe autori la certitudinea ca a c e a s t a este solutia ideala pentru viitorul Romaniei. Pe ce argumente este fondata increderea lor in infailibilitatea solutiei pe care o propun? Ce documentare a stat la baza memorandumului? E vorba, totusi, despre o decizie istorica. Poate fi ea luata cu adevarat in serios, in lipsa unor referinte si argumente temeinice, numai pentru ca a facut obiectul unor discutii in cadrul unui grup r e s t r i n s ?
La punctul 5 se explica in mod foarte vag ca noua impartire teritoriala «poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice». Introducind expresia regiuni de dezvoltare, autorii se gindesc, evident, la Transilvania, cit de cit prospera, izolata (ferita) de un r e s t mizerabil. Discriminatorie, ideea e, in plus, schioapa: ea nu are nici un continut juridic – ceea ce ar fi fost util in cadrul discutiei despre decupajul unei tari – si se bazeaza exclusiv pe rezultatele economice. Memorandistii par sa uite faptul ca, in acest domeniu, performantele sint adesea conjuncturale: prosperitatea de azi se poate transforma maine in stagnare sau chiar in recesiune. E greu, deci, de imaginat ca s-ar putea incepe dezmembrarea Romaniei pe baza acestui «concept fluctuant».
In citeva cuvinte, punctul 8 al memorandumului rezuma – sub forma de argument incitativ – intreaga confuzie, intreaga malignitate ce sta la baza ideologiei europene. Este vorba despre «asumarea pe baze civice a identitatilor regionale». Mai multe generatii de politicieni si tehnocrati au conceput evolutia Uniunii Europene animati de o tenace aversiune fata de tot ce e n a t i o n a l. De la bun inceput, scopul urmarit a fost disparitia statelor-natiuni prin integrarea si apoi diluarea lor intr-o vasta si cit se poate de abstracta federatie. (Dar oare nu ne invata Marx ca istoria va sfirsi prin a aboli statele? Si nu preconiza Lenin integrarile regionale si guvernele supra-statale ca tehnica de dominare continentala si apoi mondiala? Cit despre Regiunea Mures Autonoma Maghiara, nu a fost ea o inventie a regimului comunist?) Incorporarea treptata a statelor in magma federala nu poate fi, insa, completa, ireversibila, atita timp cit mai persista vreun vestigiu al sentimentului national. Vointa – poate ca t a c t i c a ar fi un cuvint mai potrivit – de anihilare a acestui sentiment explica acerba lupta dezlantuita in ultimii zece ani impotriva «nationalismului» – o «crima» de care, pentru a adinci confuzia, sint acuzati, de-a valma cu xenofobii vindicativi, toti cei care au imprudenta de a-si revendica atasamentul fata de o tara si un popor. Pentru aceleasi motive, patriotismul a fost transformat intr-o notiune depasita, ridicola, daca nu chiar putin periculoasa, recomandindu-se insistent de la o vreme stimularea «patriotismului european». O rezolutie a Parlamentului european din primavara anului 2000 arata «ca Europa trebuie sa se elibereze de ideea unei culturi fundamental albe (s i c) si cere redefinirea “natiunii” in beneficiul Comunitatii». Insusi faptul ca deputatii europeni pun cuvintul natiune intre ghilimele este suficient de elocvent!
In schimbul vechilor repere – si pentru ca individul nu-si poate pierde atit de usor obisnuinta (si, probabil, chiar nevoia) de a se defini prin apartenenta la un spatiu si la un grup – se propune (iar, peste citiva ani, se va impune) crearea identitatilor regionale, adesea perfect artificiale, de altfel. Memorandumul de care ne ocupam recomanda alegerea acestei cai. Potrivit autorilor, noua identitate va trebui «asumata» – si inca «pe baze civice». O formulare din care rezulta cum nu se poate mai limpede caracterul contrafacut, fortat chiar, al reidentificarii. Cel care s-a nascut roman (sau turc, sau polonez…) nu are nimic de asumat si se poate lipsi de «baze civice» in afirmarea apartenetei sale. Lucrurile sint mai putin simple, mai putin n a t u r a l e, in cazul identitatilor regionale impuse. Care va fi, de pilda, apartenenta unui buzoian stramutat pentru zece ani la Baia Mare?
Acelasi punct 8 asigura ca identitatile regionale «contribuie, in regiunile multietnice cum sint Banatul, Transilvania sau Dobrogea, la formarea unei identitati transetnice». Acest straniu concept – care va entuziasma desigur pe birocratii de la Bruxelles – se talmaceste, banuiesc, astfel: romanii din Transilvania nu vor mai fi romani, ci transilvaneni; in acelasi timp, ungurii din Transilvania (care vor avea legitimatie de unguri si vor continua sa fie reprezentati in Parlament de un partid etnic) nu vor mai fi unguri, ci tot transilvaneni. In afara de eventualitatea adoptarii limbii esperanto, unii dintre acesti transilvaneni, care nu stiu romaneste, se vor afla in imposibilitatea de a se intelege cu alti transilvaneni, care nu stiu ungureste. Insa, prezic autorii, aceasta situatie va ajuta sa fie «depasite atit nostalgiile, temerile sau escaladarile extremist-nationale, cit si nationalismele voalate». Fara indoiala!… Ajunge sa dezmembram o tara si sa inventam noi identitati pentru a trai in armonie. Caci «proiectul constructiei regionale a Romaniei» – alta formulare ciudata! – nu va putea fi pus in aplicare decit d u p a ce tara va fi fost d e c o n s t r u i t a.
Memorandistii propun, asadar, impartirea Romaniei intr-un numar inca nedefinit de entitati, ceea ce implica, in primul rind, modificarea in profunzime a Constitutiei si eliminarea articolului 1, in care se afirma caracterul national si unitar al statului. Potrivit D-lui Miklos Bakk, acest prim articol al legii fundamentale ar trebui, mai degraba, sa proclame ca «Romania este stat federal bazat pe unitatea civica a cetatenilor». Cind Dl Bakk va putea sa transpuna in termeni juridici traditionali notiunea de unitate civica a cetatenilor si cind va explica – fara a recurge la himerele eurocratilor de la Bruxelles – in ce mod poate ea sa serveasca drept temelie unui stat, atunci discutia va deveni, cu siguranta, mai limpede. La rindul sau, Dl Molnar afirma ca regiunea este conceputa in sens civic, fara insa a face abstractie de existenta mai multor entitati nationale. Opinia publica, explica el, trebuie obisnuita cu conceptul de «regionalism civic». Dincolo de dificultatea de a intelege subtilitatea acestui concept, faptul ca opinia publica «trebuie obiSnuita» cu el, sugereaza o situatie nefireasca, impusa cu forta. Pe de alta parte, in scrisoarea pe care au adresat-o primului ministru Adrian Nastase, memorandistii afirma ca «unitatea tarii este si ea regindita in acord cu noile valori ale democratiei consensuale si participative si se consolideaza mult mai mult prin constructia unor solidaritati locale». Dar de ce trebuie cu tot dinadinsul r e g i n d i t a unitatea tarii? Si, la urma urmei, unitatea nu e de mai multe feluri – ea exista sau nu. Atunci, cum poate fi ea regindita? Nu trebuie oare, in loc de «regindita», sa citim «reformulata» – adica r e v i z u i t a sau chiar c o n t e s t a t a? Si apoi, cum poate fi consolidata unitatea tarii prin «constructia unor solidaritati locale»? Lasind la o parte faptul ca solidaritatile c o n s t r u i t e nu pot fi decit artificiale si deci efemere, e ciudat sa se pretinda ca inmultirea identitatilor poate fi un factor de unitate. In sfirsit, memorandistii isi exprima convingerea ca «Romania poate iesi din zodia nefasta a tensiunilor interetnice prin acest demers transetnic care adauga solidaritatii etnice una regionala». Altfel spus, un roman si un ungur care, traind in Romania, se antipatizeaza, vor deveni cei mai buni prieteni indata ce vor trai in regiunea federata Transilvania. Greu, foarte greu de crezut. Cu atit mai mult cu cit in Romania nu exista doar romani si unguri. Chiar daca textul pare a fi conceput anume pentru cazul Transilvaniei, ar fi interesant de stiut cum se gindesc autorii sa includa tiganii in noua «identitate transetnica» regionala – mai cu seama in lumina recentului sondaj care scoate la iveala opiniile la fel de negative ale romanilor si ungurilor despre aceasta numeroasa minoritate, instabila geografic si reticenta la asimilare.
*
Atit in textul memorandumului cit si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii. E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sint promotorii ei de azi.
Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii» in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.» Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa centrala si orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gindirii politice berlineze. In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german. Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i .
Pe de alta parte, incepind cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rind, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamintului in timpul lui Mussolini, considera cs nationalismul constituie «o frina in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi! Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine»2. Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cit se poate de virulente in legatura cu acest subiect3. Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gindire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora. Dar, venind din directii atit de diferite si emisa de surse atit de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de- a lungul si de-a latul continentului. Nu mai raminea decit sa fie lansat principiul contopirii intr-o cit mai intinsa entitate depersonalizata.
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki. Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Citiva ani mai tirziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene. «Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. [...] Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atit de strimta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii.»4 Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamina trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulaTie, 50 de ani mai tirziu, de Gorbaciov. Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni europene (s i c !) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre. In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta. In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic !). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani [...] in gindirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper»5. Iar Hitler declara ca «germanii [...] trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa»6. Incepind cu anii 90, guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial.
«Aceasta staruinta [a Germaniei, n. a.] de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor [...]. Examinind-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni. Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sint tratate la virful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS. »7
O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atit de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dind dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere. Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stinga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost re-utilizata in 1962 de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietii comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale». Un an mai tirziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor. In sfirsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne. O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin constructia Europeana).8
Asadar, atit fenomenul regionalizarii cit si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducindu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale. In acest nou cadru si continuind temeinca traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat condu- cerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecind de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana desi este pur germana, Uniunea federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie. Toate sint de inspiratie germana iar ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.
Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avind drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat. Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «euroregiunea Prutul superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «euroregiunea Dunarea de jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova). Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiu- nilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este [...] depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa»9. Rolul politic, istoric al frontierei se sfirseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cind propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incit identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavirseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.1 0
Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decit doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetind, in acest caz, experienta «reusita» din K o s o v o .
Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnala existenta «Centrului european pentru problemele minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene. In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea. Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi. Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate. Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decit o subordonare de alta natura. Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Sintem [Germania, n . a .] predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari [fostul bloc socialist, n . a .] in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»1 2 Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboie mondiale va fi dobindit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gindirea italiana si germana din anii 30 si 40 (v. s u p r a). Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decit o forma de aservire fata de o guvernare imperiala. Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decit o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania. Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pina acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita. Cu atit mai mult cu cit o parte considerabila a clasei politice internationale, preluind fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor. Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspindit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunera Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfirsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii. Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie. In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta autonomiei regionale (v. s u p r a). Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamintul Secuiesc si in Transilvania. Sint multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. [...] Nu exista alta alternativa decit autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. [...] Ma bucura nespus de mult ca sint si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. [...] Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata. Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.» In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si citiva dintre actualii memorandisti. Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania. Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita. La rindul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugind ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene1 3.
Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei. Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni. Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei, etc.1 4). Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale constitutiei europene, in curs de elaborare». Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: constitutia europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare». Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat. Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%). Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decit faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparind. Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intimplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei. Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala! Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoaSterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamint a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii. Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intimpla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa mire. Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei. Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea. Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n c i a poate fi invinuit de agravarea confuziilor. El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adincile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta. Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii. Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramina intreaga.
Radu PORTOCALÅ
Note
1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture / Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.
Sursa: Ziaristi Online

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău, în colaborare cu Centrul cultural-ştiinţific „Grigore Vieru” Chişinău, Asociaţia Culturală „Feedback” Iaşi, Biblioteca Naţională pentru Copii „Ion Creangă” Chişinău şi în parteneriat cu Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Ministerul Culturii din România, Primăria municipiului Chişinău, Primăria municipiului Iaşi, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova organizează Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a V-a.
Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a V-a, pune în prim-plan atât opera poetului Grigore Vieru cât şi contribuţia generaţiei de scriitori afirmaţi în anii ’60 ai secolului trecut. De asemenea, Festivalul promovează debutul literar al tinerilor autori prin concursul de poezie „Grigore Vieru”.
Evenimentul se adresează iubtorilor de poezie, poeţilor de limbă română din lume, dar şi traducătorilor din literatura română.
ICR Chişinău va acorda „Marele Premiu pentru Poezie” şi va susţine prezenţa actorului Eusebiu Ştefănescu şi a naistului Gheorghe Zamfir în cadrul evenimentului.
Festivalul International de Poezie „Grigore Vieru” se desfăşoară în perioada 16-17 mai la Chişinău şi 18-19 mai 2013 la Iaşi.

PROGRAMUL
Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a V-a

Programul este conceput ca un dialog cultural Chişinău-Iaşi şi se va desfăşura
în zilele de 16 -17 mai la Chişinău, şi 18 - 19 mai la Iaşi.

JOI, 16 MAI 2013, CHIŞINĂU

ORA 11.00- Aula Academiei de Ştiinţe Chişinău
- Deschiderea manifestărilor - Alocuţiuni ale oficialităţilor şi scriitorilor invitaţi
- Colocviul „ Grigore Vieru, poet al spaţiului românesc”. Susţin conferinţe: Academician Mihai Cimpoi, Leons Briedis (Letonia), Ileana Mălăncioiu, Daniel Corbu, Theodor Codreanu, Nicolae Dabija, Ognean Stamboliev (Bulgaria), Adrian Dinu Rachieru, Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi, Ucraina).
- Moderator Valeriu Matei

Ora 17.00 Sala cu orgă, Chişinău
-„Rădăcina de foc” – Recital din poezia lui Grigore Vieru, susţinut de actorii Dorel Vişan, Eusebiu Ştefănescu şi Nicolae Jelescu.
- Spectacol muzical susţinut de Ansamblul vocal „Prometeu”. Dirijor : Aurelian Silvestru.
- Moment muzical „ Taina care ne apără” susţinut de Gheorghe Zamfir şi orchestra

VINERI, 17 MAI 2013, CHIŞINĂU

ora 10.00 – Aleea Clasicilor, Chişinău
- Depunere de jerbe şi flori la statuia poetului
- Recital de poezie „Steaua de vineri”, susţinut de actorii Ninela Caranfil şi Nicolae Jelescu, tenorul Mihai Munteanu şi grupul vocal al Şcolii generale „ Grigore Vieru” Chişinău.

Ora 12.00 Biblioteca „Ion Creangă” Chişinău
- Vernisajul expoziţiei de grafică, afişe, fotografii, manuscrise, ediţii ale operei, „ Grigore Vieru, poet naţional şi popular”
Prezintă: Nicolae Dabija şi Claudia Balaban.
- Dezbatere: „ Opera lui Grigore Vieru, tinerii şi foarte tinerii cititori” - participă profesori, elevi şi scriitori invitaţi în festival.
- „Scrisoare din Basarabia” - recital poetic prezentat de elevii Liceului „Prometeu”- Chişinău,
Lansarea de monografii şi studii dedicate poetului.

Ora 1600 - Facultatea de Filologie Chişinău, Amfiteatrul „ Grigore Vieru” –
În memoriam Grigore Vieru
- Alocuţiuni ale scriitorilor şi traducătorilor invitaţi
- Lansare de cărţi şi CD-uri dedicate poetului Grigore Vieru semnate de Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Fănuş Băileşteanu, Olguţa Caia şi Nicolae Jelescu.
Moderatori : Valeriu Matei şi Daniel Corbu.

SÂMBĂTĂ, 18 MAI 2013

Ora 10.00 – Muzeul Unirii Iaşi
- Deschiderea oficială a Festivalului Grigore Vieru, Iaşi, 2013
- “Grigore Vieru, poet clasic al literaturii române”. Alocuţiuni şi conferinţe prezentate de scriitori şi traducători invitaţi.
- Recital extraordinar de pian: Acad. Eugen Doga

Ora 12.30 – Parcul Copou
- Depunere de flori la Statuia lui Grigore Vieru

Ora 13.00 – Liceul “C. Negruzzi”, Sala de Festivităţi
- Întâlnire cu elevii olimpici la faza naţională Limba şi literatura română

Ora 18.00 – Palas Mall, scena în aer liber
„Taina care mă apără” - Spectacol de muzică şi poezie dedicat poetului Grigore Vieru.
- Cântece pe versuri de Grigore Vieru interpretate de Mihai Munteanu, tenor, Opera Naţională Chişinău
- Recital “Să-l punem între vii, căci este viu” susţinut de Eusebiu Ştefănescu
- Alocuţiune susţinută de poeta Ileana Mălăncioiu
- Recital muzical susţinut de Gheorghe Zamfir şi orchestra
- Decernarea premiilor Festivalului Internaţional de Poezie „ Grigore Vieru” ediţia a V-a, Chişinău – Iaşi, 2013

DUMINICĂ, 19 MAI 2013
ora 10.00 – Parcul de Cultură Copou
Galeria de pe gard
- Vernisajul expoziţiei de fotografii “Grigore Vieru, contemporanul nostru” de V. Potîrniche

Casa de cultură “Mihai Ursachi” a municipiului Iaşi
-Vernisajul expoziţiei de grafică, afişe, documente,fotografii, ediţii ale operei - „ Grigore Vieru, contemporanul nostru”. Prezintă : Nicolae Dabija, Daniel Corbu şi Mihai Cimpoi.
- „ Grigore Vieru în dialog liric european”. Colocviul traducătorilor din opera poetică a lui Grigore Vieru.
Moderator : Ognean Stamboliev ( Bulgaria), Leons Briedis (Letonia) şi Acad. Mihai Cimpoi
- Lansare de cărţi traduse în limbile italiană, letonă, bulgară, găgăuză, rusă, franceză, engleză.
- Închiderea manifestărilor.

În ultimii 20 de ani Republica Moldova se află în întunericul şi sub dominaţia politică, economică, informaţională şi geostrategică a celui mai mare imperiu al răului din întreaga lume. Dacă acest imperiu înainte de 1991 se numea URSS, acum se numeşte Federaţia Rusă. Conducerea acestei ţări ascunde de ochii lumii, de opinia publică toată ticăloşia, nelegiuirea, terorismul şi crimele sale săvârşite împotriva Republicii Moldova în anii 1989-2012. Una dintre aceste crime a fost comisă de către Rusia în 1990-1992, când armata rusă a ocupat cu forţa raioanele din stânga Nistrului şi le-a transformat într-o bază militară. Anume Federaţia Rusă a subjugat o populaţie de peste 450 de mii de cetăţeni ai Republicii Moldova. În acest timp forţele imperiale ale Rusiei, sub conducerea lui Elţin, Ruţkoi, Graciov, Lebed, Smirnov şi Antiufeev, au dezlănţuit războiul de pe Nistru, au ucis peste 6000 de oameni nevinovaţi, cetăţeni ai acestui stat independent. Rusia promovează şi astăzi o politică expansionistă, antiromânească şi antiumană. Ea a blocat fundamental direcţiile de dezvoltare şi integrare europeană a Republicii Moldova. Deseori mă gândesc şi întreb clasa politică din R. Moldova: cum se poate ca o populaţie de peste 4,5 mln. de oameni dintre Prut şi Nistru să fie minţită, înşelată, batjocorită, umilită, maltratată de către forţele imperiale ale Rusiei timp de peste 20 de ani? Noi nu suntem stăpâni la noi acasă. De ce tace clasa politică? Trebuie să se vorbească în fiecare zi despre faptul că Rusia ne-a ocupat teritoriul nostru istoric. Ţara noastră nu-i independentă, pentru că nu poate să-şi apere frontierele, teritoriul său istoric. Europa râde de Republica Moldova pentru că clasa politică nu poate să ne conducă. Ca şi pe timpul Uniunii Sovietice, când la putere se aflau Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, în RSSM au condus reprezentanţii Moscovei, de CC al PCUS şi CC al PCM, alde Ivan Butov, Zinovie Serdiuk, Leonid Brejnev, Ivan Bodiul, Ivan Kalin, Petru Pascari, Simion Grossu şi alţii. Toţi aceştia erau nişte nomenclaturişti care făceau tot ce spunea Kremlinul. Ei erau promovaţi, controlaţi, schimbaţi, apreciaţi în funcţie de dorinţa Moscovei. Toată clasa politică din Republica Moldova se află în această situaţie. La conducerea Republicii Moldova au fost promovaţi de către Moscova doar oameni fricoşi, docili, proşti, neputincioşi, mincinoşi, care n-au fost în stare să apere frontierele Republicii Moldova, ne-au trădat, s-au conformat condiţiilor de existenţă impuse de Rusia. Niciunul n-a fost în stare să-şi dea demisia şi să iasă din mocirla puturoasă a imperialismului rusesc.
Rusia a controlat şi controlează în continuare nu numai activitatea clasei politice, dar şi dezvoltarea economică a Republicii Moldova. Circa 80% din capitalul industrial este controlat de către Rusia. Toată industria, infrastructura comercială lucrează în folosul oligarhiei ruseşti din Republica Moldova. Tot venitul obţinut din activitatea economică este exportat în alte ţări şi zone de interes ale Rusiei. El nu se foloseşte pentru construirea noilor întreprinderi şi formarea locurilor de muncă. Centrul american de cercetare „Global Financial Integrity” (SUA) a arătat că în 2001-2009, când la putere erau comuniştii lui Voronin, din Republica Moldova au fost scoşi şi transportaţi în zonele offshore circa 3 miliarde de dolari. Tranzacţiile financiare din Republica Moldova alcătuiau în fiecare an câte 252 mln. de dolari. Numai în 2007 şi 2008, când se pregătea debarcarea comuniştilor de la putere, din R.Moldova au fost scoase şi duse peste 953 mln. de dolari (K.P., 2013, 12 aprilie, p. 3).
Ambasada Rusiei de la Chişinău foloseşte pe larg agentura sa, susţine, controlează activitatea mai multor politicieni, parlamentari, oameni de stat, miniştri, lucrători ai mass-media, istorici, profesori ai şcolilor din învăţământul preuniversitar. Proiectul de lege cu privire la folosirea limbii române, înaintat de către deputaţii PL, a trezit o mare nemulţumire în cadrul Ambasadei Rusiei şi la Ministerul rus de Externe. Kirill Lavrov, ministrul în cauză, a dat de înţeles că legislaţia Republicii Moldova trebuie să fie coordonată cu Federaţia Rusă, că, chipurile, limba vorbită în R. Moldova trebuie să fie numită nu română, ci „moldovenească”. Ambasadorul Farit Muhametşin şi ministrul Kirill Lavrov se amestecă brutal în treburile interne ale R. Moldova. Ei doresc să formeze în ţara noastră o „societate polietnică” de tip sovietic, comunisto-rusesc, în care limba rusă ar fi în continuare limba de comunicare între minorităţile naţionale (K.P., 2013, 12 aprilie, p.3). Jurnalista Irina Agapkina şi ex-deputatul Mihail Sidorov afirmă că, chipurile, Ana Guţu, Ion Hadârcă, Valeriu Saharneanu, Valeriu Munteanu, Boris Vieru, Vadim Cojocaru, Gheorghe Brega, Victor Popa şi Mihai Ghimpu sunt „un fenomen temporar”. Iar limba rusă în R. Moldova este „veşnică” (Russkoe slovo, 2013, 12 aprilie, p.7). Considerăm că istoria noastră va pune capăt fenomenului colonial ruşinos şi dezonorant al limbii ruse. Numai în 1991-2012 această limbă a început să-şi reducă „veşnicia” dominantă şi ruşinoasă în ţara noastră. S-a dus din arealul Republicii Moldova toată conducerea imperiului sovietic împreună cu limba rusă. Nimic nu este veşnic sub soarele istoriei. Şi Irina Agapkina, şi Mihail Sidorov, şi Farit Muhametşin sunt nişte persoane întâmplător venite în R. Moldova. În istorie nu-i nimic veşnic, inclusiv limba rusă.
Ambasada Rusă de la Chişinău, inclusiv ziarul „Russkoe slovo”, atacă dur şi în cel mai obraznic mod istoria românilor. Ei vor să menţină vectorul prorusesc în R. Moldova. Diplomaţii ruşi au susţinut şi au aprobat aşa-numita adunătură de oameni trădători de neam, care a avut loc la Chişinău pe 1-5 aprilie 2012 şi la care s-a discutat problema anexării Basarabiei la Rusia ţaristă din 1812. Ambasada Rusă s-a străduit să adune la Chişinău mai mulţi istorici ruşi din Paris, Budapesta, Moscova, Kiev, Lviv, Odesa care au reprezentat Institutul Rus de Cercetări Strategice din Moscova (V. Kaşirin); Institutul de Istorie a Rusiei (V. Grosul); Universitatea Naţională din Odesa (A. Prigorin); Institutul Naţional de Cercetări Strategice din Odesa (A. Filipenko); Institutul de Istorie a Ucrainei (St. Videanski); Fondul „Sodrujestvo” (V. Şapovalov); Centrul de Tehnologii Politice „Polit Kontakt” din Moscova (A. Medvedev); Portalul Analitic AVA MD (V. Andrievski); Centrul de Analiză Strategică şi Prognoză „Est-Vest” din Republica Moldova” (S. Nazaria, P. Boico, I. Grec şi alţii). Participanţii au publicat 34 de articole şi informaţii cu caracter antiromânesc, prorusesc. Scopul acestora este de a fundamenta orientarea Republicii Moldova spre Rusia. Istoricul Petr Şornikov de la Tiraspol scrie că R. Moldova a ales Rusia ca un vector principal geopolitic, încă din evul mediu, pe când Ţara Moldovei dorea numai un singur lucru – să fie liberă. Ea n-avea nevoie nici de turci, nici de unguri, nici de polonezi şi nici de ruşi. După ce în 1739 generalul Minin a deportat din regiunea Hotinului peste 100 de mii de moldoveni, domnitorii Ţării Moldovei nu mai doreau protectoratul rusesc. Ruşii se comportau cu populaţia Moldovei mai rău decât turcii şi tătarii. Pe de altă parte, istoricul francez Bulée Vinsent, fără a cunoaşte realitatea istorică a Basarabiei, propagă miturile istoriografiei bolşevice despre aşa-numita „ocupaţie” a Basarabiei în 1918, despre „brutalitatea”, „antisemitismul” şi „corupţia” administraţiei româneşti (p. 139-141). Însă n-a adus nicio dovadă. Bulée Vinsent face speculaţii în favoarea politicii ruseşti de ocupaţie a Basarabiei de către URSS în 1940 şi 1944. Toţi autorii acestor articole au falsificat istoria românilor, au pledat pentru ca R. Moldova să adere la Uniunea Euroasiatică. Ca să arate necesitatea participării la Uniunea Euroasiatică, istoricul Fiodor Angheli a scris că, chipurile, Dimitrie Cantemir a fost „o personalitate euroasiatică”, ceea ce nu este corect. D. Cantemir a fost un om european, membru al Academiei Europene din Berlin. Numai că situaţia sa tragică l-a făcut să se transforme din domnitor într-un agent, informator, servitor al ţarului rus. Un oarecare D. Galkin scrie că „statalitatea moldovenească” se va baza pe „moştenirea culturală şi economică a URSS” (p. 197). Istoricul din Ungaria Diëni Gabor a îndreptăţit politica agresivă, expansionistă a Ungariei promovată împotriva României în 1940. El s-a solidarizat cu politica URSS de a ocupa Basarabia în 1940. A recunoscut că URSS şi Ungaria au luptat cu România în 1918-1940.
În concluzie vom sublinia că impactul politicii ruseşti asupra Republicii Moldova este foarte puternic. El are o bază geostrategică şi primejdioasă pentru soarta de mai departe a ţării noastre. Rusia foloseşte pe larg în lupta sa contra R. Moldova factorul istoric. Toată conducerea Federaţiei Ruse consideră ab initio că Basarabia „este pământ rusesc”. R. Moldova este apreciată şi desenată ca un teritoriu geopolitic al Rusiei. Ea nu este „o monedă de schimb”, după cum scriu unii istorici. Ea se găseşte în spaţiul ex-sovietic, asupra căruia Rusia îşi promovează aceeaşi politică imperială „de strângere a pământurilor ruseşti”. Rusia are motive economice de a controla această regiune, inclusiv exportul gazelor naturale, apărarea capitalului rusesc din R. Moldova etc. În aceste condiţii grele, R. Moldova trebuie să facă mari eforturi pentru a se apăra, a-şi reface economia, viaţa socială, politică, naţională de aderare la Uniunea Europeană şi Unire cu România. Altă cale de dezvoltare nu există: ori înaintăm spre Uniunea Europeană şi ne reunim cu România, ori ne întoarcem înapoi în Imperiul Euroasiatic de tip ţarist sau sovietic şi dispărem ca neam. Tertio non datum.

Anton MORARU,
dr. hab. în istorie, prof. univ.