PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 20)

January 22nd, 2010 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 1,530 views

Paul Goma

( Urmare )

“CORPUL GRĂNICERILOR, Stat Major “INFORMAŢIUNI OBŢINUTE PÂNĂ LA 4.VII.1940 orele 12 “FRONTIERA CU URSSS
“Imediat după retragerea ultimului element al armatei noastre, evreii şi ucrainenii au arborat drapele roşii pe toate clădirile, manifes¬tând în grupuri compacte pe străzi, molestând funcţionarii civili cari mai rămăseseră în oraşul Cernăuţi.
“Străzile sunt înţesate cu trupe. Magazinele sunt închise, afară de cele cu alimente, de unde ruşii încarcă totul în camioane mari şi transportă spre interior. Dela Liceul Militar au luat tot mobilierul şi toată vesela. Populaţia de origine românească nu se vede pe străzi.
“Faţă de populaţia germană, care a primit dispoziţiuni dela Consulatul German să rămână pe loc, chiar după ocupaţia sovietică, trupele roşii au o atitudine din ce în ce mai brutală. Spre exemplu se comunică cum că doi germani trebuiau să fie executaţi în cursul zilei de 30.VI. 1940, în faţa casei germane. Informaţia din care rezultă că germanii au primit recomandaţiuni de a rămâne pe loc o deţinem de la un redactor al ziarului DEUTSCHE TAGESPOST ce apare la Cernăuţi cu sediul la casa germană. (.)
“Se face o intensă propagandă în defavoarea României (…) la noi ar fi revoluţie, iar capul statului ar fi fost împuşcat, astfel că trupele roşii au venit să elibereze pe cei asupriţi de tirania boerilor români (…)
“Evreii sunt aceia care se ocupă în special cu propaganda. (…)
“Soldaţii şi ofiţerii sovietic întreabă încotro este Iaşul. (.)
“în general se observă că unităţile sunt formate din tineri mongoli, între 18-25 ani. Spun că sunt aceia care au luat parte la ocuparea fostei Polonii.
“CONCLUZIUNI: (…)
“- Manifestaţiunile de simpatie făcute de populaţia evreească şi ucraineană la intrarea trupelor sovietice în Cernăuţi.
“- Tratamentul ostil al sovieticilor faţă de populaţia germană.
“-Propaganda deşănţată făcută printre populaţie contra conducerii administraţiei Statului Român. (.) “Răul tratament aplicat trupei şi ofiţerilor noştri. “Comandantul Corpului Grănicerilor “General de divizie, Şeful de Stat Major Th. Şerb
“Maior Gh. Constantinescu” Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 333, dosar nr. 97.
f. 194-196. Original. “SECRET
“ACŢIUNEA EVREEASCĂ
“I. EVREII ÎN BASARABIA ŞI BUCOVINA ÎN TIMPUL
EVACUĂRII
“1. Comitetele Revoluţionare:
“- La Chilia Nouă în calitatea de şef local al GPU, care execută toată acţiunea teroristă împotriva populaţiei româneşti este evreul Dr. Rabinovici.
“Primar al oraşului este fratele său, profesor de ebraică. “2. Atentate şi asasinate:
“- La Cernăuţi evreii au devastat mai multe biserici, printre care şi cea cu hramul Sf. Nicolae.
“- Depozitul de muniţiuni din Rădăuţi a fost atacat cu focuri de armă de către un grup de evrei, cari la riposta gărzii depozitului s-au retras lăsând 2 morţi pe teren.
“- La Chişinău ziarele sovietice apărute după ocupaţie “Sovietskaia Bessarabia’ şi ‘Bessarabskaia Pravda’ sunt conduse de redactori evrei.
“- La Cetatea Albă evreii comunişti au oprit un tren încercând să dezarmeze un batalion de artilerie [corect: divizion], renunţând la aceasta numai la intervenţia trupelor sovietice.
“în acelaşi oraş au omorât pe protopopul judeţului Crişan Folescu, pe preotul Petru Siniţă, pe şeful gării şi pe ajutorul acestuia anume Ojov. Acţiunea teroristă a fost condusă de evreul Abram Carolic.
“- La Volintiri (Cetatea Albă), grupuri de manifestanţi evrei au terorizat populaţia împuşcând mai multe persoane printre care pe grefierul Ştirbu Iosif, dela judecătoria de muncă.
“- La Bălţi bande de evrei au atacat cu focuri de revolver popu¬laţia civilă care se retrăgea; deasemeni au rupt crucile bisericilor, arborând pavilionul roşu.
“- La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi având ca semn distinctiv steaua evreească cu 6 colţuri şi o panglică roşie.
“- La Ismail morarii şi brutarii, toţi evrei, au refuzat să scoată pâinea cu o zi înainte de ultimatum, răspândind, imediat după anunţarea ultimatumului svonul că lipsa de pâine se datoreşte faptului că făina a fost rechiziţionată de armată. Svonul a produs agitaţie iar bandele de terorişti evrei au devastat manutanţa locală, omorând pe Locot. Alexandrescu şi Plut. Major Jianu. Datorită tot instigaţiilor evreo-comuniste, 20 din cei 23 soldaţi ai manutanţei s-au răsculat ajutând la asasinarea celor menţionaţi.
“- La Reni un grup de comunişti evrei isbeau cu buzdugane improvizate pe cei ce voiau să se refugieze pe vaporul ‘Carpaţi’ care pleca în ţară. Vaporul nu a putut pleca din cauza acestor evrei decât tăind parâmele.
“- în gara Reni populaţia evreească a arborat pavilionul roşu. în comuna Ashita 2 soldaţi care rămăseseră în urmă au fost împuşcaţi în picioare de populaţia evreească.
“- La Chilia Nouă comuniştii evrei au devastat bisericile, au arborat drapele roşii în localurile autorităţilor şi au împiedecat populaţia să se refugieze în interiorul ţării.
“- La Gura Humorului evreii au sechestrat autovehiculele neper-miţând retragerea populaţiei româneşti.
“- La Herţa (Dorohoi) înainte de intrarea din greşeală a trupelor sovietice, evreii comunişti au ucis patru ofiţeri români, iar zece soldaţi evrei dintr-un escadron de cavalerie şi-au ucis locotenentul (informaţie neverificată).
“- La Roman, un căpitan a fost împuşcat de patru evrei care imediat au fost omorâţi cu baionetele de un grup de soldaţi (informaţie neverificată).
“- La Cucuteni (Iaşi) un evreu în haine militare scoţînd un revolver, probabil pentru a împuşca un general, a fost linşat. (.)
“- La un punct dela fortificaţiile de pe Nistru, un ofiţer evreu a deteriorat aparatul de radio, aşa încât detaşamentul respectiv de lucru, fiind izolat, nu a putut lua la cunoştinţă de ultimatum decât la apariţia trupelor sovietice. [.]
“II. EVREII DIN RESTUL ŢĂRII
“Continuând să aplice tactica, tinzând să arate că evreii din ţara noastră nu vor fi făcuţi sub nici un raport răspunzători de actele tero¬riste săvârşite de coreligionarii lor din provinciile ocupate împotriva populaţiei autohtone şi a autorităţilor, fruntaşii evrei din Capitală au ales o delegaţie în frunte cu Achile Şaraga, fost ajutor de primar, în scopul de a prezenta consilierului Regal Dr. Alex. Vaida Voevod, ministru de stat şi a-i înainta o moţiune exprimând solidarizarea evreilor la doliul ţării, odată cu protestul lor împotriva actelor de teroare săvârşite de coreligionarii lor în Basarabia şi Bucovina.
“Pe de altă parte fruntaşii evrei au transmis coreligionarilor lor dispoziţiunea de a-şi păstra calmul şi, abţinîndu-se dela manifestări menite să irite opinia publică românească, să-şi continue activitatea ca şi în trecut, întrucât «se poate prevedea că cel puţin până în toamna anului curent, Statul român nu va adopta nici o măsură efectivă menită să elimine din viaţa socială pe evrei».
“Cu toate recomandările de linişte şi comportare ireproşabilă faţă de autohtoni primite din partea conducătorilor pe de o parte, opinia publică evreească din Capitală şi provincie continuă să rămână îngrijorată de perspectiva unor severe reacţiuni din partea Statului şi a populaţiei româneşti, iar pe de alta, se produc noui acte din partea evreilor menite să evidenţieze profunda lor aversiune pentru poporul, armata şi conducătorii Statului nostru.
“în acest sens, se relevă impresia de panică produsă de svonul care se încearcă a se lansa printre evrei, privind intenţia Consilierului Regal N. Iorga de a alcătui un memoriu pe care să-l înainteze forurilor superioare conducătoare, în care reeditând unul din punctele de program ale fostului partid naţional-democrat, să ceară expulzarea imediată a evreilor pentru a fi puşi astfel în imposibilitatea ca organizându-se să poată eluda măsurile antisemite ce se vor lua de către autorităţi.
“Cât priveşte manifestările trădând sentimentele ostile ale evreilor faţă de ţara noastră se menţionează între altele următoarele:
“în portul Constanţa majoritatea birourilor de expediţie şi vânzare fiind deţinute de evrei, aceştia interzic expedierea materialelor şi mărfurilor aflate în depozite scontând o eventuală ocupare inamică a Dobrogei.
“Se menţionează că o bună parte a materialelor aflate în depozite sunt destinate a fi folosite pentru apărarea naţională.
“La Galaţi evreul Max, patronul prăvăliei de haine vechi ‘Braufman Sami’ din Piaţa Nouă a fost auzit de câtre un grup de refugiaţi adresând ameninţări românilor, spunând între altele că «peste 5 zile le va plăti el poliţa».
“Deasemeni evreul Schăchter, proprietarul unei băcănii din acel oraş, deşi este bine aprovizionat, refuză categoric să vânză orice fel de marfă clienţilor români, la adresa cărora proferă injurii şi ameninţări.
“La Brăila (…) fraţii Birnbaum (…) afirmă că «multor dintre români le-a sunat ceasul» şi că au ei pe câţiva cu care să se răfuiască.
“(…) Carol Wurmbrandt (…) nu se sfieşte să spună tuturor că «este mândru de originea lui evreească»
“Iancu zis Jean (…) a ameninţat pe un birjar că «în curând steagul roşu va fâlfâi şi deasupra Palatului Regal»” (.)
Biblioteca Academiei Române; Arhiva Istorică, fond XXIV, dosar nr. 3.377, f. 14-19. Copie.

“TELEGRAMĂ - GRANIŢA [cod: Armata 4] către
“MARELE STAT MAJOR, Secţia II-a
“Graniţa 396-4/7- 3440 [4 iulie 1940]
“1. Exodul populaţiei a încetat. Pe timpul evacuării au trecut la Ţuţora mii de refugiaţi din Basarabia. Pe podul Daroieni 400, majoritatea intelectuali. Ei sunt deprimaţi.
“2. Populaţia românească din Basarabia rezervată: se poate observa o deprimare şi regretul că trupele române au părăsit Basarabia. Populaţia germană de asemenea nu se arată entuziasmată de sosirea trupelor sovietice.
“3. Acţiunea de răzbunare a militarilor români care sosesc izolaţi din Basarabia continuă să se manifesteze contra evreilor. Actele de răzbunare se petrec mai mult în trenuri. (.)
“4. Fruntaşul Catriniu Alexandru ctg. 1937 [şofer] la maşina delegatului M.St.M. (.) a împuşcat mortal pe fruntaşul T.R. Schur.
“Cazul se cercetează.
“D.O. Şef de Stat Major Colonel (ss) Mardari” Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar 155, f. 250

*
Din Journal de Geneve, 5 Iulie 1940
“Scene tragice în Basarabia şi Bucovina”
“Refugiaţii sosiţi din Basarabia şi din Bucovina povestesc că între trupele sovietice şi autorităţile româneşti s-ar fi produs excese. Numeroase biserici au fost prădate şi incendiate (.). Adversarii politici ai comuniştilor cât şi preoţii ar fi fost maltrataţi şi împiedecaţi. (.) Poliţia a fost atacată iar trenurile cu refugiaţi care se pregăteau să plece au fost lovite cu pietre. (.) Un alt refugiat din Basarabia povesteşte că a văzut alergînd către gară un preot ortodox pe care comuniştii voiau să-l împuşte. (.) persoane povestesc că primarul Cernăuţiului a fost grav rănit. El a fost destituit şi înlocuit printr-un avocat comunist destul de cunoscut. Autorităţile sovietice se degajează de orice răspunde¬re (.) susţinînd că [incidentele] s-au produs înainte de sosirea trupelor sovietice. Cercurile româneşti spun că nu vor uita niciodată faptul că Sovietele nu au lăsat autorităţilor româneşti timpul necesar (…) Refugiaţii pretind că 90% din populaţia evreească a rămas în teritoriile ocupate (subl. în text). Cea mai mare parte din evrei aparţin clasei sărace. Evreii bogaţi s-au refugiat însă în mare grabă. Svonuri neconfirmate încă susţin că ar fi fost incendiată catedrala ortodoxă din Cernăuţi şi că Episcopul ar fi rămas la postul său, cu toate că era cunoscut ca un mare duşman al comuniştilor. Autorităţile însărcinate să se ocupe de refugiaţi afirmă că aproape 100.000 de familii s-au refugiat din Bucovina de Nord şi din Basarabia.”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2; dosar
nr. 941, f. 491-492

“Nota informativă nr. 133 (din 6 iulie 1940): “Activitatea în Cernăuţi în primele zile de ocupare
“1. Vineri 29 iunie 1940.
“La ora 14 s-au adunat în Piaţa Unirii din Cernăuţi circa 200 lucrători exclusiv evrei care aveau cu ei un steag roşu ce avea cusut pe el secera şi ciocanul, arborîndu-l pe clădirea primăriei (.) şi tabloul lui Stalin şi Molotov pe monumentul Unirei (.) Aceşti lucrători erau sub conducerea cunoscutului comunist evreu Vagner. La ora 16 aceeaşi coloană de lucrători evrei s-a dus la podul de peste Prut, pe drum încolonîndu-se şi alţi lucrători cu steaguri roşii în mână, unde au primit trupele [sovietice] cu urale şi strigăte ce ajunsese la delir. Vagner a cerut pentru toţi lucrătorii arme ca să plece şi să apere populaţia autohtonă contra burgheziei române, formînd aşa zisa poliţie muncitorească. După intrarea trupelor în oraş, toţi aceşti muncitori au primit de la trupele sovietice arme, postîndu-se în faţa clădirilor ce tre¬buiau ocupate de autorităţile de stat, formînd paza care a stat până Duminică seara.
“2. Sâmbătă 29 iunie 1940.
“(.) comandantul sovietic al oraşului Cernăuţi a dat dispoziţiuni ca toate prăvăliile să fie închise în afară de restaurante şi băcănii (.) “3. Duminică 30 iunie 1940.
“A apărut un comunicat sovietic în limbile ucraineană, evreească, germană şi română în care se repetă ordonanţa privitoare la închiderea prăvăliilor şi [la interzicerea] vânzarea băuturilor spirtoase în afară de bere. Ordonanţa mai prevedea: circulaţia se interzice după ora 21; oraşul se declară în stare de asediu (.) Toţi posesorii de arme, inclu¬siv cei care le-au primit de la trupele sovietice (.) [sunt convocaţi] la comandatură spre a le depune (.).
“4. Luni 1 iulie 1940. S-au depus toate armele, ceea ce n-a plăcut evreilor. (.)
“5. (.) Marţi dimineaţa s-a prezentat la oficiul de telefoane un diriginte venit din interiorul Rusiei, evreu şi un inginer, tot evreu.”(.)
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f. 321-322. Copie

*
SECRET 7 Iulie 1940
ACŢIUNEA EVREEASCĂ
I. EVREII ÎN BASARABIA ŞI BUCOVINA ÎN TIMPUL EVACUĂRII “Atentate §i asasinate.
“Din relatările tuturor refugiaţilor din provinciile răpite reiese că atitudinea manifestată de populaţia evreească din aceste provincii, atât faţă de armata română în retragere, cât şi faţă de populaţia civilă ce se refugia a luat forme care depăşesc o imaginaţie chiar divagantă. Imediat după anunţarea ultimatumului sovietic şi înainte de intrarea Armatei Roşii, în toate oraşele basarabene şi nord bucovinene, s-au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineret de ambe sexe, care numaidecât au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării casieriilor Statului, întrucât, în afară de zelul revoluţionar, bandele au arătat o pronunţată tendinţă pentru adunarea de capital, în flagrantă contra¬dicţie cu principiile anticapitaliste cuprinse în doctrina în numele căreia îşi desfăşurau acţiunea.
“Nu a fost cruţată nici armata (.): ofiţeri, sub-ofiţeri, soldaţi, chiar fără a fi contrazis intenţiile comuniştilor evrei, au fost împuşcaţi sau schingiuiţi. Au fost cazuri (.) când executările au luat aspectul unei sinistre vânători de oameni în care tot ce putea constitui un element reprezentativ românesc stimula activitatea sângeroasă a tinerilor terorişti evrei. Conexînd scopurile teroriste cu cele de natură de a produce avantagii materiale, evreii comunişti nu s-au mulţumit de a jefui locuinţele româneşti şi bisericile creştine, dar atunci când erau în superioritate numerică, opreau refugiaţi pentru a-i prăda de puţinul pe care aceştia încercau a-l salva cu ei.
“La Chişinău, 400-500 evrei comunişti constituiţi în bandă, înarmaţi cu puşti, revolvere, alţii cu pietre şi bastoane au cerut Dr-ului Ioneţ, medicul spitalului de copii ca imediat clădirea să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastîndu-l complet, iar copiii aflaţi internaţi omorîndu-i şi aruncîndu-i afară pe geamuri.
“În comuna Olăneşti (Cetatea Albă) învăţătoarea Irina Ţapu a fost împuşcată de bandele evreeşti unite cu cele bulgăreşti. (.)
“În Olăneşti (Tighina) autorităţile locale au fost omorîte de bandele teroriste.
” (.) au fost împuşcaţi de către bandele comuniste evreeşti colonelul Cernobescu (?), comandantul Reg. 7 Vânători Chişinău împreună cu căpitanul de rezervă Grumvescu [?], fost primar de Ungheni.
“(.) au fost asasinaţi sau prinşi - printre alţii - Col. Cornea dela Reg. 8 Roşiori, Col. Grenaru, Maior Millo, Căpitan Posu, Căpitan Al. Mavrocordat.
“La Rădăuţi plutonierul Major Diaconu Ion, fost la Cercul de Recrutare (.) a fost molestat de o bandă de terorişti evrei care i-au rupt epoleţii.
“II. EVREII ÎN RESTUL ŢĂRII:
“În puţine împrejurări ca acelea prin care trecem azi populaţia evreiască din ţara noastră a reacţionat atât de uniform, evreii părăsind pe cât posibil contactul cu populaţia autohtonă. (.) Conştienţi de rolul important ce deţin în viaţa economic şi comercială, iar pe de altă parte încredinţaţi de avantagiile ce decurg pentru ei, în actuala situaţie politică internă, din puternică solidaritate de rasă, evreii şi-au regăsit în parte echilibru moral şi, în aşteptarea evenimentelor, se menţin într-o strictă rezervă.
“(.) O atitudine distinctă, care se caracterizează printr-o vie aversiune împotriva ţării noastre, manifestă în prezent evreii încadraţi în mişcarea sioniştilor revizionişti. Conducătorii revizioniştilor au dat (.) dispoziţiuni precise partizanilor lor, deţinători de capitaluri în diferite întreprinderi înfiinţate în colaborare cu românii şi germanii, să se retragă din afaceri. Totodată s-a interzis membrilor deţinători de valori şi caselor de credit evreeşti să acorde împrumuturi creştinilor, oricât de mare ar fi dobânda ce li se oferă.
“În schimb s-a decis intensificarea colectării de fonduri, îndeosebi în scopul ajutorării familiilor refugiaţilor evrei din Basarabia şi Bucovina, cât şi acelora din ţară cari au suferit de pe urma acţiunilor populaţiei româneşti faţă de actele de banditism săvârşite de evreii din provinciile răpite.
“Pe de altă parte este de relevat, ca o ilustrare a sentimentelor de înveninată ură de care evreii sunt animaţi faţă de populaţia autohtonă, iniţiativa luată de un grup de doamne evreice, printre care şi A. Bruchnor, Paula Schdnfeld şi Rolly Petreanu, de a organiza în ziua de 9 iulie a.c. la Sinagoga Centrală o slujbă religioasă, constituind «un blestem contra românilor»” (sublinieri în text). (…) *) “Tot în legătură cu fondurile evreeşti, printre evreii sionişti din Capitală se discută ştirea după care, la Chişinău, evreii comunişti au devastat sediul organizaţiei sioniste, ridicând chiar maşinile de scris şi însuşindu-şi sumele colectate.
“Reacţiunea populaţiei româneşti faţă de cele petrecute în provinciile răpite şi îndeosebi excesele de violenţă ce au avut loc în trenuri continuă să fie exploatate, împreună cu o întreagă serie de versiuni menite să evidenţieze «rigorile pe care evreii vor fi nevoiţi să le îndure sub noul regim din România» de către agenţii comunişti şi evrei

*) Slujbele de blesteme au fost practicate de Fiii lui Israel din timpuri imemoriale. Iată din Cartea lui Iosua Navi cucerirea Palestinei - evreii aflîndu-se dincolo de Iordan, la Sitim, în apropierea Mării Moarte:
“Cap.1. 1 După moartea lui Moise (…) a grăit Domnul cu Iosua (…) şi a zis: 2. «Moise, robul meu a murit. Scoală dar şi treci Iordanul tu şi tot poporul acest în ţara pe care o voi da fiilor lui Israel» (subl. mea).
Au trecut Iordanul, după o slujbă de blesteme au atacat cetatea Ierihonului: preoţii au trâmbiţat, Fiii lui Israel au strigat, zidurile s-au prăbuşit…
“Cap. 6. 21 £i au dat junghierii [aşa a fost tradus în româneşte pentru: "au îndeplinit blestemul"] tot ce era în cetate: bărbaţi şi femei şi tineri şi bătrâni şi boi şi oi şi asini tot au trecut prin ascuţişul sabiei” (subl. m.).
După această ispravă s-au îndreptat spre cetatea Ai:
“Cap. 8 1-2. “(.) voi da în mâinile tale pe regele din Ai şi pe poporul lui, cetatea şi ţinutul (…) să faci cu Ai şi cu regele său tot ce ai făcut cu Ierihonul şi cu regele său”. ; 25-26 (…) “toţi locuitorii din Ai, bărbaţi şi femei care au căzut în ziua aceea au fost douăsprezece mii (…) Iosua nu şi-a pogorît mâna sa (…) până nu a dat pierzării pe toţi locuitorii din Ai.”
Mai departe citez din Cap. 11, 17-23:
“(.) de la muntele Pele (.) până la Baal-Gad din Valea Libanului (.) a luat pe toţi regii lor şi i-a lovit si i-a ucis. (…) Căci aşa a fost de la Domnul (…) ca să fie date pieirii, ca să nu găsească milă (.) Şi n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod au rămas din ei”.
Şi iată din Capitolul 12:
“1. (.) regii pe care i-au bătut fiii lui Israel şi al căror pământ l-au luat tot de ciile răpite “III. REACŢIUNEA POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI “- În ziua de 1 Iulie a.c. în trenul rapid Nr. 52, însoţitorul trenului şi soldatul Popa au bătut pe evreul Max Mendel din Bucureşti (.). În acelaşi tren mai mulţi soldaţi au bătut (…) pe evreii Weiss P. Lupu din comuna Dej, Baruh Gross din Galaţi şi Burcamin Gutman din Piatra Neamţ.
“- În ziua de 2 Iulie a.c. din trenul Nr. 8006 Galaţi-Buzău evreul Hovenstein Simion din Bucureşti a fost desbrăcat şi lăsat în pielea goală, după care a fost aruncat jos în staţia Făurei (.)
“- În noaptea de 3 spre 4 Iulie a.c. a fost găsit aruncat din tren între staţiile Tecuci şi Cosmeşti evreul Leiba Segal (.); fiind rănit la cap, a fost internat în spital (.) Rănitul declară că a fost aruncat din tren (.) de mai mulţi militari.
“- În aceeaşi noapte a fost bătut de militari (.) evreul Grepner Simion din Focşani: coborând în staţia Râmnicul Sărat pentru a reclama, a fost din nou bătut de un aviator.
“- În ziua de 4 Iulie a.c. a fost adus în staţia Deduleşti la Brăila (.) evreul botezat Heliab Panait, licenţiat al Academiei Comerciale (.) grav rănit la cap. Numitul a declarat că (.) a fost insultat de mai mulţi călători din tren, apoi aruncat jos. Nu cunoaşte pe agresori, însă crede că unul ar fi poliţist, iar altul artist la Teatrul Muncă şi Voe Bună.
“- Din trenul rapid Nr. 51 au fost aruncaţi, între staţiile Monteoru-Buzău, evreii Iancu Moise din Roman şi Iosif Marcu din Opnic-Slănic, premilitar, care a fost tăiat de tren. Din acelaşi tren, între staţiile Bebecu şi Joiţa au mai fost aruncaţi indivizii Schehter Izrail din Bucureşti, soldat cu ordin de chemare al unui regiment de aviaţie care, în stare gravă, a fost transportat la spitalul militar din Buzău şi Emanoil Rigler, de 37 ani, funcţionar comercial din comuna Dudeşti-Ilfov.
“- Între staţiiile Vintileanca şi Ulmeni au fost aruncaţi din tren trei indivizi, fiind accidentaţi mortal. Până în prezent nu au fost identificaţi.
“- Cu trenul personal Nr. 508 a fost adus la staţia Buzău (.) Locotenentul Beregler Edmund, originar din Hudoşul de Mureş-Turda,

moştenire dincolo de Iordan (.)”
13. (.) de toţi treizeci şi unu de regi”.
Toate atacurile asupra cetăţilor vizate erau precedate de slujbe de blesteme - vezi : Levitic (XXVII, 29), Deuteronom (VII, 26; XIII, 18), Iosua (VII, 17-27; VIII, 1-29), Fiii lui Israel practicau slujba de blesteme de la începutul istoriei lor. Atât în blesteme, cât şi în fapte, evreii dădeau o importanţă capitală focului: cetăţile, oamenii din ele erau… “arşi-de-tot”, altfel spus: holocaustizaţi. Victima (desemnată) era întâi blestemată, abia apoi - de obicei, a doua zi - nimicită (în România, în iulie 1940 victimele fuseseră blestemate. după ce fuseseră agresate, umilite - însă nu toate ucise; astfel supravieţuitorii români s-au răzbunat pe evrei, după un an de zile).
basarabeni, în scopul determinării acestora de a se refugia în provin-din compania de fortificaţii Râmnicu Sărat, aruncat din trenul rapid
(.)
“IV. TRECEREA ÎN TERITORIUL OCUPAT DE SOVIETICI
“Se constată că afluenţa evreilor cari pleacă în provinciile răpite a scăzut într-o oarecare măsură (.) La această situaţie a contribuit în bună parte poate şi faptul că Legaţia URSS, nefiind în posesia unor instrucţiuni prea detailate nu dă lămuriri cuprinzătoare (.)”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar nr. 941, f. 558-566 Copie.
*
“Comandamentul M.U.[cod: Div. 1 Infanterie]
“Statul Major, Biroul 2 SECRET Nr. 40193/8 Iulie 1940
“BULETIN CONTRAINFORMATIV
“I. STAREA DE SPIRIT ÎN ARMATĂ: În general bună. “II. POPULAŢIA CIVILĂ “1. Populaţia românească
“Desfăşurarea evenimentelor menţine populaţia românească în aceeşi stare de nelinişte şi îndurerare. Incidentele recente de pe frontiera de Est au provocat oarecari îngrijorări între locuitorii din zona acestei frontiere.
“Se semnalează că populaţia din Iaşi este impresionată şi revoltată de faptele comise de evrei cu ocazia evacuării Basarabiei. O reacţiune contra evreilor n-ar fi exclusă. (.)
“În legătură cu evacuarea teritoriului cedat URSS se semnalează: actele ostile ale evreilor din Bucovina şi Basarabia au determinat unele reacţiuni în rândurile elementului românesc.(.)
“Plutonierul Marinescu Petre din Regimentul 1 Vânători, fiind oprit de o coloană rusă cu cisterne, a dezarmat, cu ajutorul câtorva soldaţi toată coloana, capturînd armamentul şi dând drumul trupei, dezarmată. Plutonierul a fost citat prin ordin de zi pe Armată, iar materialul capturat va fi înapoiat la cerere.
“Informaţiile ce nu contenesc a veni odată cu cei refugiaţi arată barbariile ce au de suferit românii, în special din partea evreilor şi a comuniştilor din teritoriile cedate. În special evreii au fost aceia care au iniţiat şi au condus toate atrocităţile îndreptate contra elementului românesc. Se semnalează din Bucovina că un grup de 40 evrei au atacat cu focuri de armă depozitul de muniţii al Garnizoanei Rădăuţi. Atacul a fost respins de garda depozitului, doi atacatori rămânând în teren. (.)
“Diverse
“(…) În gara Dej militarii concentraţi au bătut mai mulţi evrei.
“Se bănuieşte că Organizaţia ‘Magyar a magyar-ert’, prin agenţi curieri ar fi lansat un apel către populaţia din Ardeal pentru ca, împreună cu evreii, să provoace tulburări, pregătind astfel o acţiune contra guvernului. Membrii Organizaţiei ‘Rongyos Garda’ şi ‘Szabad Csapatok’ au fost echipaţi militari şi constituiţi în unităţi speciale” (…)
“D.O., Şeful de Stat Major
“Colonel (ss) Gheorghiu
“pentru conformitate p. Şeful Bir. 2 Inf. “Căpitan P. Dumitrescu”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 506, dosar nr. 20, f. 97-98. Copie.
*
“Dare de seamă asupra modului cum s-a desfăşurat evacuarea Basarabiei (după primele informaţii culese)
“1. ORGANIZAREA EVACUĂRII
“Din declaraţiile funcţionarilor, militarilor şi populaţiei civile evacuaţi din BASARABIA şi BUCOVINA, rezultă că nu a existat o organizare a evacuării.
“Majoritatea celor evacuaţi învinuiesc autorităţile militare superioare şi guvernul care, deşi informat din timp asupra intenţiilor URSS, nu a permis funcţionarilor şi militarilor să-şi evacueze familiile şi avutul, ba mai mult, cei care au încercat să facă acest lucru au fost opriţi prin ordine severe, ameninţaţi cu pedepse.
“La cele de mai sus se adaugă faptul că nu s-au dat dispoziţiuni ca evacuarea funcţionarilor de le telefoane şi jandarmi să se facă odată cu trupele. Prin faptul că aceştia s-au evacuat mai înainte şi, în general, fără un plan stabilit, legăturile telefonice au fost întrerupte, comunicările de ordine nu s-au mai putut da, iar actele de banditism provocate de populaţia minoritară şi de evrei au început pe toată adâncimea zonei, punând în pericol şi desorganizând retragerea trenurilor cu materiale, muniţii, populaţie şi chiar a unităţilor militare. Faptul că o parte din gărzile de C.F. n-au ştiut de evacuare şi deci au rămas pe loc până târziu au asigurat scurgerea trenurilor şi au împiedecat actele de terorism.
“2. ANUNŢAREA TARDIVĂ A EVACUĂREI
“(.) Autorităţile civile, poliţie şi jandarmerie primind ordinul de evacuare târziu, nu au anunţat imediat populaţia civilă, gândindu-se în general mai întâi la familiile şi persoana lor. Evacuarea nu a fost anunţată nici în interior, aşa că multă [lume] a plecat în ultimul timp în Basarabia, fără să fie prevenită de evacuare.
“3. ACŢIUNEA COMUNISTĂ ÎN PREAJMA EVACUĂREI “În ziua de 27 VI a.c., cercurile comuniste, în mare măsură evrei, fiind încunoştiinţate de demersul URSS, au început propaganda filo-sovietică. În noaptea de 28/29 VI a.c. s-au răspândit manifeste comuniste tipărite, probabil în BUCUREŞTI, în ultimul timp (atacau problema PARTIDULUI NAŢIUNEI), şi care se adresau soldaţilor din MOLDOVA, fiind aruncate în preajma cazărmilor, în atelierele CFR, în cartierele muncitoreşti etc. Vestea evacuării BASARABIEI a fost transmisă rapid în cercurile evreeşti şi comuniste, organizîndu-se acţiuni de teroare (.)

( Va urma)

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 19)

January 16th, 2010 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 1,677 views

Paul Goma

( Urmare)

“2 Iulie 1940 “[SINTEZĂ] “ACŢIUNEA EVREEASCĂ “1. EVREII DIN BASARABIA £I BUCOVINA
îN TIMPUL EVACUĂRII
“1. Comitete Revoluţionare:
“La Cernăuţi comisar al poporului este actualmente evreul Salo Briil, de profesiune fotograf, primar este evreul Glaubach, ajutor de primar evreul Hitzig, iar prefect este alt evreu, Meer sau Beer.
“La Chişinău sovietul comunal este condus de avocatul evreu Steinberg, originar din Huşi.
“La Chilia Nouă s-a format un comitet local condus de evreul dr. Rabinovici, medic primar al oraşului.
“Foştii gazetari evrei de la ‘Adevărul’ şi ‘Dimineaţa’ anume Torziman [corect: Terziman - vezi Nota l la acest capitol] şi Cândea au căpătat funcţiuni importante în Basarabia.
“La Soroca conducătorul acţiunii teroriste a fost evreul Leizer Ghinsberg, gardian public la poliţia locală.
“2. Atentate şi asasinări
“Bandele evreo-comuniste din Chişinău au jefuit pe refugiaţii care nu aveau posibilitatea să să apere. în diferite gări (.), în grupuri, cu drapele roşii, încercau să facă presiuni pentru a determina pe călători să coboare. în unele cazuri au cedat numai după ce călătorii s-au apărat cu focuri de armă.
“La Chişinău, o bandă de comunişti evrei a încercat să linşeze pe studenţii teologi care au scăpat numai datorită intervenţiei unui detaşament de jandarmi care au făcut uz de arme.
“Inspectorul financiar Preoţescu şi fostul inspector financiar, pensionar Pădureanu (.) au fost împuşcaţi.
“La Chişinău listele de executări 1) (subl. mea, P.G.) au fost întocmite de intelectualii comunişti evrei: av. Carol Steinberg, avocata Etea Diner şi dr. Dorevici. (.) avocatul evreu Steinberg, în fruntea unui grup, a aruncat cu pietre în trupele române care se retrăgeau.
“Perceptorul şi notarul din Ceadâr-Lunga (Tighina) au fost omorîţi.
“Preotul Bujacovski din Tighina a fost împuşcat de terorişti evrei. Deasemeni colonelul Adamovici, fost senator. Şeful postului de jandarmi din Abaclia (Tighina) a fost împuşcat de evrei.
“În Cazaclia şi Ceadâr-Lunga au fost omorâţi notari, preoţi, poliţişti. La Reni au fost incidente grave între evreii care împuşcaseră 2 marinari români şi autorităţile militare româneşti. Evreii purtau brasarde roşii. Au fost împuşcaţi 15-20 terorişti evrei comunişti.
“În judeţul Cetatea Albă bandele comuniste evreeşti au schingiuit preoţi, le-au ars bărbile cu ţigări, au devastat biserici.
“La Cernăuţi un grup de evrei a asaltat şi lovit cu pietre două autocare în care se aflau soldaţi; evreii au cedat numai când aceştia au făcut uz de arme.
“Faţă de toate aceste orori comise exclusiv de către evreii basara-beni, se observă o adâncă indignare a populaţiei româneşti care în unele cazuri nu-şi poate stăpâni sentimentul de revoltă (.) Militarii (.) erau foarte revoltaţi contra evreilor, fiind hotărâţi a linşa orice evreu ar întâlni, întrucât asistaseră la agresiunea evreilor împotriva ofiţerilor şi soldaţilor români pe linia Cernăuţi-Dorneşti, cu care ocazie se afirmă că ar fi fost omorât un ofiţer superior şi răniţi mai mulţi ofiţeri şi soldaţi români.
“Tot în ziua de 1 Iulie a.c. la ora 18,30, la Bârlad, un grup de militari a împuşcat mortal pe evreul Poise (?) Leib Goldstein, comer¬ciant din acel oraş. Numitul a fost transportat la spitalul local în stare de comă.
“3. Propaganda antinaţională
“Încă înainte de retragerea autorităţilor româneşti s-au constituit de către evreii comunişti locali comitete orăşeneşti care (.) au organizat primirea trupelor sovietice cu flori (.), s-au dedat la manifestaţiuni ostile împotriva autorităţilor în retragere, patronînd şi îndrumând în acelaşi timp acţiunea teroristă.
“Conform instrucţiunilor, aceste comitete, imediat ce s-a aflat de hotărârea Consiliului de Coroană [de a accepta diktatul sovietic -n.m.], evreii au înlocuit în grabă firmele româneşti cu altele ruseşti.
“Cu ocazia trecerii trupelor române prin sate, oraşe şi gări, evreii manifestau ostil, în unele cazuri aruncând cu pietre.
“în exodul lor, refugiaţii au avut de întâmpinat vexaţiuni, umilinţi, lovituri, iar unele cazuri au trebuit să lase în urmă morţi, numai datorită comuniştiilor evrei, care în afară de asta i-au devalizat de puţinele lucruri care mai scăpaseră.
“Pe de altă parte, pentru a împiedeca retragerea populaţiei româ¬neşti, evreii distrugeau vehiculele (.), iar în unele cazuri au încercat să incendieze traversele de cale ferată, pentru a provoca deraieri.
“Înşişi copiii evrei, dintre care unii chiar străjeri, aşteptau în gări trenurile refugiaţilor pentru a-i injuria şi a le arunca cu pietre şi orice obiecte ce le cădeau la îndemână, creind o impresie oribilă. (.)
“(.) refugiaţii basarabeni comentează faptul că împreună cu românii de peste Prut care se retrăgeau în interiorul ţării, sosesc gru¬puri de tineri evrei originari din Basarabia. Aceşti tineri evrei au fost observaţi (.) că au atitudine de veselie şi satisfacţie, ceea ce nu cadra cu situaţia celui care îşi părăseşte avutul, oricât de modest, familia şi mediul în care a trăit. De asemenea refugiaţii români au observat la aceşti tineri evrei că posedă valută forte, dolari şi lire sterline, cari nu ar putea fi justificate nici de ocupaţiile şi nici de veniturile lor normale (.). Considerînd şi faptul că actualmente mişcarea populaţiei evreeşti basarabene este înspre Basarabia, nicidecum în sensul părăsirii acestei provincii, cercurile menţionate formulează presupunerea că aceşti tineri basarabeni au de îndeplinit în ţara noastră misiuni contra ordinei publice şi siguranţei statului.
“III. EVREII DIN RESTUL ŢĂRII
“(.) Părăsind teama şi atitudinea de rezervă, aceste cercuri [evreeşti] au adoptat spontan o atitudine de accentuată veselie, manifestată îndeosebi prin comentarii zgomotoase în grupuri nume¬roase pe străzi şi în localuri publice asupra evenimentelor (.), aprecieri jicnitoare la adresa ţării noastre, a conducătorilor statului, a armatei şi a tot ce este românesc şi în acelaşi timp o vie simpatie pentru acţiunea sovietelor (.)
“(.) În toate casele evreieşti având aparate de radio-recepţie s-au ascultat posturile emiţătoare sovietice, neomiţînd să deschidă larg ferestrele, îndeosebi când acestea transmitea ‘Internaţionala’(…) S-a început răspândirea discretă a fotografiilor cu Stalin.
“Ca şi la Bucureşti, în provincie şi îndeosebi la Timişoara popu¬laţia evrească locală la aflarea vestei şi-a manifestat satisfacţia prin aceleaşi gesturi şi manifestări.
“După răspândirea însă în opinia publică a ştirilor privind jaful şi acţiunea teroristă întreprinsă de evrei la intrarea trupelor sovietice în provinciile ocupate, veselia ce cuprinsese cercurile semite din Capitală şi provincie dispărând, a făcut loc unei acute îngrijorări faţă de perspectivele unor ample represiuni ce se presupunea că urmează a se întreprinde ca urmare a terorismului la care s-au dedat coreligionarii lor din Basarabia şi Bucovina. Sesizând indignarea ce a cuprins întreaga suflare românească la aflarea celor petrecute în Basarabia şi Bucovina, conducătorii evreimei, în frunte cu dr. Filderman şi Şef Rabinul Alexandru Şafran au recomandat expres coreligionarilor lor, prin intermediul comunităţilor, să se abţină de la orice manifestare ce ar putea crea incidente cu populaţia românească.
“(…) Teama de eventuale represiuni, precum §i propaganda întreprinsă de evreii basarabeni de a imita gestul lor [de a trece în Teritoriile Ocupate] au creat, îndeosebi în rândurile evreilor aparţinînd micii burghezii, un pronunţat curent de emigrare în pro¬vinciile ocupate. Această acţiune îşi găseşte în plus aprobarea unora din cercurile conducătoare evreieşti, în frunte cu dr. Filderman, Şef Rabinul dr. Şafran şi scriitorul Horia Carp cari întrevăd astfelposibi¬litatea descongestionării teritoriului ţării noastre de un important număr de evrei (subl. m. P.G.).
“În schimb se constată opoziţia manifestată de către cercurile evreeşti sioniste socialiste care militează pentru emigrarea evreilor în Palestina.
“Deşi cuprinsă de panică, o bună parte de evrei continuă să păstreze (.) o atitudine ostilă ţării noastre (.)
“Excepţie făcând de la atitudinea generală manifestată de evrei în actualele împrejurări membrii cercului ‘Mutualitatea’, cu sediul în str. Spătarului nr. 15, critică cu asprime acţiunea teroristă întreprinsă de coreligionarii lor în Basarabia şi sunt decişi să participe, cu maximum de mijloace, la acţiunea de ajutorare a refugiaţilor. Explicaţia acestei atitudini constă în aceea că membrii acestui cerc sunt în majoritate bine situaţi materialiceşte şi în totalitatea lor se recrutează dintre refugiaţii din URSS, cari au avut de suferit de pe urma instaurării regimului bolşevic în acest stat.
“III. TRECEREA ÎN TERITORIUL OCUPAT DE SOVIETE
“Acţiunea trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina a avut ca urmare o emigrare a numeroşi evrei basarabeni din capitală în aceste provincii. Se constată că totalitatea celor ce pregătesc plecarea din Capitală [spre Basarabia] se recrutează din meseriaşi, mici comercianţi, misiţi şi unii studenţi lipsiţi de o situaţie materială bună. Deasemeni încearcă să părăsească ţara şi o serie de liber profesionişti, intelectuali, majoritatea dintre aceia cari au fost excluşi de la exercitarea profesiunilor lor din diverse motive, sau cari au fost decăzuţi din drepturile de cetăţenie. Motivul care îi determină pe aceşti evrei să părăsească ţara noastră îl constituie în majoritatea cazurilor credinţa abil susţinută de propaganda comunistă că sub regimul sovietic vor reuşi să-şi creeze situaţii mult mai înfloritoare decât cele avute în România, nemaifiind totodată nici obiectul presupuselor represiuni antisemite. Tendinţa de emigrare a acestor evrei, în general încurajaţi de coreligionarii lor originari din Basarabia este însă în parte combătută de către evreii originari din Vechiul Regat, ca şi de cei bine situaţi materialiceşte, cari speră încă într-o ameliorare a situaţiei lor în ţara noastră.
“În general, cadenţa trecerilor în Basarabia este în medie de aproximativ 10.000 persoane pe zi.(.) De asemenea se înregistrează plecarea din Bucureşti spre Basarabia şi Bucovina a un număr de 70¬80 studenţi evrei de la Căminul Studenţilor Evrei Schuller, cunoscut focar de propagandă comunistă”.
“Este de relevat că faţă de eventualitatea de a rămâne lipsit de cadre, cari în bună parte şi peste tot cuprinsul ţării se recrutează din evreii basarabeni, Partidul Comunist din România a dat ordine severe în sensul ca membrii cari, fără autorizaţia conducerii partidului, vor părăsi localităţile unde au însărcinări, vor fi socotiţi trădători.”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f. 162-172. Copie

*
“BIROUL STATISTIC MILITAR, Bucureşti, 2 Iulie 1940, ora 19 “RAPORT CONTRAINFORMATIV Nr. 4 “1) Evacuarea Basarabiei
“a) Dr. Constantinescu, fost primar al oraşului Cernăuţi, refugiat, declară următoarele:
“Ucrainenii au avut o atitudine foarte corectă faţă de populaţia românească care se refugia, atât din Cernăuţi, cât şi la sate, oferind refugiaţilor alimente gratuite. Mulţi ucraineni s-au refugiat de asemenea.
“Atitudinea evreilor a fost atât de neomenoasă încât a revoltat chiar pe şefii trupelor de ocupaţie, cari au dat ordonanţe prin care se atrăgea atenţiunea că se vor sancţiona cu moartea jafurile şi crimele.
“Preotul bisericii catolice din Cernăuţi a fost împuşcat de evrei. Racoci, directorul penitenciarului Cernăuţi a fost împuşcat de către deţinuţii comunişti liberaţi. (.)
“f) O refugiată din Ismail declară următoarele:
“- Învăţătorul Savitzki, căzut de trei ori la examenul de admitere, intrat ulterior ca funcţionar în poliţia Ismail, a afirmat că la retragerea românilor, el va conduce teroarea contra lor.
“- D-ra Galiveski, profesoară la Liceul de fete Ismail, cari e soră căsătorită cu un general român al cărui nume nu-l cunoaştem, îşi manifestă zgomotos bucuria pentru venirea bolşevicilor.
“- Fiul avocatului regăţean Popovici, din Ismail, concentrat în prezent cu gradul de căpitan, înainte de retragerea românilor a arborat steaguri roşii la liceul al cărui elev este, la Prefectură şi Primărie, iar pe un Plutonier român de la Manutanţă, a cărui familie se refu¬giase, l-a împuşcat fără motiv. (…)
“g) Locuitorii Bălan Gheorghe şi Coţofan Nicolae, originari din Judeţul Ialomiţa, care au plecat cu ultimul tren de refugiaţi din Cernăuţi spun că înainte de intrarea trupelor sovietice, comuniştii din acel oraş - în majoritate evrei - opreau maşinile, autobuzele şi căruţele cu refugiaţi, pe care, după ce-i maltratau, le luau vehiculele, strigân-du-le: «Ne furaţi averea, sunt ale noastre». O Doamnă care se refugia într-un automobil, opunându-se, a fost lovită cu cuţitul de un comunist. Nu se ştie starea ei.
“h) Refugiatul Molnicov Otto, agent de control al Minis¬terului de finanţe, din Văscăuţi, Bucovina, originar din Cernăuţi, declară:
“- La Ştefăneşti, Jud. Cernăuţi, trupele sovietice au arestat un Maior român de Grăniceri, pe care l-au surprins în biroul său şi l-au torturat pentru a lua informaţiuni militare.
“- în comuna Bărbăteşti, Jud. Storojineţ, elementele înaintate ale trupelor sovietice au împuşcat pe Şeful de Post cu trei Jandarmi români, care refuzaseră să predea armele.
“- Reg. 54 Inf., care se afla în Nordul Bucovinei, a fost capturat şi dezarmat. Pe ofiţeri, după ce îi dezbrăca şi maltrata, îi menţinea arestaţi, pe soldaţii români, după ce i-a desarmat, i-a lăsat liberi.
“- Un comisar ajutor dela Poliţia Văşcăuţi a fost surprins şi luat de bolşevici.
“Ajutorul de primar al Oraşului Cernăuţi a fost împuşcat de trupele sovietice. (.)
“i) Refugiatul Braicu Ion, originar din Gorj, pensionar militar stabilit la Soroca, declară că Inspectorul Financiar Preoţescu şi fostul inspector Financiar pensionar Pădureanu au fost împuşcaţi de evrei la Chişinău.
“j) (.) Steinberg a organizat teroarea contra românilor cu puşcăriaşii liberaţi şi tineretul evreu.
“- preotul Bujacovschi, fost consilier eparhial şi alţi preoţi au fost executaţi.
“- Crucile de la Biserici şi Statuile Regelui Ferdinand şi Ştefan cel Mare au fost distruse.
“- La Tighina a fost împuşcat senatorul colonel Adamovici.
“k) Refugiatul Condurachi din Bârlad, aflat la fratele său, şeful postului Jand. din Abaclia, Tighina, a declarat că a fost de faţă când un grup de trei evrei l-a împuşcat pe fratele său.” (.)
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f. 174-178

“Soldatul Hurez Nicolae (…) la 20 de ani avea să trăiască cele mai îngrozitoare clipe (.) înregimentat la Vaslui va face parte din Regimentul 25 Infanterie. După perioada de instrucţie este dus pe graniţa de la Nistru. Regimentul sau era deja pus în alertă având ordin la Podul de la Dubăsari-Căuşeni, de tragere, în cazul în care ruşii i-ar fi forţat trecerea. Acest fapt se petrecea in mai 1940. In urma dictatelor [?] impuse regele Carol al II-lea pentru a evita pierderile de sânge (avându-se în vedere raportul numeric de forţe masat la graniţa cu România de URSS) a cedat Basarabia şi Bucovina ruşilor. Retragerea Regimentului 25 de pe linia Nistrului s-a facut “în linişte” până la ieşirea din localitatea Hânceşti. în afara acestei localitati trei tancuri ruseşti baricadaseră drumul. Prin traducători, ruşii au somat Regimentul 25 Infanterie format din 4.000 de soldaţi înarmaţi cu puşti şi câteva mitraliere să dezarmeze şi apoi sa-si continue drumul spre România. îndrăzneala si curajul colonelului român care comandat regi¬mentul 25 a mers până la a ameninţa ca minează întreaga localitate Hânceşti şi o aruncă în aer (…). Fiecare soldat român purta la brâu câte o mină de aproape un kilogram. Ruşii speriaţi de aceasta ameninţare au retras tancurile pe marginea drumului şi au lăsat cale liberă armatei române. La câţiva kilometri prin pădurea de la marginea Hânceştiului erau lăsate în voia nimănui peste 50 de tunuri româneşti trase de cai lăsate de un alt batalion care trecusera printr-o ameninţare asemănă¬toare din partea ruşilor. Urma ca aceastea sa fie preluate de catre ruşi imediat dupa retragerea întregii armate române. Rupţi de oboseala şi venirea serii i-a determinat să ia poziţii de luptă în adăposturi impro¬vizate oprindu-se pentru odihnă. în cursul nopţii Regimentul 25 a fost interceptat de o coloana de maşini româneşti venite din ţara pentru a remorca tunurile lăsate în pădurea de la Hânceşti. A doua zi retragerea a continuat trecându-se Prutul pe la Albiţa spre Vaslui. (.)”

*
[2 Iulie 1940] “TELEGRAMĂ Către Marele Stat Major, Secţia II-a “Fr. Graniţa [cod.: Armata4)
"RAPORT CONTRAINFORMATIV
"1) Trupele obosite din cauza marşurilor.
"2) Exodul şi triajul refugiaţilor a scăzut simţitor.
"3) Se constată mai multă organizare la trupele ce trec Vest Prut. Tendinţa de a veni cu armamentul intact.
"4) Populaţia, în special evreii din Basarabia continuă de a ataca fracţiuni izolate la adăpostul trupelor ruseşti.
"5) Au fost ostaşi români care, după plecarea din rânduri a basarabenilor, în dorinţa de a nu lăsa în special armament automat, au adus în spate 3-5 puşti mitraliere.
"6) Ostaşii care au răzleţit rătăcesc prin Moldova între Prut şi Siret; trebuiesc recuperaţi.
"7) în general armata şi populaţia evacuată din Basarabia îşi manifestă revolta împotriva evreilor. Nu sunt excluse manifestări antisemite mai grave din partea armatei.
"8) La Sculeni trupele sovietice care au dezarmat unele detaşamente ameninţă că dacă nu se restituie obiectele rechiziţionate dela cetăţenii basarabeni vor trece în Moldova. Evreii ce trec în Basarabia amplifică [exagerează] unele restricţii ce li s-au făcut, înrăutăţind relaţiile româno-ruse şi rezolvarea evacuării.
“D.O. Şeful de Stat Major
“Colonel Eftimiu Nr. 21 417 din 2 Iulie 1940″
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f. 73-74
*
“TELEGRAMA No. 11307 3 Iulie 1940
“Gorun [cod.: Grupul de armate nr. 1] către M.St. Major, secţia II-a “Am onoarea a raporta următoarele:
“Lt. col. Borş Gheorghe, fost Inspector P.P. la Bălţi, în călătoria ce a făcut cu C.F. pe parcursul Iaşi-Bacău, în ziua de 1 iulie, a observat la toţi ostaşii o stare de spirit foarte agitată contra evreilor, stare de spirit care a dat naştere la acte de agresiune ce au degenerat în bătăi şi chiar omoruri, astfel:
“1) În staţia Cucuteni, un evreu în haine militare a fost surprins când a scos un revolver din buzunar cu intenţia probabilă [de a trage] într-un general ce se afla pe scara unui tren în trecere. Evreul a fost dezarmat de serg. Paveleanu din Reg. 6 Vânători şi apoi bătut şi străpuns cu baioneta de mai mulţi ostaşi. în această staţie alţi 2 evrei au fost aruncaţi din tren, trăgându-se asupra lor.
“2) În staţia Târgu Frumos un alt evreu găsit cu un revolver şi o grenadă în buzunar a fost dezarmat şi apoi omorât.
“3) În staţia Bacău 2 evrei au fost bătuţi şi predaţi poliţiei gărei.
“4) Deasemenea, s-a constata că în gările Cucuteni şi Podul Iloaei şi alte gări, noduri de cale ferată, că soldaţii ce caută unităţile dislocate din Basarabia şi Bucovina sunt lăsaţi să staţioneze în gări, discutînd între ei şi cu civili situaţia actuală Din atitudine şi şi discuţiile auzite între ostaşi s-a desprins hotărârea acestora de a se răzbuna pe evrei din cauza exceselor connaţionalilor lor din Bucovina şi Basarabia. Pentru a preveni asemenea acte şi a preîntâmpina chiar eventuale mişcări, comandamentul Gorun a luat următoarele măsuri:
“În toate gările, noduri de comunicaţie să se înfiinţeze imediat birouri de informaţii care să îndrumeze pe toţi ostaşii ce nu-şi găsesc unităţile.
“Gărzile militare din gări să fie imediat întărite şi comandate de un ofiţer activ din garnizoana cea mai apropiată.
“Fiecare tren de persoane sau accelerat să fie însoţit de o gardă comandată de un subofiţer care va face poliţie în tren la oprire în staţii.
“Comandantul Gorun Şef de stat major
“General de Armată Adj. C. Ilasievici G-l Tătăranu”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar 155, f. 125

*
(Sinteză informativă - 2 iulie 1940)
“(…) Fraţii Birnbaum [din Brăila] afirmă că «Multora dintre români le-a sunat ceasul».
“Iancu zis Jean a ameninţat un birjar că «în curând steagul roşu va fâlfâi şi deasupra Palatului Regal»”(.)
Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, fond XXIV, dosar
nr. 3.377, f. 14-19. Copie
*

“TELEGRAMA Graniţa, 346, 3, 14 [3 iulie 1940]
“Atitudinea ostilă a populaţiei evreeşti care se manifestă tot mai accentuat în zona Prutului face ca centrele populate de această minoritate să constituie un focar comunist periculos în dispozitivul armatei. Situaţia operativă actuală impunând măsuri imediate de înlăturare a acestui pericol, armata a luat următoarele măsuri:
“Evreii din Fălciu târg şi Drânceni târg, judeţul Fălciu, care doresc - să fie trecuţi imediat în Basarabia; cei care nu doresc însă sunt semnalaţi ca agitatori să fie internaţi provizoriu în zona Vidra, Judeţul Putna: s-a dat ordin Reg. 3 Jandarmi să organizeze o regiune de internare provizorie în această zonă.
“Comandantul Graniţei
“General de corp de armată
“N. Ciupercă Nr. 21473 din 3 iulie 1940″
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155 f. 155

“TELEGRAMA - Brumar către Marele Stat Major, Secţia 2-a
“Brumar; 87, 2, 7 1940, ora 10,30
“RAPORT INFORMATIV No. 1814 din 3 iulie 1940
“1) Eri, 2.7. 1940, la 15, în gara Scânteia doi soldaţi evrei au fost bătuţi de către militari şi aruncaţi pe fereastră, din tren, fără a li se cauza răni grave.
“2) Un convoiu de 35-40 căruţe cu soldaţi din Reg-tul 3 Grăniceri trecând prin satul Săuceni - Botoşani s-au dedat la dezordini, căutând evrei pentru a-i molesta. Prin intervenţiile jandarmilor lucrurile s-au liniştit.
“3) În zilele de 1 şi 2. 7. 1940 pe distanţa Vereşti-Paşcani au fost aruncaţi din tren 14 evrei.
“4) Un vagon cu refugiaţi evrei pentru Basarabia, ataşat la trenul Bucureşti-Iaşi din seara de 2.7. 1940 a fost atacat cu focuri de armă dintr-un vagon alăturat, între staţiile Vaslui-Bălteni. 3 morţi şi 6 răniţi.
“5) La sosirea în Iaşi a unui vagon cu evrei ce veneau dinspre Galaţi, eri, 2.7. 1940 la ora 16, aceştia au începus să strige că au fost bătuţi de civili între staţiile Vaslui-Grajduri şi Bârnova, creind alarmă.
“6) Urmare la raportul informativ No. 1783 din 1.7. 1940
“Cu ocazia agresiunei produsă la Dorohoi, Regimentul 4 Jandarmi informează că sunt 53 morţi şi 6 răniţi.
“Şeful Biroului Stat. Mil. Iaşi “Lt. Colonel (ss) Palade
“Transmisă Brumar de Ofiţerul Danţoş 3.7. 1940″
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f. 207. Copie.

“Din ‘Pesti Ujsâg’ - 3 iulie 1940, Budapesta
“PRESA ITALIANĂ CONDAMNĂ UNELTIRILE EVREILOR DIN ROMÂNIA - Iulie 1940 “Roma”. Interesul ziarelor italiene faţă de evenimentele din România a mai scăzut. Ziarele fac cunoscute comunicatele oficiale ale guvernelor român şi sovietic în legătură cu evenimentele din Basarabia şi Bucovina. Ştirile referitoare la conflictul dintre autorităţile româ¬neşti şi jidovime au produs mare vâlvă la Roma.
“Ziarele italiene accentuează că Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare (subl. în text).
“După corespondentul din Bucureşti al ziarului ‘Giornale d’Italia’, populaţia românească primeşte ştirile cu oarecare calm, însă evreii nu-şi pot păstra sângele rece. ‘Giornale d’Italia’ vorbeşte despre atitudine evreilor din România, care, îndemnaţi de cei din Londra, doresc a provoca un răsboiu civil. Planul sioniştilor din Londra însă nu a reuşit şi evreii din România nu vor apăra Marea Britanie”. Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar nr. 941, f. 501.

*
“CORPUL GRĂNICERILOR, Stat Major
“Informaţiuni obţinute în ziua de 2 Iulie 1940 până la ora 18
“Frontiera cu URSS
“Extras din darea de seamă a Grupului 3 Gr. pază asupra modului cum s-au făcut operaţiunile de evacuare a parte din subunităţi.
“1. În sectorul companiei 6 Gr. Pază Cozmeni primele forţe sovietice trecute pe teritoriul românesc au fost unităţi de tancuri în valoare de circa 600, dirijate pe direcţiile (.), urmate îndeaproape de circa un escadron de cavalerie care opera în grupuri de 2-3 călăreţi. Aceşti călăreţi pare că aveau însărcinarea să exploateze panica pro¬dusă, să dezarmeze şi să escorteze trupele noastre.
“2) În sectorul Companiei 7-a Gr. Pază Carapciu ocuparea teritoriului s-a efectuat cu tankuri (circa 200) care acţionau în serie şi la intervale de timp. Erau urmate apoi de unităţi de cavalerie, în aceeaşi formaţie şi cu aceeaşi însărcinare.
“3. Atitudinea forţelor sovietice faţă de trupele noastre a fost cât se poate de ostilă. Parte din tankurile sovietice care în majoritate nu au respectat orariul de plecare, au devastat trupele noastre în retragere, folosind tankurile ca mijloc de transport de arme pentru înarmarea popu¬laţiei ucrainene. Aceştia [ucrainenii] înarmaţi, s-au dedat la atacarea convoaielor noastre, omorând şi jefuind soldaţii care treceau izolaţi.
“4. O Brigadă de Infanterie sovietică înaintând pe valea Prutului a tăiat retragerea Companiei 1-a Gr. Pază Lipnic, Companiei 2-a Pază Româncăuţi şi Companiei de rezervă din Batalionul 1 Gr. Pază Briceni. Trupa a fost în întregime desarmată iar parte din ofiţeri, printre care şi Maiorul Georgescu C., Comandantul Batalionului Briceni au fost arestaţi. Maiorul Georgescu a scăpat mituindu-i cu suma de 5.000 lei. întreaga avere a subunităţilor a fost jefuită fie de trupele sovietice, fie de populaţia ucraineană sau bandele de comunişti.
“5. În ziua de 28. VI 1940, Domnul General Iliescu urma să aibă o întrunire cu parlamentarii sovietici în Zvanice (în faţa satului Atachi). Contrar hotărârilor anterioare, Delegaţia Sovietică trecuse deja frontiera şi întrunirea a avut loc la Hotin. Parlamentarul rus era însoţit de o gardă de soldaţi sovietici care ţineau puştile mitraliere întinse asupra soldaţilor noştri, pe teritoriul românesc.
“Atitudinea delegaţilor sovietici a fost foarte necuviincioasă. Când Domnul General s-a legitimat, parlamentarul sovietic a spus că şi el este General şi vorbeşte de la egal la egal.
între timp trecuse frontiera încă o Companie sovietică. Ofiţerii noştri au fost duşi la Cercul de Recrutare Hotin, unde au fost ţinuţi sub stare de arest. Foarte târziu, după ce au primit instrucţiuni - zic ei - li s-a dat drumul.
“6. În momentul retragerii trupelor noastre din Hotin, comuniştii şi evreii în număr foarte mare, manifestau ostil contra Armatei Române. Un ofiţer de cavalerie pentru a-i intimida, a îndreptat o armă automată asupra lor. în acest timp, venind o patrulă sovietică, mani¬festanţii i-au făcut loc după care au deschis focuri împuşcând câţiva soldaţi, calul şi mânzul căpitanului Teohari C., comandantul Companiei Gr. Pază Hotin. Trupa întreagă desarmată, cu foarte mare greutate s-a putut degaja pentru a se putea retrage.
“7. În general sovieticii s-au purtat foarte rău cu ofiţerii şi trupa ce le-a căzut în mână. Ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au rupt epoleţii, batjocorindu-i, iar parte din ei fiind reţinuţi. Au căutat să desorgani-zeze unităţile, îndemnând ostaşii să plece la vetrele lor, lucru pe care mulţi basarabeni şi bucovineni l-au făcut.
“Concluziuni asupra valorii trupelor sovietice:
“Şofeuri şi mecanici buni.
“Ofiţerii, trupa şi mai ales cei din infanterie, foarte slab pregătiţi şi nedisciplinaţi.
“Majoritatea din ocupanţii tankurilor erau beţi.
“Material slab. Tankete vechi şi uzate.
“Modul de comportare a unităţilor de grăniceri în retragere:
“Deşi izolaţi şi legătura dintre unităţile de grăniceri şi trupele de acoperire a fost aproape inexistentă, subunităţile de pază s-au retras în bune condiţiuni, fie pe itinerariile stabilite, fie pe drumurile care le apreciau neocupate şi mai ascunse.
“Unităţile şi subunităţile de grănicerii nu li s-a făcut cunoscut la timp ordinul de retragere de către unităţile de acoperire, din care cauză, retragerea lor s-a făcut cu întârziere şi în majoritatea cazurilor, după ce ele au fost devastate de trupele sovietice.
“Buna stare morală a grănicerilor a făcut ca retragerea să fie executată în condiţii optime, în afară de faptul că din cauza lipsei de timp nu au putut salva nimic din avutul subunităţilor. Puţinul ce putu¬se fi salvat a fost prădat în timpul retragerii, fie de soldaţii sovietici, fie de populaţia comunizată.
“Ordinul de retragere a fost primit cu multă nedumerire. Părăsirea teritoriului naţional fără luptă a desorientat la început, atât pe ofiţeri cât şi trupa care, deşi în inferioritate ca număr şi dotare, ar fi vrut cu tot dinadinsul să reziste puhoiului duşman pe care îl deprecia ca pregătire.
“Totuşi această măsură care li s-a explicat ulterior de ofiţeri că este generală şi hotărâtă în interesul Statului, nu a avut nici o influenţă asupra spiritului de disciplină al ostaşilor, care s-au retras în ordine spre locurile de regrupare, cu toată oboseala şi peripeţiile înfruntate, cauzate în drumul lor de bande de evrei comunizaţi.
“Moralul lor se menţine încă ridicat şi privesc cu încredere viitorul.
“Comandantul Corpului Grănicerilor
“General de divizie Th. Şerb
“Şeful de Stat Major “Maior Gh. Constantinescu”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155. f 107-109. Original.
*
“BIROUL STATISTIC [3 Iulie 1940]
“TELEGRAMA No. 11910
“GORUN către MARELE STAT MAJOR SECŢIA II
“în dimineaţa de 2 Iulie Reg. 3 grăniceri Pază, venind din Basarabia unde a avut dificultăţi foarte mari cu evreii de la Nord de Prut, trecând prin Dorohoi, s-au răzbunat. Au împuşcat mortal 40 şi rănit 15. S-au devastat câteva prăvălii.
“Liniştea a fost restabilită imediat cu ofiţerii şi trupa lui Ghiocel [cod: Corpul 8 de armată].
“Regimentul 3 Pază nu are nici o pierdere.
“Comunicarea o face Colonel Halunga, şeful de stat major al lui Ghiocel.
“D.O. Şeful de Stat Major
“General Tătăranu No. 11910 din 3 iulie 1940″
Biblioteca Academiei Române. Arhiva Istorică., fond XXIV, dosar 3347, f. 88. Copie.
*
“TELEGRAMA GORUN către MARELE STAT MAJOR
[Secţia 2-a] “Gorun Nr. 162 din 4.7.1940 ora 21,50
“RAPORT CONTRAINFORMATIV - 4 iulie 1940
“Urmare la Nr. 11342 din 3 Iulie 1940 din zona Glia [cod.:Grupul de Armate nr. l]
“1) Dela Ghiocel
“Organele Jandarmeriei şi Curtea Marţială a Diviziei 6-a au constatat că devastările diverselor prăvălii şi locuinţe, la Dorohoi, în ziua de 1 Iulie a.c. s-a făcut de către soldaţii Legiunei de Jandarmi Hotin şi Regimentul 3 Grăniceri pe tot axul şoselei ce trece prin Dorohoi. Focurile au fost trase de soldaţi. Sunt 43 morţi dintre care 7 militari. Majoritatea morţilor au fost în regiunea cimitirului evreesc, adică la eşirea Sud-Est Dorohoi. Victimele sunt evrei. Panica a fost provocată de zvonul lansat poate intenţionat că la gară se găsesc tan-kuri ruseşti care trag. După circa o oră panica a încetat, populaţia reluându-şi calmul. Din cauza focurilor trase unităţile ce eşiseră din
Dorohoi spre Botoşani au început să fugă, lansând zvonul că vin ruşii. Au fost liniştiţi de un ofiţer trimis de comandament cu auto în urma lor. “2) Dela Pin [cod.: Armata 3]
“Moralul unităţilor este bun. Până la 2 Iulie ora 2 au dezertat 39 soldaţi de origină rusă din unităţile Pajiştei [cod: Corpul 8 Armată]. Aceştia locuiau în teritoriul predat. în prezent la Pajiştea sunt arestaţi 12 soldaţi din Regimentul 56 Infanterie, prinşi în situaţii dubioase după retragerea regimentului. Populaţia nu are sentimente ostile.
“3) Dela Brânduşa [cod.: Divizia 7 infanterie]
“a) Nu s-au semnalat cazuri de părăsirea unităţilor de către ofiţeri sau subofiţeri, decât numai un Locotenent, de origine ucraineană de la Brutăria nr. 7 Campanie şi un farmacist Locotenent de origine evreu din Cernăuţi aflat în Ambulanţa Diviziei.
“b) Brânduşa are un ofiţer şi circa 700 oameni trupă dispăruţi.
“Se crede că unii ar fi reţinuţi de trupele sovietice, iar majoritatea dezertori.
“REPARTIZAT:
“Comandam. G-ral al Pazei Terit. “Secţia III-a a M.St. Major “Biroul 1, Secţia 2-a M.St. M.
“Subbiroul 2/Bir.2, Secţia 2-a M.St. Major”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f. 238
*
TELEGRAMA - DUD [cod.: Corpul 1 Armată] către M.St.
Major, Secţia II-a - No. 141 din 4.7.1940, ora 20,40
RAPORT INFORMATIV No. 1859-149 din 4 Iulie 1940
“1) în cursul zilei de 4.7. nu se semnalează până în prezent noui incidente şi agresiuni antisemite.
“2) Dintre agresiunile petrecute în zilele de 2 şi 3 Iulie a.c. se raportează astăzi, de către organele de poliţie şi jandarmerie din zonă.
“Agresiunea contra unui număr de 53 evrei, dintre care unii, cu răni uşoare au fost pansaţi. Au fost deasemenea patru morţi pe distanţa Paşcani-Dolhasca, toţi evrei ce au sărit din tren şi şapte găsiţi în pădurea Probota-Baia. Se fac cercetări.
“3) În ziua de 3.7. a.c. a fost jefuită o prăvălie din Iaşi de către soldaţi.
“4) Poliţia Roman raportează că asupra individului Isac Marcu din acel oraş s-au găsit manifeste comuniste.
“5) Poliţia Fălticeni comunică că în seara de 2.7. un individ rămas neidentificat a fost surprins de santinela postului de radio emisiune al Gliei, în grădina unde este instalat acesta. (…)
“6) În noaptea de 1/2. 7 s-a tras un foc de armă dela colţul cazarmei Flotilei 1 Aviaţie Iaşi, asupra telegrafistului de la Secţia Aviaţiei civile. Glonţul pătrunzând pe fereastră fără a-şi atinge scopul.
“7) La Bacău a fost descoperită o adunare clandestină sionistă la
care au luat parte mai mulţi tineri. Sunt 10 arestări. Tinerii sunt originari din Bacău, Iaşi, Tighina şi Cernăuţi.
“La Galaţi există un număr de circa 10.000 de evrei ce vor să se refugieze în Basarabia, cazaţi în mai multe şlepuri în mijlocul Dunărei. Problema hranei, higienei este foarte grea. S-a intervenit de rezidenţă pentru soluţionarea problemei.
“9) Populaţia evreească agitată şi intimidată de ultimele agresiuni. A început a fi prudentă în manifestări. în urma măsurilor de pază luate se constată linişte în zonă.”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 1, dosar nr. 531, f. 164-165. Copie.

( Va urma )

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 18)

January 8th, 2010 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 1,639 views

Paul Goma

(Urmare)

ALEXANDRU BUDISTEANU Ziua de 28 iunie 1940 la Bălţi
(episod dintr-un volum de amintiri în pregătire)
In această zi, în urma ultimatumului URSS, trupele sovietice au intrat în oraşul Bălţi. Aveam aproape 12 ani. Inţelegeam clar că se petrecea ceva foarte grav. Desigur că părinţilor mei, cât şi mie, ne era greu să ne dăm seama pe de-a-ntregul de ce va urma. Dar nimic nu prevestea ceva bun.
Pe la ora prânzului am auzit zgomot de avioane. Am ieşit în curte. Pe cer au apărut câteva avioane gigantice, de culoare închisă, practic negre. Nu mai văzusem în viaţa mea avioane atât de mari. Erau cvadrimotoare. Steaua sovietică se vedea cu claritate, deoarece zburau destul de jos şi mi s-a părut că în acelaşi timp zburau surprinzător de încet. Era o evidentă demonstraţie de forţă, care îşi atingea scopul. Avioanele degajau o forţă impresionantă, care confirma faptul, că şansele românilor, dacă s-ar fi opus sovieticilor, ar fi fost minime.
Apoi am auzit din vecini, că trupele sovietice sunt în centrul oraşului. Atunci tata şi cu mine am hotărât să mergem să-i vedem. Deoarece vremea părea instabilă, tata şi-a luat cu el o umbrelă neagră, mare de ploaie. Am aflat că ruşii sunt pe strada Carol, fostă Petrogradscaia. Această stradă era o arteră importantă de traversare a oraşului. Făcea legătura cu cartierul Gării Mari -Slobozia, trecând prin centrul oraşului, paralel cu strada Regele Ferdinand, care era strada principală şi ducea spre ieşirea din oraş spre apus, către Sculeni, respectiv spre Prut.
Intr-adevăr, acolo era lume destul de multă, inclusiv armata sovietică, pe care venisem să o vedem. Trupele ruseşti erau înşirate pe ambele părţi ale străzii. Erau tancuri, tanchete şi soldaţi înarmaţi, care ne păreau îngrozitori de străini. Totul era străin pentru mine, începând cu feţele lor, cu maşinăriile şi uniformele lor de culoare atât de diferită. Era evident că aparţineau unei lumi complet necunoscute nouă.
Dar printre noii veniţi se agitau numeroşi localnici. Şi aici a fost marea surpriză: spre stupoarea noastră erau localnici evrei! Cu toţii într-o stare de excitaţie anormală. Am înţeles imediat care era cauza. Pe caldarâm, printre laturile zidului de soldaţi ruşi, de tancuri şi de privitori se retrăgeau soldaţii români. Unii pe cai, alţii pe jos. Se mişcau cu privirile în pământ. Acesta era drumul lor către Prut. Imi erau familiari. Pe ei îi cunoşteam şi erau ai mei. Săracii…
Pentru prima dată îi vedeam pe soldaţii noştri, pe care mă obişnuisem să-i văd la paradele de 10 Mai, păşind atunci mândri, comportân-du-se acum ca o armată învinsă, retrăgându-se demoralizaţi şi umiliţi. M-a apucat o mare tristeţe. Cum era cu „hotărârea de a lupta şi de a-ţi apăra glia strămoşească cu preţul vieţii”? Cum era cu declaraţiile Regelui Carol: „armata este bine înzestrată” şi „nu vom ceda nici o brazdă de pământ”? Oare nu mi-ar fi făcut mai multă plăcere să fim acum în plin război, cu orice risc, frontul fiind undeva pe la Nistru, iar noi sub bombardamentul giganticelor avioane văzute mai devreme, dar simţind că suntem angajaţi cu toţii într-un război demn, al apărării de patrie? Iată că se aplica citatul din „Decebal către popor”: „Capul cel plecat sabia nu-l taie, dar cu umilinţă lanţul l-încovoaie. Şi mama lui Ştefan cel Mare oare ce ne spuseseă Nu cumva: „Du-te la bătălie şi de-o fi să mori, îţi va fi mormântul încununat cu flori?” Şi în general ce ne învăţaseră pe noi învăţătorii şi profesorii noştri, la şcoală şi la liceu? Şi ce scria în toate cărţile noastre de istorie? Şi ce învăţam noi în fiecare săptămână în ziua închinată străjeriei? Acum eram în plin exerciţiu dureros de lecţie de istorie şi literatură revizuită, care se aplica în mod şocant pe viu…
Tata, în calitatea lui de fost militar, mă calmase după comunicarea hotărârii Consiliului de Coroană, care decisese acceptarea ultima-tului, explicându-mi, că realitatea dură impunea această hotărâre, întrucât eroismul sortit pieirii certe, exclude şi o posibilă revanşă ulterioară. Avea dreptate, dar totuşi… Finlandezii de ce rezistaseră acum câteva luni? Parcă ei avuseseră şanse mai mari? La mine educaţia patriotică primită funcţiona perfect. Acum eram cu moartea în suflet. Eu mă retrăgeam odată cu soldaţii români, fără ca să fi tras un singur foc. Pentru mine ei nu erau „ei”. Pentru mine ei erau „noi”. Cu mintea mea de acum, mă gândesc că în prezent reacţiile la un atac se fac probabil pe baza unei „cost-benefit analysis”. Dar în 1940 parcă era mai normal să gândeşti tot cu mintea unui plăieş, care scotea să se apere, pur şi simplu sabia, ghioaga sau suliţa, aşa cum făcuse de secole.
Dar groaznic acum era nu numai faptul, că ai noştri se retrăgeau, în umilinţa lor dureroasă, dar şi că asistam la un spectacol oribil. Soldaţii români, dintre care majoritatea erau călare, erau huiduiţi şi insultaţi de evreii agitaţi, care îşi demonstrau fericirea, că erau “eliberaţi” de sovietici şi sub ochii încântaţi ai acestora îşi arătau ataşamentul faţă de noua putere. Printre civilii de pe margine erau şi unii, nu prea mulţi, care ca şi noi veniseră din curiozitate şi se uitau şi ei înmărmuriţi. Dar tonul era dat de această populaţie alogenă, care domina scena şi care se manifesta copleşitor. Mă uitam la feţele pline de ură ale evreilor şi la cele încântate ale soldaţilor sovietici, care se simţeau nişte eliberatori, confirmaţi ca atare de populaţia “entuziasmată”. Ruşii se uitau zâmbind, pe post de părinţi protectori, care îi patronau pe copiii zglobii, care alungau din casă nişte pungaşi. Iar evreii se repe-zeau la soldaţii români, apucându-i de uniforme, de picioare şi de căpestrele cailor, fluierând şi strigând: “Hoţilor! Huo! Ţiganilor! Huo! Dacă printre voi sunt basarabeni, nu fiţi proşti şi nu fugiţi cu hoţii! Rămâneţi aici! Huo românii! Marş de aici! Huo!” Ba unii îi mai şi scuipau cu scârbă.
Şi eu şi tatăl meu ne uitam îngroziţi unul la celălalt. Nu puteam înţelege sub nici o formă de unde venea această extraordinară explozie de ură faţă de români şi de dragoste nemărginită faţă de noii stăpâni. Trăisem împreună atâta vreme cu populaţia evreiască din oraş. Niciodată nu asistasem în trecut la manifestări de ură faţă de români sau de conflicte interetnice. Existau cel mult glumele de rigoare despre ovrei, dar, pe de altă parte, toţi aveam prieteni evrei. Ei îşi aveau licee¬le, sinagogile, echipa lor de fotbal Macabi, publicaţii şi nu păreau discriminaţi. Practic, de exemplu, toţi doctorii din oraş şi majoritatea oamenilor de afaceri erau evrei. E drept, că pe vremea guvernării cuziste existase un curent antisemit în oraş, dar acesta nu se manifestase niciodată în mod concret şi nu existaseră acţiuni ostile faţă de evrei, care să le fi creat efectiv prejudicii. Singurul element discriminatoriu fusese atunci apariţia unor inscripţii în locurile publice, pe care scria “Vorbiţi numai româneşte”, dar lumea nu se sinchisea de ele. Iar inscripţia se referea la toate minorităţile şi nu era îndreptată contra evreilor în mod specific. Era o indicaţie nedemocratică, dar avea doar un caracter de recomandare, deoarece nu era însoţită de măsuri administrative punitive.
In lumea noastră fusese linişte etnică. Şi acum, deodată, răbufnea această revoltă a unei populaţii, care părea că suferise îngrozitor sub asuprirea românească şi se putea în sfârşit bucura de o “eliberare”, care i se oferea şi care în mod evident părea, că fusese aşteptată cu ardoare.
Spectacolul continua fără sfârşit, iar coloana românească se scurgea hărţuită, umilită, ca o armată cotropitoare învinsă şi alungată de justiţiari, spre bucuria populaţiei dezrobite. Imi venea pur şi simplu să plâng, dar învăţam repede şi din mers (probabil inconştient şi atavic), ceea ce urma să fac de acum încolo timp de mulţi ani, timp de multe decenii: adică să-mi ascund sentimentele.
Iar peste toate cele de mai sus, am asistat şi la tristul şi degradantul spectacol, când brusc în mijlocul urletelor şi huiduielilor, un soldat cavalerist român a sărit de pe cal, dându-şi arma unui camarad uimit, abandonându-şi calul şi rupând-o la fugă printre soldaţii ruşi, având parte de aplauzele evreilor de pe margine. Era limpede că era un basarabean. După un timp un al doilea a făcut acelaşi lucru. N-am să uit feţele celor doi dezertori, care exprimau frică şi ruşine în timp ce fugeau cu privirile în pământ, pierzându-se în mulţime.
Caii rămaşi fără călăreţi au creat o oarecare busculadă. Iar noi, privitorii, ne cam înghesuiam între noi. De fapt atmosfera devenea tensionată. Nici soldaţii sovietici nu mai păreau atât de veseli. Atmosfera festivistă se alterase. La un moment dat a început o ploaie uşoară. Tata şi-a deschis umbrela. In momentul acela un soldat sovietic de lângă noi, încruntat şi cu arma în mână, s-a întors brusc către noi şi s-a dresat tatii în rusă, spunându-i: “Ce? Te ridici contra revoluţiei?” Tata, în superba lui naivitate, a înţeles că soldatul era contra faptului, că el îşi deschisese umbrela, fiind deranjat că el o mai şi ridica acum !?!? Tata a închis umbrela (!) şi spre stupoarea mea, dar şi al lui după aceea (când am reconsiderat împreună episodul), i-a răspuns tot în rusă: “Vă rog să vă purtaţi frumos, că altfel o să ne schimbăm părerea despre voi!” Soldatul a bombănit ceva, dar din fericire nu a întreprins nimic altceva. Apoi ne-am dat seama, că soldaţii fuseseră probabil preveniţi, că se vor putea confrunta cu elemente contrarevoluţionare…
Spectacolul general fusese concludent. Am plecat amândoi cu jalea în suflet, fără să mai spunem nimic. Intre timp aflasem, că mai există un loc de primire al sovieticilor, în cartierul Pământeni. Ploaia se oprise, aşa că ne-am dus într-acolo. Cartierul acela, dincolo de Gara Mică, zisă şi Pământeni, avea case noi, precum şi unele terenuri încă libere. Am ajuns pe o toloacă, aşa cum îi spuneam noi, un fel de izlaz, unde soldaţii români făceau adesea instrucţie. Aici era acum un grup de camioane militare, tancuri şi soldaţi ruşi, înconjuraţi din nou de populaţie evreiască, formată predominant de data aceasta, din tineri şi tinere. Atmosfera era de chermesă. Natural, deoarece dispăruseră soldaţii români, care ar fi putut să strice plăcerea “eliberatorilor” şi “eliberaţilor”.
Uimitor era, că se vorbea româneşte de către tinerii localnici, care aproape toţi nu ştiau ruseşte, fiind în mod evident crescuţi sub români. Iar tinerii evrei ce făceau acum? Bucurându-se de venirea sovieticilor, învăţau limba rusă, cântând… Oare cine îi chemase? Ne-am dat seama acum, că dincolo, pe strada Carol, nu prea fuseseră tineri. Cineva avu¬sese grijă să-i mobilizeze pe participanţi şi după criteriul vârstei. Din nişte megafoane se scurgeau cântece sovietice, iar nişte ofiţeri cu propaganda reluau şi explicau, cu întreruperi ale melodiilor, cuvintele mobilizatoare. Era impresionant să auzi cum tinerii şi tinerele evreice se uitau cu adoraţie în ochii ruşilor, maimuţărind cuvintele, pe care în mod evident nu le înţelegeau. M-a frapat în special încăpăţânarea admirativă şi devotamentul, cu care două fete, sub îndrumarea unui ofiţer destul de arătos, învăţau cu greu cuvintele de la celebrul hit “Katiuşa”, fiind clar că învaţă papagaliceşte, habar n-având de limba rusă şi de sensul vorbelor.
Aici am stat destul de puţin şi apoi am plecat spre casă, cu inima tot mai strânsă. Pe străzi era lume destul de multă. In aer se simţea o stare de agitaţie crescută. Era şi normal, având în vedere, că asistam la un lucru major: o schimbare de stăpânire statală şi o trecere de la un regim politic la altul, fundamental diferit.
Pe drum, mergând pe strada principală Regele Ferdinand, am ajuns în dreptul oficiului telefonic al oraşului.. Aici - iarăşi lume adunată, care schimba impresii. Desigur, fiecare era conştient, că trebuie deja să se păzească. Ce repede se învaţă aceste lucruri… Basarabenii îşi însuşeau noul lor mod de viaţă. Aici nu mai existau evrei majoritari şi era pur şi simplu lume logic şi sincer îngrijorată de noutatea situaţiei. Am intrat în oficiul telefonic. Lume destul de multă. Personajul prin¬cipal era un civil sovietic, aşezat la o masă, care vorbea ruseşte, cu voce puternică la telefon. Ne-am dat seama, că era un corespondent de presă, care spunea următoarele: “Tot oraşul este în sărbătoare! Entuziasmul este general! Fiecare poartă în piept o cocardă roşie! Populaţia este fericită că a fost eliberată! Suntem primiţi cu dragoste şi recunoştinţă! Etc. etc.”
In oraş, ca impresie generală, disoluţia autorităţilor române era totală. Acestea pur şi simplu se evaporaseră.
Ne-am dus acasă în tăcere. Văzusem şi auzisem destule. Mama ne aştepta îngrijorată, bucurându-se că ne-am întors cu bine.
Am ţinut înainte de culcare micul nostru sfat zilnic, pe care îl efectuam din ziua ultimatului sovietic. Iarăşi ne-am întrebat pentru a mia oară, ce ne aşteaptă şi dacă nu ar trebui să ne refugiem în România. Din nou tata a susţinut două lucruri: mai întâi că nu avem la cine să ne ducem în România şi după aceea, că nu avem avere şi că el şi cu mama au muncit cinstit şi nu au ce să-şi reproşeze şi că deci, nu ar trebui să avem probleme cu un regim, care declară, că îi va sprijini pe cei care au trăit din muncă cinstită.
Pe lângă toate acestea, astăzi se adăugase un element nou. Deja aflasem, deoarece ştirile circulau cu o iuţeală extraordinară, că sovieticii, nerespectând înţelegerile de retragere ale trupelor române, se instalaseră deja la Prut şi-i controlau pe cei, care se refugiau în România. Unii erau lăsaţi să treacă, iar alţii nu, creându-se un fel de lagăr de triere. Tata ne-a spus: „Nu-mi convine să mă duc acolo şi să înceapă să mă verifice. Am fost ofiţer în armata ţaristă. Poate că vor afla, poate nu. Prefer să nu mă duc eu de pe acum în gura lupului.”
Aşa s-a terminat pentru noi prima zi după intrarea trupelor sovietice în oraşul nostru.
EPILOG:
Peste câteva luni, când te întâlneai pe stradă cu câte un evreu, pe care îl cunoşteai mai bine, acesta, uitându-se mai întâi cu prudenţă în jur, îţi spunea: „Când scăpăm de ăştia? Rău ne-am păcălit!” Noi românii, evitam aceste discuţii şi preferam să dispărem. Spre deosebire de evrei, noi ne puneam întrebarea, cum să ne adaptăm la noua situaţie. In
acest timp evreii, se gândeau deja cum să plece din Basarabia. Ei ne demonstrau că erau mereu cu un pas înaintea românilor, din punct de vedere al gradului de informare şi orientare politică şi socială şi în funcţie de acesta, gata oricând să anticipeze şi eventual să accepte - şi să participe, sau nu - la o nouă etapă sau orânduire istorică, fiind de
fapt mai puţin legaţi personal de pământul şi istoria locală.
Dar nimeni, atunci în iunie 1940 - inclusiv evreii - nu ştia, că peste un an, urma să aibă loc cumplita şi oarba pedeapsă, aplicată tutu¬ror evreilor, atât vinovaţi, cât şi nevinovaţi, din Basarabia.
Este suficient să spun că, după eliberare, în toamna anului 1941, la Bălţi existau în oraş doar trei evrei. Aveau regim de deţinuţi. Unul dintre ei era un medic dentist, adus de la Cernăuţi, unde evreii nu fuseseră exterminaţi. Aducerea acestui medic la Bălţi fusese imperios necesară, deoarece în tot oraşul nu mai exista nici măcar un singur den¬tist. Am fost şi eu la acest dentist. Era un evreu în vârstă, trist, care nu vorbea aproape deloc. Consulta la Spitalul Militar, care îi servea ca loc de muncă şi de detenţie. Al doilea fusese adus să repună în funcţie fabrica de săpun din oraş… (…) Al treilea evreu, nu mai ţin mint cu ce se ocupa. Basarabia devenise, din punct de vedere al absenţei evreilor, cea mai „pură” provincie românească.
“CENZURAT DE PRESĂ
“1 Iulie 1940
Universul “TRAGEDIA EVACUĂRII BASARABIEI “însemnările redactorului nostru pentru Basarabia
“De 24 ore mă găsesc sub cerul Capitalei şi nu mă pot desprinde de visul groaznic care a fost evacuarea Basarabiei româneşti. îmi mângâi cei trei copilaşi şi nu-mi vine să cred că sunt în viaţă. Ce caut la această oră matinală pe peronul Gării de Nord, dormind pe coşul de răchită, singura noastră avere salvată în care soţia a aruncat fără să ştie ce, câtăva rufărie, desperechiate?
“Nu. Nu este vis. Este cruda realitate. Sosesc mereu trenuri cu refugiaţi şi din ele coboară fărâme din marea dramă naţională care a început să se desfăşoare fulgerător, în noaptea de Joi, 27 iunie [s.m.].
“S-a făcut dimineaţă şi în zadar aştept să bată clopotele catedralei din Chişinău şi ceasul Primăriei vestind începerea muncii.
“în apropiere se aud sugiţuri înecate în lacrimi, se deschid ochişorii copilaşilor privind miraţi forfoteala peronului.
“Aveţi rude? Vor copiii lapte? - întrebări ce măresc durerea, dar aduc mângâierea. Nu suntem între străini. Nu suntem între străini. Nu se va apropia nimeni pentru a ne suprima viaţa. Nu vedem ţevile revolverelor întinse. O singură zi şi o noapte ne desparte de clipa în care ne aflam în Chişinău. Atâta doar. Vestea dureroasă a venit pe neaşteptate şi atât de fulgerător, încât nimeni n-a mai putut să-şi păstreze calmul şi sângele rece.
“Joi, la 6 dimineaţa, mă găseam la comandamentul Corpului 3 Armată. Se anunţase de cu noapte că trupele sovietice vor intra în Capitala Basarabiei la ora 10 în aceeşi zi. (…) La ora 7 s-a anunţat oficial: «Trupele sovietice vor intra la ora 2 d.a.»
“în oraş nu se mai putea găsi cu uşurinţă nici un fel de mijloc de transport la gară, la o depărtare de 4 km. de centrul oraşului.
“Coloane de refugiaţi, fiecare cu câte o legătură în mână, mame purtînd copii în braţe şi târând pe alţii, ochii împăinjeniţi de lacrimi, paşii grăbiţi cu o singură ţintă: gara. Suflete zdrobite cu o singură dorinţă; salvarea vieţii.
“în grădina publică şi-au făcut apariţia bandele teroriste. Nucleele comuniste au intrat să înfigă steagurile roşii.
“Comandantul militar desfăşoară patrulele pentru a pune pe goană pe acei care, înarmaţi, opresc automobilele şi mai ales trăsurile, smulgând bagajele şi poşetele din mâna femeilor.
“Cuiburile locale de comunişti, în unanimitate alcătuite din evrei au ocupat în chip de simpli spectatori centrele şi colţurile străzilor, gata spre a da semnalul începerei devastărilor şi executării fruntaşilor români cari nu vor mai avea timpul să părăsească oraşul în momentul intrării trupelor sovietice.
“în faţa redacţiei noastre, pe strada Ştefan cel Mare, un grup de comunişti evrei, arhi-cunoscuţi (.) mă aşteaptă să ies din casă. Unul din ei mi-a făcut ‘cinstea’ să înfigă sub firma Univer-sul o cârpă roşie. (.). înlocuiesc cârpa roşie cu stindardul ţării (.) 12 ostaşi înarmaţi sub comanda unui sergent ocupă trotuarul din faţa redacţiei. Comuniştii, în faţa ţevilor întinse, dispar.
“(.) în timp ce automobilul se pune în mişcare (.) doctorul Derevici, comunistul care de curând părăsise Doftana, îmi comunică, la telefon că nu trebuie să uit că la 1924, pe vremea revoluţiei de la Tatarbunar, comitetul ‘Tovarăşilor’ m-a condamnat la moarte:
“«Nu te vom spânzura, vom fi generoşi, îţi vom zmulge câte o unghie pe fiecare zi, cu cleştele» (.)
“îmi iau copiii. închid casa în care am lăsat tot rodul muncii a 21 ani. (.) Toate ferestrele evreilor sunt deschise. (.)
“Iată-mă pe peronul gării ticsit de lume. Rapidul de Bucureşti format din 30 vagoane este arhiplin (.) Câteva mii de oameni vor să pătrundă cu orice preţ în el (.) Mamele îşi îndeasă copiii prin ferestre. Altele îi strigă disperate pe cei rătăciţi. Bărbaţii care se tăvălesc pe jos cu braţele şi picioarele fracturate, cu faţa însângerată în lupta pentru ocuparea locului salvator. (.)
“Din oraş vin ştiri dureroase. (.) Listele întocmite de organizaţiile comuniste locale 1) cuprinzînd numele românilor basarabeni şi a celor din regat, destinaţi arestării şi suprimării, au fost împărţite de avocatul Karol Steinberg şi avocata Etea Diner, tovarăşa de idei a lui Constantinescu-Iaşi şi dânsa evreică şi de curând ieşită din puşcărie. Bandele au început devastările pe str. Ion Inculeţ, unde îşi au gospodăriile majoritatea fruntaşilor basarabeni între care Pelivan, Gherman, Pântea şi alţii. De acolo au coborît şi, unde au dat de o casă de român, au pus în funcţie târnăcoapele, au dat în lături uşile şi au scos în stradă mobila şi lucrurile de valoare (.). Rezultatul jafului s-a depozitat în locurile indicate de cu vreme, odată cu împărţirea listelor. (…)
“înainte de a intra în prima staţie după Chişinău, coloane groase de fum se ridică jertfitoare către cer. Identificăm baia ‘Dobromirov’. Arde biserica Mazarache, cu trecut istoric românesc. Comuniştii evrei au inaugurat astfel începutul nefastei lor opere împotriva lăcaşurilor sfinte. în vagonul de alături stă o femeie îngenunchiată şi rosteşte rugăciuni însoţite de blesteme împotriva păgânilor încălziţi atâta vreme la sânul generos al neamului. Despre acest moment, profund de impresionant, află tot trenul. Genunchii cedează singuri. Toţi cădem în ei. Nimeni nu mai poate opri lacrimile.
“Doamne, Dumnezule, pedepseşte-i Tu! Numai puterea Ta poate face asemenea minuni. Numai Cerul poate arunca focul pentru nemernicii pângăritori de altare (.)
“Elefterie Negel, Universul din 1 iulie 1940″ - text cenzurat.
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar nr. 941, f. 250-254.
“30 iunie.[1940] A sosit Neculai care vine de trei zile pe drum, în tren. A plecat vineri de la plasa Buneşti, de pe malul Nistrului, retrăgîndu-se cu un regiment de artilerie (.) Aflînd că e fratele meu, colonelul Manoil i-a pus la dispoziţie o căruţă pentru a-şi transporta câteva geamantane până la Chişinău. Acolo a fost o luptă gigantică pentru a putea ocupa un loc într-un vagon de marfă. De-abia şi-a putut salva un mic geamantan. Tot bagajul i-a rămas pe peronul gării, cum s-a întâmplat cu toată lumea care, pentru a se salva, a renunţat la toate bagajele. Neculai povesteşte scene sfâşietoare despre ce a văzut prin gările de la Chişinău până la Ungheni. Familii cu copii care nu se puteau urca în vagoane, tata într-o parte, copiii în alta, soţia urcată şi ea sau rămasă pe peron. (.) A asistat la uciderea multor evrei, în cursul drumului, de către legionari sau cuzişti care strigau în gura mare că «toţi jidanii trebuie ucişi, întrucât sunt aliaţii bolşevismului rusesc». Neculai spune că a văzut cu ochii lui, atât în gara Chişinău, cât şi în celelalte, până la Ungheni, bande de evrei, înarmaţi cu revolvere şi bâte care încercau să oprească populaţia românească să urce în tren. Neculai n-a fost niciodată antisemit. De data aceasta a rămas şi el uluit de ce a văzut la aceşti nenorociţi, care purtau steguleţe roşii şi panglici roşii la mână, pregătiţi să întâmpine trupele bolşevice. «Acum», zice el, «încep să-i înţeleg pe legionari şi pe cuzişti»”.
(Ioan Hudiţă, Jurnal politic, 1, pp. 222-223)
*
“NOTĂ - 1 iulie 1940
“Atitudinea evreilor în legătură cu evacuarea teritoriilor cedate
“(Soroca): 1. în ziua de 28 iunie, ora 16,30-17, comuniştii evrei din oraş au ocupat Poliţia şi Primăria (.). La Poliţie a vorbit avocatul evreu Michel Flexor care a defăimat autorităţile şi administraţia românească. în acest timp a apărut comisarul ajutor Murafa Vladimir şi agentul Eustaţiu Gabriel (.) Aceştia au fost mai întâi percheziţionaţi apoi puşi cu mâinile în sus în Piaţa Unirii, la statuia generalului Poetaş, unde au fost împuşcaţi de Michel Flexor (subl. în text).
“2. La ora 17 un autocamion cu tezaurul Administraţiei Finan¬ciare Soroca în valoare de circa 15-18.000.000 lei (…). în Piaţa Unirii însă, autocamionul în care se aflau Locot. Pavelescu Gheorghe, mai mulţi subofiţeri, Vartolomei, Dirigintele Oficiului Poştal şi avocatul Gheorghe Stănescu a fost oprit de evrei care au rupt galoanele locotenentului Pavelescu şi ale subofiţerilor, în asistenţa soldaţilor sovietici (subl. în text). în faţa acestei situaţii, Locot. Pavelescu şi Vartolomei au dat 50-60.000 lei la doi evrei care i-au scos din mulţime.
“Subofiţerul Ene, fugind, a fost împuşcat pe la spate. Avocatul Stănescu a fost dat jos din maşină, de către avocatul evreu Pizarecsky (?) Alexandru şi din informaţii reiese că a fost executat. Autocamionul cu tezaurul a rămas în mâna bandelor de evrei (subl. în text).
“3. Din informaţii rezultă că au fost asasinaţi ulterior de evrei administratorul financiar Gheorghiu Ion şi Cpt. Georgescu de la Cercul de Recrutare.
“4. Maiorul Virtic Gheorghe, comandantul Legiunii de Jandarmi Soroca şi Cpt. Ramadan (…) însoţiţi de un număr de subofiţeri, căutînd să se refugieze cu o maşină au fost opriţi de evrei, cari le-au rupt galoanele, dîndu-le apoi drumul. (.)
“5. Preoţii care voiau să se refugieze au fost opriţi de evrei şi întorşi înapoi în oraş. (.)
“(Bălţi) 1. în staţia Bălţi a fost împuşcat în ziua de 28 iunie a.c. un individ de către o persoană necunoscută. Cadavrul a fost expus pe peron, spunîndu-se că a fost împuşcat de soldaţii români, cu scopul de a provoca reacţia bandelor de comunişti evrei împotriva populaţiei româneşti (subl. în text) (.)
“(Chişinău) 1. în ziua de 28 iunie a.c. la ora 16 a aterizat la Chişinău un grup de 20-30 avioane ruseşti. Imediat evreii au arborat drapele roşii, pornind manifestaţiuni de stradă la care se adăugau deţinuţi comunişti liberaţi din penitenciarul local. Manifestanţii au barat străzile, nepermiţind accesul spre gară a populaţiei care se evacua. Pe tot parcursul manifestanţii evrei şi comunişti strigau: «Jos Carol!», «Jos Armata Română!», «Trăiască Stalin şi Armata Roşie!» Poliţiştii care au vrut să facă ordine, pentru ca populaţia ce se evacua să se poată scurge spre gară, au fost prinşi, iar comisarii Lascăr Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă prin împuşcare (subl. în text).
“2. Pe strada Alexandru cel Bun (Alexandrovskaia) funcţionarii români care voiau să meargă spre gară au fost împiedecaţi de o masă compactă de evrei şi ruşi care ocupau trotuarele ţipînd, ameninţînd şi aruncând cu pietre (subl. în text). (…)
“(Cernăuţi) 1. încă înainte de intrarea trupelor sovietice populaţia evreiască a devastat bisericile şi a împuşcat pe mulţi dintre capii autorităţilor. Printre cei ucişi sunt şeful gării, un locotenent-colonel de regiment, probabil primarul oraşului şi foarte mulţi poliţişti, precum şi gardieni publici (subl. în text).
2. Evrei comunişti între 15-16 ani au comis acte de barbarie [subl. în text], dezarmînd pe soldaţii români, pe ofiţeri şi pe poliţişti, înfigându-le propriile baionete (.).
“(Vijniţa) 1. întreaga dezordine a fost provocată de evreii comunişti şi ucraineni.
“Doctorul evreu Winer, şeful Sanatoriului din Vijniţa nu a dat voie personalului român să părăsească sanatoriul, a rupt steagul românesc, din care a oprit numai fâşia roşie cu care s-a încins peste piept, strigând că a sosit ceasul evreilor.
“2. în ziua de 28 iunie a.c. când trupele sovietice au intrat în oraş au fost întâmpinate (…) de evreul Şatran, înconjurat de populaţia evreiască (.)
“3. O bandă în frunte cu avocatul Raufberger a atacat pe perceptor şi pe pretor, obligîndu-i să-i predea banii din cassa percepţiei” (subl. în text).
(Din Nota Serviciului Special de Informaţii - iulie 1940)
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar nr. 941, f. 53-57. Copie.
*
‘ SUBCENTRUL Nr. 1 “1 Iulie 1940, ora 11
“RAPORT INFORMATIV TELEFONIC
“1. Azi 1 Iulie 1940, ora 9,40, după unele greutăţi şi lipsuri s-a terminat scurgerea peste podul de pe Prut, Branişte-Ştefăneşti, a Brig. de Cav. comandată de Dl. Colonel Postelnicescu. Brigada are lipsă mai mulţi ofiţeri şi trupă şi materiale.
“Această brigadă a fost supusă la cele mai mari greutăţi, şicane, umiliri din partea autorităţilor sovietice militare, în asociaţie cu bandele de bolşevici şi jidani civili, care în nimic nu au respectat convenţia în legătură cu retragerea trupelor noastre.
“Toate aceste greutăţi au avut loc numai graţie [datorită] faptului că trupele noastre au avut ordin precis de a nu trage.
“2. Constructorul [?] de telefoane Bârsan Mihail din Briceni, judeţul Orhei ne comunică următoarele:
“în noaptea de 28/29 iunie, ora 2, au încercat a trece podul de peste Prut, în punctul Lipcani-Rădăuţi mai multe tancuri sovietice, trăgând focuri de intimidare. Au răspuns soldaţii noştri şi bolşevicii s-au retras.
“Jidanii din Lipcani strigau Trăiască Rusia Sovietică şi Stalin” (…)
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f.5.
*
“TELEGRAMĂ
“BUJOR [cod: Corpul 10 armată] - 1.VII. 1940
“CĂTRE M. St. Major, Secţia 2, B.
“1. Trupele sovietice au atins pe toată lungimea ei linia de demarcaţie.
“(.) 2. Se pare că Sovietele manifestă tendinţa de a nu se mulţumi cu ce au ocupat până acum. în rândul militarilor sovietici se aude vorbindu-se că ei trebuie să ajungă cât mai repede la Ploieşti.
“în cursul zilei de 1 Iulie comandantul rus din faţa oraşului Siret a cerut comandantului român predarea oraşului în timp de 24 ore, ameninţînd că îl va ocupa cu forţa dacă nu-l predăm de bună voie. Menţionăm că oraşul Siret este la Sud de linia de demarcaţie fixată tot în cursul zilei de azi. Câteva tancuri sovietice din Lipcani au înaintat pe podul Lipcani-Rădăuţi având intenţia să treacă Prutul la Rădăuţi. Primite cu focuri de arme şi arme automate de unităţile noastre tancu¬rile s-au retras.(.)
“Dl. G-l. Constantinescu, Comand. C. 10 A, mi-a afirmat că şi D-sa are impresia că armata sovietică nu se va ţine de angajamente şi profitînd de succesele prea uşoare obţinute până acum, nu ar fi exclus să reia înaintarea peste linia de demarcaţie.
“3. Din cauza actelor ostile la cari s-au dedat evreii din Bucovina şi Basarabia împotriva militarilor români, toată populaţia românească din teritoriul neocupat şi unii militari, grade inferioare mai ales, execută represalii contra evreilor: sunt bătuţi, aruncaţi jos din trăsuri etc. Asemenea excese ar putea determina o intervenţie a armatei sovietice sub pretext de a menţine ordinea. Se impun urgente măsuri pentru a opri asemenea acte din partea noastră acum. (.) “Maior (s.s) Bădărău Nr. 1225 din 1. VII. 1940″
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f 85-86.

*

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 17)

January 2nd, 2010 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 1,425 views

Paul Goma

( urmare)

EVACUAREA
D o c um e n t e, m ă r t u r i i

” A urmat retragerea precipitată a unităţilor militare, a administraţiei şi a numeroşi civili din Basarabia şi nordul Bucovinei. Grupuri comuniste din evrei, ruşi, ucraineni, găgăuzi şi chiar români au început provocările împotriva armatei române şi a civililor în retragere. Au dezarmat unele unităţi; au scuipat pe ofiţeri; aruncau cu pietre, huiduiau. în aşteptarea trupelor sovietice aceste bande au scos şi au rupt tricolorul de pe instituţiile publice şi l-au înlocuit cu steagul roşu. Unităţi sovietice au luat prizonieri militari români, ofiţerii fiind arestaţi.
“Armata româna n-a reacţionat. Primise ordin să nu răspundă prin foc la aceste provocari si atacuri:
“«Nu se poate şti unde se opresc şi ce consecinţe pot avea» (atari reacţii ale trupelor române), citim într-un ordin al comandantului Armatei 4 române, generalul Nicolae Ciupercă.
(.) “Arhive de mare valoare, biblioteci publice şi particulare cu milioane de volume, mari cantităţi de material feroviar, depozite de muniţii, echipamente, zeci de mii de refugiaţi şi tot atâtea gospodării şi locuinţe, cu tot inventarul lor, părăsite în câteva ore, în faţa ocupantului.”
(D.C. Giurescu - “Cine poartă răspunderea”).

*
Un martor ocular din Cernăuţi:
“Joi, 27 iunie, orele 17.00, oraşul vuia. Se spunea ca Basarabia şi Cernăuţii au fost cedaţi Sovietelor. Oficialităţile nu comunicasera încă nimic! La orele 18.00 (27 iunie) comandantul militar al Gării Cernăuţi, capitan de rezerva, avocat dr. Gheorghe Jeleriu (.), primeşte confirmarea cedării; a doua zi, 28 iunie, orele 14.00, trupele sovietice urmau să treaca Prutul şi să ocupe Cernăuţii. Rămâneau circa 17 ore pentru evacuare. Capitanul Gheorghe Jeleriu cere aprobarea sa anunţe popu-latia. Răspunsul superiorilor săi: «Procedaţi cum credeţi de cuviinţă». “Nici acum, în ultimele ceasuri, oficialităţile nu se hotărau să spună adevărul. Se poate negocia măcar termenul-limită al evacuării? Nu, a venit raspunsul: 28 iunie orele 14.00 nu pot fi depăşite. De altfel, încă din dimineaţa zilei de 28 iunie, unităţile sovietice erau deja la podul de peste râul Prut, gata sa intre în oraş în orice moment. “Prefectul si sub¬prefectul judeţului Cernăuţi nu au primit aprobarea de a confirma populaţiei cedarea! Subprefectul judeţului, Dimitrie Socoleanu, şi-a liniştit chiar propria familie: este doar un zvon, nu are rost să împacheteze.
“La 28 iunie, orele 9.00 dimineaţa, vine în sfârşit «dezlegarea» de la Bucureşti: ocupaţia sovietica - iminentă, cei ce vor să părăsească oraşul o mai pot face până către prânz. Motivaţia anunţului atât de târziu? Să nu se creeze panică în rândul oamenilor!
“Atitudinea guvernului central a fost caracteristică oricărui cârmuiri autoritare, grijulie pentru propria ei imagine înainte de toate. (.) Comunele limitrofe oraşului Cernăuţi au fost înştiinţate aşa de târziu, încât unii [oameni] nici n-au ştiut ce se întâmplă, alţii au fugit pe jos, fără nimic. în dimineaţa zilei de joi 28 iunie 1940, clopotele bisericilor bateau în dungă, la intervale rare, ca dupa mort. Oamenii alergau. Unii îngenuncheau şi se rugau. Mulţi erau în stare de şoc. Un vuiet surd străbătea peste strazi.
“Grupuri de agitatori comunişti şi-au început provocările. Huiduiau armata, aruncau cu pietre. Un tânar comunist se suie pe turnul primariei (catre orele 10.30), dă jos tricolorul şi înalţă steagul roşu. Armata primise ordine stricte să nu reacţioneze la provocări. Un soldat pune totuşi arma la ochi şi doboară pe agresor.
“Atmosfera de dezolare creştea cu fiecare ceas. Sute şi sute de oameni se îndreptau spre gară, cărând dupa ei ce adunasera în câteva ceasuri. Sunt aduse în graba toate vagoanele-marfa şi de vite. Oamenii sunt rugaţi să se înghesuie, sa încapă cât mai mulţi.
“Ultimul tren a părăsit Cernăuţii la orele 14.00, vineri 28 iunie 1940. în el se afla şi comandantul militar al gării, capitanul de rezervă Gh. Jeleriu. Cu cinci minute mai înainte fusese înştiinţat ca primele batalioane ale armatei sovietice au şi început să intre în oraş. Pierderile reale nu pot fi socotite: zeci de mii de gospodării, construite de generaţii s-au împrăştiat în câteva ceasuri. Bibliotecile Universităţii, ale Seminarului Teologic, ale cărturarilor au rămas pe loc. Cărţile au fost comasate şi s-au deschis «biblioteci populare». în unele case, armata de ocupaţie a pus pe foc cărţi, a spart piane în bucăţi şi le-a folosit ca să se încălzeasca în timpul iernii. Tablourile, mobile, haine, argintărie, vesela, totul s-a pierdut.”

*
“Din ziua de 28 iunie [1940] evreii îşi manifestaseră - în întreaga Basarabie şi Bucovină de Nord, nu doar în oraşe, dar şi în satele mai mari - bucuria că au devenit sovietici. Nu puţini erau înarmaţi şi agitau liste negre1), ameninţînd cu pedepsirea celor figurînd acolo”.
*
“De îndată ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestaţii antiromâneşti rupînd şi scuipînd tricolorul şi suindu-se pe monumentul Unirei [din Cernăuţi] arborînd steagul roşu.
“Se produc devastări şi împuşcături în stradă.
“înainte de intrarea trupelor sovietice centrala telefonică a fost ocupată de comuniştii locali”.
“Şef de Stat Major;
“Maior (ss) Gh. Constantinescu” Raport nr. 8327 din 28 iunie 1940, Corpul grănicerilor către M.St.M.
Ziarul Universul:
“Joi, 28 iunie 1940, la 6 dimineaţa, mă aflam la Comandamentul Corpului 3 armată. De cu noapte se anunţase: trupele sovietice vor intra în Chişinău la orele 10. La ora 7, s-a anunţat că Sovieticii vor intra la orele 14.
“în grădinile publice şi-au făcut apariţia bandele teroriste, arborînd steaguri roşii. Alţi minoritari înarmaţi opresc autobuzele, trăsurile cu refugiaţi, zmulg bagajele, poşetele femeilor; evreii în civil, extrem de excitaţi, au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de refugiaţi, ca să le atace şi să le jefuiască. Aşa se şi întâmplă: sunt atacate cu pietre, cu oale cu apă clocotită, cu conţinutul oalelor de noapte şi convoaiele militarilor în retragere. Ofiţerilor li se zmulg tresele, unor ostaşi li se taie nasturii de la pantaloni, apoi li se dă drumul, în hohotele de râs ale «populaţiei locale». Unii militari sunt duşi - nu se ştie unde, fiindcă în spatele civililor se află militari ruşi, ei îi preiau”.
“La Chilia, Reni, Ismail, ucraineni, ruşi, bulgari, găgăuzi - mai mult de jumătate dintre ei deţinuţi de drept comun, liberaţi - au instalat «comitete sovietice» de teroare, de jaf, de asasinate”.
“La Cernăuţi, cu începere din 28 iunie ora 10,30 evreii şi deţinuţii de drept comun liberaţi din închisori au atacat mijloacele de transport pentru evacuare şi i-au jefuit şi maltratat pe refugiaţi. Evreii l-au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evrei tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţi, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete [vezi, mai departe, mărturia lui Raoul Volcinski - n.m., P.G]. Evreii au rupt şi au scuipat drapelele tricolore şi, suindu-se pe monumentul Unirii, au arborat drapelul roşu. Tot ei au doborît crucea de pe catedrală şi au înlocuit-o cu steagul roşu şi cu portretul lui Stalin. Evreii de pe margine fotografiau scenele de maltratare, mai ales de umilire a militarilor, a teologilor, a preoţilor”.
“La Soroca evreii conduşi de avocatul Michael Flexer (Fluchser?) au ocupat primăria şi au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe comisarul Murafa şi pe ajutorul său Eustaţiu Gabriel. Tezaurul administraţiei financiare, în valoare de 15-18 milioane lei, a fost confiscat iar administratorul Ion Gheorghe şi căpitanul Georgescu de la Centrul de recrutare au fost asasinaţi. Lt. Pavelescu Gh., maior Vartic Gh., comandantul leg. de jand. Soroca, căpitanul Ramadan au fost opriţi de evrei care i-au dezarmat şi le-au rupt galoanele”.
“La Chişinău au fost împuşcaţi comisarii Pascu Nicolae, Mateescu C., Severin şi Stol”.
“Incidente şi la Româneşti, jud. Lăpuşna: elevii, în majoritate evrei, i-au molestat pe profesori. La Reni grave incidente între evrei, cu benzi roşii la mână, şi autorităţi. La Tighina evreii au dezarmat pe jandarmi, luîndu-le uniformele. La Cetatea Albă au dat foc la primărie”.
“La Cernăuţi ucrainenii au avut o atitudine foarte corectă faţă cu populaţia românească care se refugia, oferind alimente gratuit. însă a evreilor a fost atât de neomenoasă încât a revoltat chiar pe şefii trupelor de ocupaţie (ruseşti)”.
“Evacuarea a început la 28 iunie 1940 orele 10,30. 90% din populaţia evreiască a rămas pe loc, în schimb evreii bogaţi s-au refugiat în mare grabă. Au avut de suportat furia comuniştilor şi a evreilor autorităţile civile şi militare ale oraşului. Trupele româneşti în evacuare au fost atacate şi dezarmate, soldaţii au fost bătuţi cu pietre, opăriţi cu apă fiartă, împiedecaţi a se îmbarca în mijloacele de transport. Au fost devastate şi distruse câteva biserici. Au fost împuşcate autorităţi militare şi civile. Propagandă pe lângă soldaţi de a depune armele şi a dezerta.
Au fost ocupate, devastate, distruse unele sedii administrative şi militare”.
*
“La Vijniţa dr. Winner, şeful Sanatoriului a interzis personalului român să părăsească localul, a rupt steagul românesc, a păstrat numai fâşia roşie cu care s-a încins peste piept, strigînd:
“«A sosit ceasul nostru, al evreilor»!”

*
“29 iunie 1940. (…) Marinescu ne-a spus lucruri îngrozitoare despre tragedia românilor din Basarabia şi Bucovina. Retragerea lor în faţa hoardelor bolşevice s-a efectuat în condiţii înspăimântătoare. Trupele ruseşti n-au respectat nicăieri ordinea în care se angajaseră să ia în stăpânire zonele evacuate de trupele noastre (.)”
(Ioan Hudiţă, Jurnal politic, vol. 1, pag. 221)

*
“29 iunie 1940. Excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evreii, care-i atacă şi-i insultă pe ai noştri; au fost batjocoriţi ofiţeri; unităţi desorganizate”.
(Carol al Il-lea, Jurnal)

Corriere della Serra:
“La 29 iunie cca 3.000 evrei care au trecut în Basarabia pe la Reni au căutat să instige şi pe români la manifestări ostile contra refugiaţilor civili şi a militarilor, bătîndu-i cu pietre, devalizîndu-i, împiedecînd transporturile, luînd armamentul şi distrugînd vehiculele”.

*
Aceeaşi informaţie în Gazzeta dell Popolo:
“La Galaţi 2.000 de comunişti şi evrei locali şi din afară au provocat dezordini, ciocnindu-se cu forţele poliţieneşti şi ale garnizoanei - soldate cu 15 morţi”.
Despre Cernăuţi, tot Gazzeta dell Popolo:
“Imediat după plecarea soldaţilor români evreii, în număr de câteva zeci de mii, în afară de faptul că au comis tot felul de delicte, au deschis porţile închisorilor, înarmînd pe deţinuţi, au început cu furie să masacreze pe românii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile şi palatele”.

“Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti.”
(Alexandru Safran, fost rabin şef - declaraţie din… 1946)

*
Corriere della Sera (30 iunie 1940) - relatează incidentul tragic de la Galaţi:
“în timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii se strâng din alte părţi acolo (.) Evreii aşteptau să fie trecuţi peste Prut; la un semn convenit au dezarmat pe soldaţii din gardă, au năvălit în oraş, trăgînd nebuneşte, spărgînd vitrinele, atacînd trecătorii români. Brutala provocare a adus o fulgerătoare reacţie a populaţiei. A început o adevărată cursă după ei, sfârşită cu mulţi morţi şi răniţi”.

*
“NOTĂ “30 Iunie 1940
“în legătură cu operaţiunile de evacuare a teritoriului cedat URSS se semnalează următoarele:
“A. OSTILITATEA POPULAŢIEI EVREEŞTI FAŢĂ DE ELEMENTUL ROMÂNESC
“Din Basarabia s-a evacuat, în primul rând funcţionarii cu familiile lor, apoi populaţia care doreşte.
“Evreii din Basarabia au rămas şi s-au dedat la agitaţii şi manifestaţii comuniste (.). Se semnalează trecerea din vechiul Regat în Basarabia a unui număr important de evrei (numai în ziua de 29.VI. a.c. au trecut prin punctul Reni circa 3000 evrei). Elementul evreesc din Basarabia a căutat să instige şi pe unii Moldoveni la manifestaţiuni ostile contra refugiaţilor civili şi în special a armatei.
“Toţi refugiaţii din Basarabia declară că au avut de întâmpinat foarte mari greutăţi numai din partea comuniştilor locali, majoritatea evrei care sub influenţa evenimentelor i-au supus la torturi, i-au bătut cu pietre, le-au devalizat bagajele, le-au împiedecat transporturile, luându-le animalele şi distrugându-le vehiculele.
“La Chişinău avocaţii evrei din baroul local au pus cocarde roşii încă înainte de intrarea trupelor sovietice şi au comis acte de violenţă contra funcţionarilor români (.) Evreii (.) au arborat drapele roşii, manifestând pe stradă şi barând străzile spre gară pentru a nu permite refugierea funcţionarilor români. Au ocupat deasemenea localurile instituţiilor. Comisarii Pascal Nicolae, Mateescu C-tin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă.
“Evreii din Cernăuţi, imediat ce au luat cunoştinţă de evacuare, s-au dedat la manifestaţiuni antiromâneşti, rupând şi scuipând tricolorul românesc şi suindu-se pe monumentul ‘Unirii’ au arborat steagul roşu.
“S-au produs devastări şi împuşcături pe stradă.
“Refugiaţii din Bucovina declară că la Cernăuţi înainte de intrarea trupelor ruseşti, populaţia evreiască a devastat biserici şi a executat numeroşi fruntaşi români şi ofiţeri.
“Evreii comunişti între 15-16 ani au comis acte de barbarie, dezarmând pe unii soldaţi români, izolaţi de ofiţeri şi de poliţişti, înfigând baionetele şi armele în corpurile acestora” [vezi, mai departe, şi mărturia lui Raoul Volcinski] (.)
“La Cernăuţi, muncitorii, în grupuri, au devastat imobilele şi căminurile studenţeşti, molestând populaţia română şi armata care se refugiază, dând drumul condamnaţilor din închisori.
“La Catedrala din Cernăuţi comuniştii au dat crucea jos şi au pus steag roşu cu fotografia lui Stalin, iar interiorul a fost devastat cu grenade.
(…) “F. INFLUENŢA COMUNISTĂ PE RESTUL TERITORIULUI
“Gara Galaţi a fost atacată de un grup de comunişti în cursul zilei de 30.VI. Intervenind armata şi făcând uz de arme, comuniştii au fost împrăştiaţi. (.)
“Partidul Comunist intenţionează să intervină pe lângă Legaţia Sovietică din Bucureşti pentru a opri plecarea comuniştilor în Basarabia, spre a nu fi micşorat efectivul comuniştilor activi. (.)
“G. INFLUENŢA ASUPRA POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI
“Populaţia românească este profund îndurerată de pierderea frumoaselor provincii româneşti. Elementul românesc este, în acelaşi timp, adânc indignat de faptele comise de evrei şi unele manifestaţiuni de reacţiune n-au întârziat să se producă”.
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar nr. 941, f. 217-226.

*
COPIE de pe telegrama Nr. 1767 din 30. VI. 1940 “Brumarul [cod neidentificat - n. ed.] 35 - 30. VI - 21/30 “în afară de cele raportate (.) se adaugă următoarele: “1. Se continuă scurgerea coloanelor peste Prut prin (.) zona
Ungheni. Şoselele sunt supra aglomerate, mişcarea făcându-se cu circa
1 km pe oră.
“2. Oraşul Ungheni fiind ocupat de trupele sovietice, retragerea trupelor noastre a întâmpinat mari greutăţi. Nu se ştie ce unităţi au rămas la est de Prut. Două trenuri de muniţii nu au fost evacuate, fiind oprite în Basarabia. Se duc tratative de a se permite transbordarea la Vest de Prut.
“3. Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinând pe unii din ei, furând tezaurul instituţiilor statului etc. şi dedându-se la cele mai neaşteptate nereguli, unii din funcţionarii basarabeni având o atitudine asemănătoare. Astfel (.) s-a atacat camionul cu tezaurul administraţiei Soroca, furându-se circa 157 milioane lei şi asasinându-se administratorul financiar. Ofiţerul ce-l întovărăşea şi un subofiţer, cei neasasinaţi, au fost degradaţi [li s-au zmuls epoleţii-eghileţii, n.m.] şi batjocoriţi. Avocatul Michel Flexer din Soroca, conducând bandele de evrei, a ocupat poliţia şi primăria unde au făcut percheziţii. Tot el a asasinat în faţa statuei lui G-l Poetaş pe comisarul Murafa şi Eustatie Gabriel (…)
“4. Populaţia refugiată din Basarabia manifestă o adâncă desnădejde pentru pierderea unor membri ai familiei şi avutului lor, mai există refugiaţi necăjiţi. (.)
“6. La Sculeni, Basarabia, la ora 18, au apărut pe malul Prutului 4 tancuri care au dezarmat un detaşament de lucrători români sub ameninţarea că, dacă nu se restituie luate de la locuitorii din Basarabia, vor pătrunde în Moldova. (.)
“Şeful Biroului Statistic Militar Iaşi
“Lt. Colonel (ss) Ion Palade”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155; f. 3-4. Copie.

*
La Stampa din 1 iulie 1940, sub titlul “Ororile şi devastările comise de evrei în Basarabia şi Bucovina” relata “manifestările de mulţumire la adresa ocupantului rus” şi informa că la Cernăuţi se formase “un guvern provizoriu compus din evrei şi comunişti”, situaţii similare petrecîndu-se la Reni, Ismail şi alte localităţi.
“Capii noii autorităţi la Cernăuţi:
“1. Marek Fisch, guvernator, mare comerciant, milionar, membru marcant al Camerei de Comerţ;
“2. Filip Beer, secretar general al guvernului, proprietar al restaurantului ‘Camenbeer’;
“3. Max Weissman, primar, tipograf, agent sovietic;
“4. Bruell, chestor al poliţiei, ziarist la Vorwărts (?) şi Morgenblatt;
“5. dr. Zuflucht, şeful serv. sanitar;
“6. dr. Kehr - şeful Alimentaţiei;
“7. dr. Saşa Pimensohn, avocat din Hotin, procuror general”.
“Sunt originar din Cernăuţi, unde, în 1940, am trăit drama evacuării (…). în Cernăuţi erau trei echipe [de fotbal] la care jucau tinerii evrei: Macabi, Borohov şi Hasmonea. Deseori jucam românii cu evreii meciuri agreabile, fără nici o tensiune de natură rasistă, antisemită sau antiromânească. (…) în seara zilei de 27 iunie [1940] la radio Monte Carlo pe care familia mea îl asculta s-a anunţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina (.) A doua zi [în 28 iunie 1940] tata m-a trimis să-mi scot actele de la liceu (…) Când am ajuns la Primărie, am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi români al căror sânge se scursese pe praful de pe caldarâm (.) Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cernăuţi? Mi s-a răspuns că soldaţii români au fost omorîţi «de ăia» - şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12-15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul în spate şi se agitau, să încapă toţi în maşini. îi cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger Feibiş, Fisher, Abacumov, Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite (…)” “în grupul amintit se afla şi Sigi Bainer pe care-l cunoscusem bine, jucasem fotbal împreună (…) L-am regăsit pe la mijlocul anilor ‘50, la securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer (.) îl mai întâlnisem prin Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la securitate ca anchetator şi bătăuş. Când m-am liberat am aflat că plecase în Israel”.
(Mărturia lui Raoul Volcinschi, profesor universitar, Cluj).

[Sigismund/"Gheorghe" Beiner? Breiner? - Bayner, după Raoul Şorban - nu fusese un oarecare anchetator brutal, crud, "simplu torţionar" în adunătura de animale/criminale alcătuind Securitatea "poporului" (vezi şi mărturia lui Ovidiu Vasilescu, în revista Memoria 3-4/2003, descriind torturile aplicate de "maiorul Beiner"- în tandem cu altă bestie: "căpitanul Gruia", altfel Grunberg - răsculaţilor de la Gherla din vara anului 1958), ci şi locţiitor al şefului serviciului anche¬te la Direcţia Regională de Securitate din Cluj. Dată fiind "activitatea" lui în timpul Evacuării din 1940, cu certitudine şi din al anului de teroare 1940-1941, Sigi Breiner/ Beiner/ Bayner, devenit cadru-de-nădejde al NKVD, fusese şi el evacuat în Asia Centrală, unde aşteptase să şi-o reia - vorba fiind de activitatea de bătăuş, de asasin - în România cea mult-detestată].

( Va urma)

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 16 )

December 26th, 2009 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 1,694 views

goma

(Urmare)

UN AN ( 26 IUNIE 1940-22 IUNIE 1941) OCULTAT
Să fie el cauză? Sau efect?

Informaţii extrase din documente (vezi Bibliografia) - publicate în România din dreapta şi din stânga Prutului începînd din 1990 - majoritatea reproduse şi de mine în texte publicistice, pe larg în romanul Basarabia.
I
[ 1 9 3 9 ]
“[Ministerul pentru Minorităţi, Secţia de Studii şi Informaţiuni]
“SCURT ISTORIC ASUPRA PROBLEMEI EVREIEŞTI îN ROMÂNIA
“Probleme evreiască în România are aspectul destul de ciudat când îl judeci prin prisma dreptului la suveranitate al naţiunii şi al statului român, al unei lupte de aproape un secol între naţiunea română şi imigraţia continuă a evreilor din Rusia şi Galiţia, la care se adaugă aceea a evreilor din Ungaria, Germania şi Austria.
“Imigraţia evreiască se manifestă imediat după tratatul de la Adrianopol din 1829. Prin acest tratat se deschideau strâmtorile Bosforului comerţului internaţional şi se recunoştea Principatelor Române dreptul la comerţ cu alte state. (…) Cum viaţa socială în principate era foarte redusă, cum o negustorime naţională (…) nu exis¬ta, cum înşişi negustorii greci, armeni şi turci ce se aflau în principate şi erau mai înstăriţi, nu aveau experienţa legăturilor de comerţ cu străinătatea, s-a pornit o masivă imigraţie de evrei din Galiţia şi din Rusia în Principatele Române pentru a acapara comerţul românesc. (.)
“Acapararea economiei naţionale
“Poate că proporţia de 4-5% a populaţiei evreieşti faţă de totalul populaţiei României n-ar părea atât de primejdioasă. în fond însă ea reprezintă o primejdie gravă şi reală dacă ţinem socoteală de împrejurările în care se găsesc evreii faţă de populaţia băştinaşă. în adevăr aceşti evrei veniţi în România numai atraşi de perspectivele începuturilor de prosperitate ale Ţărilor Române, au acaparat întreaga piaţă comercială românească şi, realizând beneficii importante, au începu să se substituie burgheziei româneşti. Astfel, pe la 1865 majoritatea terenurilor arabile din Moldova şi o bună parte din Muntenia se găsea grevate de ipoteci grele în favoarea evreilor. Chiar o parte a pământurilor ţărăneşti acordate prin legea agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza erau ipotecate evreilor (.) Evreii încercau să acapareze acest izvor de bogăţie [pământul] acordând împrumuturi pe ipoteci asupra moşiilor marilor proprietari care, începând să ducă o viaţă de lux erau vecinic în căutare de bani. în acelaşi fel evreii reuşiseră să obţină ipoteci şi pe pământurile ţărăneşti, împrumutînd cu camătă mare pe ţărani pentru nevoile acestora de a-şi procura vite şi unelte de muncă. (.)
“Situaţia aceasta vizibilă şi bine simţită de populaţia românească dela oraşe şi de cea rurală din Moldova, unde evreii începuseră să se infiltreze şi la sate ca arendaşi de moşii şi cârciumi, exploatînd cu neomenie ţărănimea, a alarmat pe români şi a sfârşit prin a crea un curent antisemit în opinia publică românească.
“S-au produs astfel o serie de mişcări şi agitaţii pe chestia evreiască şi s-a ajuns chiar la mişcarea sângeroasă dela 1907 care a pornit din Moldova din revolta ţărănimii împotriva arendaşilor evrei (s.m.) şi s-a întins apoi în toată ţara luând aspectul unei revolte cu caracter social. (.)
“A intervenit însă izbucnirea războiului Mondial [primul] şi faptul acesta a schimbat din nou situaţia evreilor faţă de naţiunea română (.) Ar fi nedrept să nu recunoaştem că o parte din ei - destul de puţini, de altfel - şi-au făcut datoria către ţară. Marea majoritate însă au căutat şi au obţinut numai profiturile pe care le putea da războiul. Fapt este că evreii din teritoriul ocupat de trupele inamice s-au pus la dispoziţia acestor trupe şi au urmărit cu tenacitate pe români, contribuind la şicanarea, maltratarea şi jefuirea românilor de către trupele inamice. Din acest trafic al trădării faţă de ţara care le dădea adăpost au realizat benificii mari, au făcut averi. (s.m.) (…)
“.prin legea din 1924 autorităţile comunale au fost îndreptăţite să întocmească liste de naţionalitate pentru locuitorii comunei cari au dobândit de plin drept naţionalitatea română (.). întocmirea acestor liste (.) a dat loc la o nouă serie de fraude, autorităţile comunale înscriind în aceste liste fie din neglijenţă, fie din rea-credinţă, o mulţime de evrei veniţi în ţară după 1918. (…) s-au făcut înscrieri de evrei veniţi din Germania după 1933 din pricina regimului naţional-socialist. (s.m.)
“(.) Statul român are nu numai dreptul, dar datoria să se apere împotriva invaziei străine, el fiind un stat tânăr şi la începutul consolidării fiinţei lui naţionale. într-o epocă în care state mari din Apus înţeleg să se apere împotriva străinilor, într-un moment în care Franţa şi Anglia însele refuză să primească pe refugiaţii evrei din alte ţări, ca simpli străini, nu ca cetăţeni, a pretinde statului român să primească pe aceşti refugiaţi recunoscându-le o cetăţenie obţinută prin fraudă nu este numai o exagerare ce atinge grav dreptul de suveranitate al statului român, dar este o primejdie pentru liniştea şi ordinea acestui stat (.)
“Ca dovadă a bunelor intenţiuni ale statului român faţă de minorităţile din România, a luat fiinţă un Comisariat General al Minorităţilor (.) elaborat în cel mai larg spirit de libertate şi are atribuţiile de a veghea la respectarea drepturilor acestor minorităţi, pentru a face să dispară orice abuz sau nedreptate (…)”
Arhivele Statului, Bucureşti, fond Ministerul pentru Minorităţi, dos. nr. 30/1939. f 108-123
[ 'Ministerul pentru Minorităţi Secţia de Studii şi Informaţiuni]
[1939, Bucureşti] “[REFERAT CU PRIVIRE
LA SITUAŢIA JURIDICĂ ŞI ECONOMICĂ A EVREILOR DIN ROMÂNIA] “La recensământul făcut în 1930, numărul evreilor din România a fost (…) de 758.222 de suflete, adică 4,2% din populaţia totală a ţării (.). Cu ocazia revizuirii cetăţeniilor, statistica judiciară a Ministerului de Justiţie a stabilit că s-au înregistrat 208.217 cereri de revizuire, reprezentând tot atâţia capi de familie evreieşti care cereau revizuirea pentru 965.270 de evrei - membri ai familiilor lor (…).
Arhivele Statului, Bucureşti, fond Ministerul pentru naţionalităţi,
dosar 30/1930. f. 173-177

“Ministerul Regal al Afacerilor Străine “Direcţiunea politică Nr. 15869/ 12 Martie 1939
“Domnule însărcinat cu Afaceri, “Ca urmare la instrucţiunile şi informaţiile trimise până în prezent Oficiului Domniei-voastre cu privire la problema evreiască, am onoarea a vă face să parvină Memoriul aici alăturat, rugându-vă să binevoiţi a-l remite Guvernului pe lângă care sunteţi acreditat, atrăgându-i atenţiunea asupra importanţei problemei la care se referă şi exprimân-du-i speranţa că va sprijini punctul de vedere expus în Memoriu.
“Primiţi, vă rog, Domnule însărcinat cu Afaceri, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
“Ministru Director
“Al. Cretzianu S. Davidescu”

“PRO MEMORIA
“Guvernul român crede de datoria sa de a se adresa guvernelor Marilor Puteri, putând să colaboreze la rezolvarea problemei evreieşti şi de a le expune punctul său de vedere cu privire la o problemă care devine cu fiecare zi mai serioasă în România.
“Prezentul memoriu are drept scop să expună, pe de o parte, originile şi evoluţia problemei evreieşti în România, precum şi datele actuale şi, pe de altă parte, să formuleze propunerile concrete ale guvernului român în vederea soluţionării acestei probleme pe planul cooperării internaţionale.
”I. Istoricul problemei evreieşti în România
“Stabilirea populaţiei evreieşti în România, atât în Vechiul Regat cât şi în noile provincii, este relativ de dată recentă. Cronicile ţării, inscripţiile, sigiliile, într-un cuvânt toate izvoarele istoriei ţării, nu spun nimic în legătură cu evreii până în secolul al XVIII-lea. în România Veche, la începutul secolului al XIX-lea de abia se constata prezenţa a vreo trei mii de familii evreieşti. în 1820 acest număr ajungea la 4.855. Din acest moment, teritoriul românesc devine teatrul unei adevărate invazii. în 1859 numărul lor a atins deja cifra de 118.922 de persoane. în 1899, el s-a dublat din nou, atingînd 269.000 persoane. în mai puţin de un secol, prin urmare, elementul evreiesc din Vechiul Regat a sporit cu peste două mii la sută şi aceasta nu printr-o creştere normală a populaţiei, ci printr-un aflux neîncetat de noi imigranţi.
“în Bucovina, de la anexarea acestei provincii de Austria, în 1775 erau cu totul 526 familii de evrei, cam în jur de 2.100 persoane. în 1924 numărul lor era de 128.000 persoane (.).
“în Transilvania, se numărau în 1804, în toată provincia de abia 1.606 evrei. (…) în 1870, la 24.000 şi în 1923 la 200.000, în cifre rotunde.
“în Basarabia, în momentul dezmembrării acestei provincii a Moldovei, în 1812, numărul lor era neînsemnat. El este, în zilele noastre de 276.000, cam o zecime din populaţia acestei provincii.
“Dacă adăugăm la cifrele de mai sus numărul de evrei veniţi în ultimii ani din Rusia, din Ungaria, din Austria, chiar din alte ţări, cifra evreilor, cu cetăţenie sau fără cetăţenie română, ce trăiesc acum în România depăşeşte pe cea de un milion două sute de mii de suflete (1.200.000). Importanţa acestei cifre va apare şi mai evidentă dacă se apreciază că numărul evreilor din toată lumea este, după statisticile Biroului din Philadelphia, de 14.600.000. Evreii din România reprezintă deci, ei singuri, în jur de 9% din numărul total de evrei. (.)
“II. Originea evreilor din România
“Cu excepţia câtorva mii de rit spaniol zis ‘Sephardim’, evreii din România sunt de rit polonez zis ‘Ashkenazim’. Imigraţi, la o dată recentă din Rusia, Polonia, Ungaria, Austria, Germania, pentru a scăpa de persecuţii, intoleranţă religioasă sau mizerie, ei s-au stabilit aproape exclusiv în oraşe, în grupuri distincte. Trăind separat de populaţia românească din cauza intereselor personale, ei rămân neasimilabili. (…) Dacă există o problemă evreiască în România este necesar să subliniem că a avut tot timpul un caracter strict ecomic şi politic, niciodată religios. (n.m.) (…)
*
“Marele Stat Major, Secţia II-a “Buletin contrainformativ pe luna Octombrie 1939 “A. STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI CIVILE “[...] 5. Evreii
“în rândurile evreilor s-a putut constata oarecare satisfacţie ca urmare a zvonurilor răspândite de unii agitatori că nu este exclusă o invazie a trupelor sovietice în Basarabia. Ei întreţin legături ascunse cu URSS. Elementul de discordie, boicot, anarhism, evreilor nu le scapă nici o ocazie pentru a semăna ura şi a agita spiritele celor nemulţumiţi. (.)
“(.) evreii din jud. Soroca ar fi format comitete secrete pentru primirea cât mai bine a trupelor ruseşti la o eventuală intrare în Basarabia. (.)
“Evreii din Ardeal au început a fi ostili ungurilor, datorită curentului antisemit din Ungaria şi comentează soarta conaţionalilor lor din
Polonia, contra cărora naţional-socialismul german a luat o serie de măsuri represive (Corpul 6 Armată)
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 333, dosar nr. 86, f.1, 17, 24-25
*
“Legaţiunea Regală a României în Egipt
“Ataşatul de presă. Vezi adresa no.456 din 30.XII.1939 “Conferinţa Domnului Itzhak Gruenbaum, membru al executivei ‘Jewish Agency’, ţinută la staţiunea de radio din Jerusalim în ziua de 20 Decembrie 1939 (traducere)
“în aşteptarea evenimentelor, în România domneşte linişte. La graniţele ei au avut loc evenimente istorice, cu iuţimea cutremurului de pământ. Un stat vecin, care era sigur de puterile sale, a fost desfiinţat în timp de câteva săptămâni. România, văzând că armata polonă se retrage spre graniţele sale şi că cetăţeniiPoloniei fug de groaza războiului, şi-a deschis porţile în faţa lor şi i-a adăpostit. în faţa României, această ţară a fost ştearsă de pe lista statelor existente, iar Rusia a ocupat locul ei la nordul României. Deci acum Rusia o înconjoară atât dinspre răsărit, cât şi de la nord. Acest fapt a aruncat teamă asupra României. Deşi Rusia este cam slăbită, în ultimul timp, din cauza evenimentelor şi războiului cu Finlanda, totuşi acest pericol nu a dispărut încă. (.)
“Deşi în România este linişte, o linişte în aşteptarea desnodă-mântului, în aşteptarea «cutremurului de pământ», fiecare se întreabă: când? Dar în special evreii sunt cei care se întreabă. în aparenţă sunt liniştiţi, căci îşi amintesc de pericolul regimului antisemit de cari au scăpat ca prin minune. Urmele acestui regim nu au dispărut încă. Iată rezultatul: circa 300.000 evrei se găsesc în ţară fără a avea dreptul la cetăţenia română şi, neavând nici o altă cetăţenie, au rămas pe drumuri. Care va fi viitorul lor? Noui legi în contra evreilor nu se fac, deşi există posibilităţi. Noul guvern a declarat că are de gând să micşoreze numărul evreilor şi să încurajeze şi sprijine ieşirea lor. (.)
“Deocamdată domneşte linişte, iar evenimente speciale nu sunt. Afacerile merg bine şi mărfurile româneşti sunt foarte căutate. Bineînţeles că în Basarabia şi Bucovina situaţia este încordată, dar în Regat şi chiar în Transilvania nu sunt semne de frică.
In văzul evreilor români a fost distrusă evreime polonă. Refugiaţii lor au găsit aici un refugiu. Numărul lor nu este mare, maximum 1500 [în Nota, corectat: 10.000]. Aceştia au adus cu sine gemetele oraşelor bombardate; mulţimea refugiată, pe drumuri a fost atacată din ceruri cu bombe şi mitraliere. Ecoul detunăturilor a fost auzit din povestirile lor, iar imaginea câmpu-rilor de bătaie şi a căilor morţii ies în relief din aceste povestiri. Evreimea română şi-a deschis inimile şi casele în faţa fraţilor lor refugiaţii spre ei. O atitudine caldă şi inimoasă; le-au arătat o atitudine frăţească, încât şi printre refugiaţi sunt voci conştiincioase care s-au deşteptat: «Nu avem dreptul să ne bucurăm de o asemenea inimozitate, căci la timpul său, nu am primit tot astfel pe refugiaţii evrei din Germania care au venit spre noi».
“Refugiaţii trăiesc în mijlocul populaţiei evreieşti. Aceasta suferă cu ei nenorocirile şi suferinţele lor. Evreii români aud mereu ecoul chinurilor din teritoriile poloneze ocupate. Deşi din teritoriile ocupate de germani sosesc veşti puţine, totuşi, şi acestea sunt de ajuns pentru a mişca sufletul până în adâncul lui. Din regiunile ocupate de ruşi nu se povestesc cazuri de teroare ne-omenească, dar şi aici a fost distrusă viaţa spirituală şi naţională.
“Nu este de mirare că faţă de cruzimile ne-omeneşti din teritoriile ocupate de germani, evreii nu şi-au ascuns dorinţa de a scăpa de acolo, iar cei care au scăpat au fost bucuroşi. Chiar şi cei care au fugit în Rusia erau bucuroşi, nefiindu-le viaţa în pericol. Şi iată că această situaţie a răspândit zvonul printre polonezii din România că evreii din teritoriile ocupate de ruşi au trecut de partea ruşilor şi fac tot ce vor ei, pentru a le fi pe plac. (subl… mea, P.G.) Probabil cel care a răspândit acest svon a fost interesat să adâncească şi mai mult prăpastia dintre poloni şi evrei. (.)
“Viaţa refugiaţilor evrei din România nu ne dă acea impresie grea cu care suntem obişnuiţi, căci ei nu locuiesc în locuinţe comune, ci separate. Ei primesc din partea poliţiei româneşti, pe contul Guvernului Polon, suma de lei 100 zilnic. Bine înţeles această sumă nu este de ajuns, dar aceasta îi scuteşte de ruşinea foamei, mai ales din cauza eftinătăţii din orăşelele României, unde s-au stabilit majoritatea refugiaţilor săraci. Toţi au primit haine de iarnă din partea comitetelor de ajutorare; bani pentru acest scop se primesc din străinătate. Cei care activează în acest comitet de ajutorarea sunt evrei poloni veniţi în România încă din timpul lui Grabsky, care şi-au deschis în România fabrici şi o parte din ei s-au îmbogăţit. De asemenea şi ‘Joint’-ul a început a organiza această activitate de ajutorare. Acest fapt a adus la formarea unui comitet mare de ajutorare a conducătorilor evreimii române. între aceste două comitete au fost şi unele neînţelegeri, care probabil între timp au dispărut. (.)
“.se crede că evreii români au datoria de a umple lipsa creată prin distrugerea evreimii polone. în special sioniştii care au înţeles că evreii români formează acum cel mai mare grup de evrei din Europa şi că au obligaţiunea de onoare ca în această oră istorică să stea în primele rânduri în munca de ispăşire şi scăpare. Sioniştii au fost primii care s-au grăbit să ajute pe refugiaţii din Polonia şi ei simt că au datoria să mărească eforturile pentru această activitate. Din această cauză s-au unit cu toţii într-o singură organizaţiei care îşi va mări activitatea. Ei nu mai au încredere în puterea lor, dar dorinţa este foarte mare. Aceştia ştiu că atâta timp cât soarta lor le permite, trebuie să-şi facă datoria faţă de poporul şi ţara lor. Acesta este comandamentul orei istorice în care trăiesc şi nu vor trece peste el.”
Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul Propagandei Naţionale. Informaţii, dosar nr. 740, f.1-4.
*
“Ministerul pentru Minorităţi, Secţia Studii şi Informaţiuni
“REFERAT
“Reprezentanţii populaţiei evreieşti din România s-au prezentat în repetate rânduri la Ministerul pentru Minorităţi cerând să li se îngăduie înfiinţarea unei secţii evreieşti în «Frontul Renaşterii Naţionale» şi constituirea unei asociaţii proprii după modelul celor acordate minorităţilor etnice sau cel puţin organizarea lor într-o comunitate de apărare a intereselor lor speciale.
“De curând s-au prezentat din nou la acest minister domnii Teodor Fischer, W. Filderman şi I. Finkelstein care ne-au depus câte un memoriu în aceeaşi chestiune. D. T. Fischer cere autorizaţie de înfiinţare a unei asociaţii generale a minorităţii etnice evreieşti din ţară care s-ar numi «Obştea evreească a României» şi va fi un organ de reprezentare şi de colaborare cu guvernele ţării. D. W. Filderman cere şi domnia sa tot o «Obşte evreească a României» şi tot în aceleaşi condiţiuni ca D. Fischer, ceea ce arată că s-au pus de acord înainte de a prezenta memoriile respective. D. I. Finkelstein cere să se numească de către guvern un «Consiliu Superior al Cultului Mozaic» dintre evreii recunoscuţi ca buni cetăţeni români şi în acelaşi timp şi ca buni cunoscători ai chestiunii evreieşti care în acord cu organele statului, să coordoneze viaţa socială, culturală şi religioasă a evreilor din ţară şi să propună forurilor tutelare măsuriile de luat în problema evreească.
“.socotim că ar fi nimerit să se găsească o formulă în cadrul căreia să se urmărească soluţionarea problemei evreieşti, cu colabora¬rea conducătorilor evreilor din ţară, pentru a preîntâmpina orice eventualităţi de viitor. Cum însă nu trebuie să se creeze evreilor din România o altă situaţie juridică decât aceea pe care au avut-o în trecut şi cum recunoaşterea lor ca minoritate etnică nu se poate face, ei fiind în fapt o minoritate religioasă în cadrul statului român, o încadrare a lor în «Frontul Renaşterii Naţionale» după modelul celor făcute pentru minorităţile etnice istorice, nu este recomandabilă. (.) totuşi, pentru a da şi populaţiei evreeşti din România un statut juridic care să acopere o lipsă de care se plâng evreii în forurile internaţionale (.) propunem:
“1. Să se autorizeze constituirea unei «Asociaţii generale a comunităţilor de rit mozaic din România».
“2. Autorizaţia să se dea la 3 persoane care ar propune apoi Ministerului pentru Minorităţi o listă din care să se aleagă încă 6 persoane pentru a forma Comitetul de conducere al Asociaţiei. (…)
“3. Comitetul de conducere va elabora un statut pe care îl va prezenta ministerului pentru Minorităţi (.)
“în felul acesta, Comitetul de Conducere al Asociaţiei generale a Comunităţilor de rit mozaic din România ar fi organul central care va reprezenta interesele populaţiei evreeşti, în toate chestiunile referitoare la problema evreească, fiind şi organul prin care statul român ar putea răspunde diferitelor plângeri adresate de asociaţiile internaţionale evreeşti forurilor politice internaţionale”.
Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul pentru Minorităţi, dosar nr. 30/1939, f. 170-172.
I I

[ 1 9 4 0 ]

“Marele Stat Major, Secţia II-a “SECRET
“BULETIN CONTRAINFORMATIV pe luna Martie 1940
PARTEA A II-a
“A. STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI CIVILE “[...] 6. Evreii
“Populaţia evreească a continuat a se manifesta, în cursul lunei Martie a.c., aşa cum s-a semnalat şi prin Buletinele anterioare.
“- Oportunistă, urmărind a-şi servi exclusiv interesele proprii în dauna societăţii şi a Statului.
“- Speculantă, fără nici o milă, a nevoilor populaţiei române.
“- Neloială, căutând a se eschiva, prin toate mijloacele, de la îndatoririle faţă de legiuirile şi instituţiile Statului.
“Luna Martie a anului 1940 are drept caracteristică, pentru mişcarea evreească «O nouă organizarea a evreilor pentru căutarea unor noui mijloace de acţiune».
“Două fapte au contribuit la adoptarea acestui sistem:
“- Informaţiunile deţinute asupra celor ce s-au petrecut cu evreii în regiunile poloneze ocupate de germani şi de ruşi.
“- Alegerea noului rabin, Alex Safran.
[Nota editorului: "Dr. Alexandru Safran, Şef Rabin al Comunităţilor Evreieşti din vechiu Regat (4 februarie 1940), membru al Senatului României (17 martie 1940), Şef Rabin al Comunităţii Evreilor din Bucureşti (13 mai 1940)].
“Din informaţiile căpătate, evreii din România şi-au dat seama că atât regimul sovietic, cât şi cel hitlerist le sunt potrivnice realizărilor spre care năzuiesc; de aceea au căutat, atât prin alegerea noului rabin cât şi prin noua orientare dată activităţii mişcării evreeşti, să ia o atitudine de mai multă loialitate. S-au mărginit deci a se reorganiza formulînd deziderate:
“- Federalizarea organizaţiilor sioniste din România cu secţiuni sioniste locale, în toate localităţile cu populaţie evreească.
“- Reorganizarea Secţiei Culturale a organizaţiilor sioniste din România «Tarbut».
“Tineretul evreesc din toate asociaţiile evreeşti să fie grupat într-o ‘uniune’ pusă sub conducerea directă a Comitetului Central al Organizaţiei Sioniste.
“- Pentru propaganda evreească au hotărât să tipărească un Buletin, din care a şi apărut un număr.
“- Să se înfiinţeze în ţara noastră un seminar pentru pregătirea rabinilor, deoarece România are comunitatea evreească cea mai importantă din Europa de Est şi Sud-Est [.]”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 333, cabinetul ministrului, dosar nr. 86, f. 131, 141, 157-158.
*
(”Cu o lună înaintea începerii operaţiei militare [deci între 25 mai şi 1 iunie 1940] au fost chemaţi de Komintern M. Skvorţov (Leibovici) şi I. Morgenstern, membri ai secretariatului P.C. din România, respectiv în regionala din Basarabia - care au prezentat rapoarte despre «capacitatea de luptă»”.

.”Membrii partidului comunist şi unii minoritari din Basarabia au fost înştiinţaţi de către agenţi sovietici cu mult timp înainte despre ultimatum. Sarcină:intensificarea propagandei prosovietice, confecţionarea de steaguri roşii, pancarte cu lozinca «Trăiască armata sovietică şi Stalin» cu care să-i întâmpine pe sovietici, la intrarea în teritorii şi cu care să hărţuiască trupele române şi coloanele de refugiaţi”.
*
..”în mai-iunie 1940 radio Tiraspol: puterea sovietică promite împroprietărirea ţăranilor din RSSAM [în Ucraina, pe malul stâng al Nistrului] cu pământ şi animale”. (.) “Pe malul stâng al Nistrului au fost instalate difuzoare puternice care transmiteau muzică populară românească - numai veselă - întretăiată de propagandă”.
*
încă de la 23 august 1939 (Pactul Hitler-Stalin), printre evrei circula “promisiunea fermă a Tovarăşului Stalin: în Basarabia va lua fiinţă Republica Socialistă Sovietică Evreiască”.
*
Manifest difuzat de Sovietici în 22 iunie 1940 [cu patru zile înainte de ultimatum] în Basarabia şi în Bucovina - atenţie la “limba română”, mai cu seamă la topică:
“A venit un mare ceas al eliberării noastre de sub jugul boerilor români, moşierilor, capitaliştilor şi Siguranţei. URSS, Armata Roşie, conduse de partidul lui Lenin-Stalin iau sub protecţia lor puternică Basarabia, furată de la noi în 1918 de boerii şi clica militară românească (.) Furat pământul sovietic al Basarabiei, se reîntoarce la a lui Patrie, în constituţionarea URSS. Armata Roşie care a eliberat pe ai noştri fraţi - ucraineni şi bieloruşi - de asuprirea boerilor polonezi v-a elibera şi pe voi, pentru totdeauna, ai noştri fraţi şi cetăţeni ai URSS (…) Poporul muncitor din Basarabia! Pe tine te aşteaptă o fericită şi liberă viaţă în marea familie a popoarelor din URSS. Trăiască Basarabia Sovietică! Trăiască ai noştri fraţi moldoveni, ruşi, ucraineni, zmulşi din româneasca robia. Trăiască marele nostru conducător şi învăţător, tovarăşul Stalin!”
Semnează: “Comandamentul Armatei Roşii.”
“Agresiunea a fost adusă la cunoştinţa executanţilor [militarilor sovietici] doar în 19 iunie 1940, în şedinţa specială a Consiliilor Militare ale Armatelor şi comandanţilor Corpurilor de Armată sub comanda generalului Jukov ţinută la Proskurovo”.
*
Până la 26 iunie (1940) ordinul Armatei Române era: rezistenţa. în luna mai, la Chişinău, Carol II:
«Am încins ţara cu un stăvilar de foc, fier, beton».
Din cauza. stăvilarului nu s-a pus la punct un plan de retragere (”ca să nu se creeze panică”). Primul ministru Gheorghe Tătărescu şi regele Carol II nu au aprobat cererea (de la 12 iunie) a Armatei a 4-a de a evacua familiile ofiţerilor, funcţionarilor, clerului, averile de stat, materialele din stocuri, depozitele fabricilor din provinciile ameninţate.
*
Ultimatumul sovietic: la 26 iunie 1940.
Primul Consiliu de Coroană: 27 iunie 1940, orele 10.
Gh. Tătărescu şi I. Gigurtu: expunere a evenimentelor. Generalul Florea Ţenescu: situaţia militară. Rezultatul votului:
Nu (11) Cedării: G. Mironescu, N. Iorga, C. Angelescu, V. Iamandi, Victor Antonescu, Şt. Ciobanu, Silviu Dragomir, Traian Pop, N. Hortolomei, Petre Andrei, E. Urdăreanu;
Da (10) Cedării: C. Argetoianu. E. Baliff, I. Christu, M. Cancicov, M. Ghelmegeanu, Mitiţă Constantinescu, I. Macovei, Ion Ilcuş, Aurelian Bentoiu, Florea Ţenescu;
Pentru discuţii: I. Gigurtu, M. Ralea, V. Slăvescu, R. Portocală, C.C. Giurescu;
Rezervat: Gh. Tătărescu.
*
Carol II: “în afară de logică, mai există şi o morală naţională şi politică, trebuie rezistat la aceste feluri de injoncţiuni brutale şi nejus-ti-ficate prin forţa brutală”.
(Cine ajunsese să invoce morala: Carol II! Până şi unul ca el avea, în România anului 1940, cui să dea lecţii de morală: lui Argetoianu, lui Ţenescu, lui Ralea, lui C. C. Giurescu, lui Tătărescu, lui.)
*
[La 13 decembrie 1939 Carol II, aflînd de la Clodius că Germania va apăra România "numai dacă Ruşii trec Prutul", deduce că soarta Basarabiei fusese hotărîtă prin pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939.]
*
[De ce Românul a înclinat steagul şi a îngenunchiat, ba chiar s-a trântit pe burtă, în colb, imediat ce Rusul a bătut cu ciubota-n masă?
Nu de răspunsuri înţelepte ducem lipsă:
- «Că Rusia era un monstru, aliată cu celălat monstru, Germania»;
- «Că Franţa şi Germania, garantele noastre erau în acel moment, prima înfrântă şi ocupată, cealaltă se retrăgea de pe continent în derută»;
- «Că armata noastră era prost preparată, rău dotată»;
- «Că.»
dar câte că-uri nu găsim atunci când căutăm răspunsuri la afirmaţiile străinilor că suntem un neam de laşi, o adunătură de indivizi fără demnitate care nu cunosc poziţia în-picioare-cu-faţa-la-ameninţare.
Dar bineînţeles: toate motivele înşirate mai sus (şi încă vreo zece ţinute în rezervă) sunt adevărate. Aşa era: monştrii erau monştri, noi: mărunţei, fără noroc, neînarmaţi, nepregătiţi pentru o astfel de înfruntare. Dar oare pentru ce fel de înfruntare-armată eram noi pregătiţi, în vara anului 1940? Vai, istoria este scrisă de învingători -şi scrisă mincinos - însă chiar în aceea se strecoară şi "amănunte" din care aflăm că o ţară, o comunitate, o coaliţie fusese în cele din urmă înfrântă - însă în luptă; că rezistase o zi sau un deceniu, nu se azvârlise în genunchi în semn de supunere la prima (bine: la a doua) răsteala a Monstrului.
Aici trebuie să introducem o îndreptare cu valoare morală:
Nu mobilizaţii Gheorghe şi Vasile şi Niculae - în civilie plugari şi tâmplari şi mici negustori şi învăţători şi (chiar) studenţi; nu ofiţerii, rezervişti, activi - deci nu alcătuitorii Armatei Române propriu-zise (prost instruită, prost înarmată, rău echipată) au fost, în acel moment de cumpănă, laşii, dezertorii, vânzătorii de aproape şi de ţară. Ci conducătorii, guvernanţii, acei membri ai Consiliului de Coroană care au votat Cedarea - să fie ţintuiţi încă o dată întru neuitare: Tătărescu ("rezervat", când Ruşii începuseră ostilităţile prin paraşutişti şi prin evrei localnici?!), C.C. Giurescu, Ralea, Gigurtu, Argetoianu, Cancicov, Bentoiu - şi mai ales ministrul de război Ţenescu! Să nu ne înşele judecata aspră a regelui, nici prezenţa lui (M)Urdăreanu printre "opozanţi": aceştia lucraseră dimpreună decenii la îngroparea României în acea neagră zi de 28 iunie 1940. A fost normal ca o asemenea echipă - chiar cârpocită la 4 iulie cu Gigurtu şi cu Sima - să cedeze şi Ardealul de Nord, a-normal fiind că nu a cedat întreaga Dobroge bulgarilor, Banatul sârbilor, Muntenia.cui o fi, cui o trece pe-acolo, numai să se debaraseze de o povară prea grea pentru umerii lor.
Tragedia basarabenilor şi a bucovinenilor a găsit înţelegere frăţească şi compasiune creştinească vreme de două luni încheiate: iulie şi august. însă a fost trimisă într-un plan îndepărtat de altă tragedie: cedarea Ardealului de Nord. Numai că după mai puţin de 5 ani (1944) ardelenii s-au întors pe pământul de pe care fuseseră alungaţi de urgia ungurească - basarabenii şi bucovinenii nici după 60.
Chiar nu era nimic de făcut în iunie 1940 - întâi faţă cu pretenţiile teritoriale ruseşti, apoi ale ungurilor? Vai, pe ruşi nu i-am fi putut bate - dar de înfruntat cu armele, o vreme: da. Iar pe unguri cu certitudine i-am fi bătut măr - dacă.
Dacă... Locul în care se dezbătea cu pasiune "dacă" a fost în libertatea din închisoare şi din domiciliu obligatoriu. Am asistat, uneori m-am amestecat în vorbă şi, bineînţeles, am fost trimis la plimbare, ca "prea tânăr, ca să ştiu cum şade politica".
Am aflat - în închisoare, în deportare - de la politicienii români cum şade politica românească. Şi nu mi-a plăcut ce am aflat, mai ales din gura ţărăniştilor. Am aflat de la nepoliticieni cum trebuia să şadă omul în faţa adversităţii: pe două picioare - şi mi-a plăcut ce am aflat de la nepoliticienii supravieţuitori ai războiului şi ai prizonieratului: militarii de carieră, civilii mobilizaţi. Ei fuseseră educaţi nu doar în spiritul violenţei, al polemicei (războiul), ci şi în al disciplinei; dar mai cu seamă în al moralei. Morala îi diferenţia pe militari de politicieni, chiar dacă misia militarului este uciderea inamicului. De aceea militarii erau proşti politicieni, iar politicienii, de regulă oameni fără cuvânt, fără demnitate, fără coloană vertebrală. Deci profund imorali.
Eu, deşi "prea tânăr", eram purtător al unei "soluţii intermediare": pentru întâia oară o auzisem de la tata, în Lagărul de "Repatriere" de la Sighişoara, unde stătusem între decembrie 1944 şi sfârşitul lunii mai 1945 - şi care poate fi rezumată astfel:
România ar fi putut evita diktatele, atât sovietic, din iunie 1940, cât şi cel maghiar, din 30 august, dacă ar fi "navigat" cu normală inteligenţă între Scyla-Stalin şi Carybda-Hitler, exercitînd un şantaj-cinstit, avertizîndu-l pe Hitler: «în cazul în care Rusia şi Ungaria agresează România, toate puţurile de petrol - pregătite de englezi, olandezi, americani, francezi în vederea sabotării - vor fi betonate».
Nu ştiu de unde auzise tata această "soluţie": şantajul cinstit cu petrolul - însă nici azi, după 60 ani, nu o găsesc ridicolă, inaplicabilă (atunci).
Atunci importanţa capitală a petrolului fusese confirmată prin îndârjirea, prin sălbăticia cu care anglo-americanii ne bombardaseră, în 1943 şi în 1944. Iar în ultimii ani petrolul a devenit... carburantul tuturor conflictelor, mai ales cele provocate de americani. Ca dovadă ("personală", desigur): o pusesem în Jurnalul din 1978 - apărut la Nemira
abia în 1997.

Nu îmi fac iluzia că, în 1939-1940 "şantajul cu petrolul" ar fi pus la adăpost România de năvala rusească. însă nimeni nu mă poate convinge că, dacă la 28 iunie 1940 Tătărescu şi Ţenescu nu ar fi ordonat militarilor să nu opună rezistenţă în timpul evacuării, chiar de am fi ţinut piept bolşevicilor o săptămână (avem exemplele, ilustrate de documente din acest volum ale acelor ostaşi, ale unor mici unităţi care nu au ascultat ordinele şi i-au pus pe fugă pe vitejii krasnoarmeiţi), ar fi fost o săptămână roşie de sânge, în nici un caz de umilinţă naţională.
Nefiind militar îmi îngădui să spun: dacă ne-am fi opus atunci ruşilor, am fi pierdut mult mai puţini oameni şi mult mai puţină demnitate decât am pierdut în "evacuarea tricoloră"].
La 27 iunie 1940 opinia Foreign Office-ului despre ultimatum: “Trebuie privite [pierderile româneşti] de scurtă durată şi nerecunos¬cute pe plan internaţional” (s.m.).
Insă când, la 22 iunie 1941, românii au trecut la recuperarea “pierderilor ce nu trebuiau recunoscute”, Churchill ne-a calificat de “şacali care se repeziseră asupra Rusiei, doborîtă”… Bătrânul leu fireşte minţea: până în ajun (21 iunie) biata Rusie a lui Stalin, viitoarea “victimă a şacalilor români” era aliata de nădejde a Germaniei lui Hitler, deci inamica Angliei; nu era victimă de plâns, nici “doborîtă” la. 27 iunie, decât de surpriza trădării Germaniei, aliata-i indefec-tibilă împotriva Occidentului putred şi în special a perfidei Anglii.
înainte de a declara război României (la 6 decembrie 1941), Anglia, la 30 noiembrie, i-a adresat un ultimatum.
România a răspuns :
“Guvernul Regal Român a luat cunoştinţă de comunicarea pe care Guvernul Majestăţii Sale Britanice i-a făcut-o prin mijlocirea Legaţiunei Statelor Unite ale Americii. în faţa situaţiei create prin această notă, Guvernul Român se vede obligat să facă următoarele constatări:
“în Iunie 1940 România a fost victima unei grave agresiuni din partea U.R.S.S. Dispreţuind regulele Dreptului Ginţilor, drep¬turile istorice şi de liberă determinare ca şi obligaţiile formal asumate prin actele din 9 februarie 1929 şi 3 iulie 1933, Guvernul U.R.S.S. a ocupat Basarabia, Bucovina si Regiunea Herţa a Moldovei. Mai grav decât atât - şi acest lucru Guvernul Regal Român ţine să-l declare făţiş - U.R.S.S. este principala vinovată a unor schimbări teritoriale şi pe alte graniţe româneşti, pe care a trebuit sa le sufere România din pricina agresiunii sovietice. Toate actele de neutralitate, neagresiune şi recunoaş-tere de drepturi făcute României de U.R.S.S. între 1929 şi 1940 nu apar astfel decât ca mijloace de disimulare a unor scopuri de expansiune şi de uzurpare împotriva României, U.R.S.S. folosind cel dintâi pri¬lej a unor situaţii internaţionale, complexe şi grele, pentru a dezlănţui nu numai acţiunea sa de invazie, dar a crea României grave condiţii, din care avea de ales intre prăbuşirea totală şi anarhizarea Sud Estului european şi între acceptarea vremelnică a unei stări de uzurpaţiune. După ce agresiunea sovietică şi-a atins primele obiective, provocaţiunile guvernului sovietic n-au încetat, mărturisind astfel voinţa sa de a-şi continua politica de expansiune şi cotropire. Amintim:
“1. Ocupaţia brutală a patru ostroave pe Dunare în toamna anului 1940;
“2. Incidentele zilnice de frontieră şi încercarea continuă de a schimba prin forţă linia de frontieră;
“3. Tendinţa de a controla întreg traficul Dunării maritime;
“4. încercarea de a pătrunde prin forţă cu vase fluviale în apele româneşti, în ianuarie 1941.
“5. Incursiunile neincetate ale aviaţiei ruseşti, care în lunile aprilie-iunie însemnau 2-7 survoluri zilnice, cu toate protestele României, dovedind astfel pregatirea unor acţiuni militare împotriva României;
“6. Concentrarea masiva de forţe militare colosale la frontiera de Nord şi Sud-Est a Romaniei cu dispozitive operative şi permanente incidente provocate de unităţi de recunoaştere. Forţele militare sovietice concentrate pe frontiera română însu¬mau 30 divizii de infanterie, 8 divizii de cavalerie, şi 14 brigăzi motorizate;
“7. încercările Comisarului Molotov de a mina securitatea României şi mărturisirea scopurilor ruse de expansiune făcute deschis şi prin acte evidente faţă de oamenii de Stat străini;
“8. în acest timp Basarabia şi Bucovina erau supuse unui regim de distrugere organizată, zeci de mii de oameni suprimaţi sau închişi, sute de mii de Români trimişi în Siberia astfel ca populaţia unor centre ca Chişinau a fost considerabil redusă.
“In faţa acestei situaţii grave si sub presiunea celei mai evidente primejdii a numeroaselor divizii concentrate la frontieră, România a pornit la 22 iunie 1941 o acţiune militară pentru a-si apăra fiinţa naţională în contra agresiunii care ameninţa să continue şi a-şi redobândi drepturile uzurpate.
“Guvernul Regal Român este ferm convins ca acţiunea sa militară era singura cale prin care putea să-şi asigure salvarea împotriva vizibilei ameninţări ruseşti, noua agresiune rusă fiind iminentă, aşa cum cele mai obiective şi categorice constatări de mai târziu au putut să confirme.
“Pentru a-şi apăra fiinţa naţională, pentru a-şi redobândi drepturile şi a apăra ordinea şi civilizaţia Sud Estului, România nu avea nici o altă cale decât de a lupta alături de Marea Putere care s-a angajat în aceasta luptă istorică de apărare a civilizaţiei europene şi de stăvilire a invaziei ce se pregătea împotriva României şi Finlandei întâi, împotriva întregii Europe apoi.
“Astfel angajată, România respecta legile de onoare ale războiului.
“La 22 Iunie [1941], Marea Britanie nu era aliata U.R.S.S. Totuşi la 30 Noiembrie 1941, Marea Britanie considera ca Romania ar intreprinde acte de agresiune împotriva Rusiei, aliata Marii Britanii.
“România n-a intreprins şi nu intreprinde acte de agresiune.
“Acţiunea militară a României a fost o acţiune de legitimă apărare în faţa agresiunei ruse începută în 1940 şi ale cărei etape urmau să continue, iar operaţiunile militare pentru curăţarea frontierei, pentru suprimarea centrului militar sovietic Odessa care, de la 45 km de limanul Nistrului, constituia un focar de veşnică ameninţare, după cum Crimeea constituia centrul aviatic de veşnica primejduire a teritoriului şi petrolului românesc; aceste operaţii sunt acte militare naturale ale unui front născut din agresiunea rusă şi pe care, în interesul conservării sale, România trebuia să le săvârşească pentru a-si asigura o zona de linişte.
“Guvernul Român îşi face datoria de a reaminti Guvernului Majestăţii Sale:
“1. Ca prin Convenţia din 28 octombrie 1920 de la Paris, Marea Britanie a declarat “graniţele fixate prin prezentul tratat ca şi suveranitatea României asupra teritoriilor care sunt prevăzute într-insul nu vor putea fi puse în discuţie…”
“2. O seama de instrumente internaţionale între 1920 şi 1939 comportau obligaţia de respect solidar al frontierelor.
“3. Declaraţia Marii Britanii de garanţie din 13 Aprilie 1939 prevedea “în cazul unei acţiuni care ar ameninţa precis indepen¬denţa României - etc. etc. Guvernul Majestăţii Sale Britanice se obliga să-i dea tot sprijinul”.
“Cu toate acestea, când la data de 26 iunie 1940 U.R.S.S. a făcut publică voinţa sa de agresiune executată în zilele următoare, Guvernul Majestăţii Sale Britanice nu a făcut nici un act de apărare şi de respectare a garanţiilor date României.
“Guvernul Regal Român, amintind Guvernului Majestăţii Sale Britanice cumplitele suferinţe şi ameninţări, uzurpări şi ocupaţii pe care le-au suferit Românii începând cu veacul al XVIII-lea de la vecinii lor de la Răsărit şi poziţia sănătoasă anticomunistă pe care a avut-o România în ultimele două decenii, apărând încă de la 1919 Sud-Estul de primejdia desordinei sociale şi a invaziei, îşi face datoria de a aminti Guvernului Majestăţii Sale Britanice ca această atitudine a găsit în trecut perfecta înţelegere a Marii Britanii.
“Mărturia acestei înţelegeri se găseşte în numeroase declaraţii făcute de oamenii de Stat englezi între anii 1919 şi 1939, prin care se semnala pericolul agitaţiei comuniste impotriva securităţii sociale şi politice a Europei.
“Guvernul Regal Român are conştiinţa ca ceea ce a îndeplinit România până azi era singurul mijloc pentru a apăra Sud-Estul şi a contribui la păstrarea Marilor instituţii ale civilizaţiei Europei.
“România a fost victima unei agresiuni cu grave consecinţe în 1940 şi trăia sub ameninţarea continuării fazelor următoare ale agresiunii; ea nu putea face în 1941 decât ceea ce a făcut. Daraceasta nu constituie decât o legitimă apărare şi o jertfă pentru civilizaţie.
“6 decembrie 1941″

Din partea oficialităţilor americane “pierderile [teritoriale româneşti] au primit o aprobare tacită” (s.m., P.G.). Nu a fost de mirare mai apoi când americanii ne-au bombardat cu sălbăticie, mai ales în 4 aprilie 1944, în zona Gării de Nord din Bucureşti (vezi şi Post-Scriptum 5).
Atunci-acolo au fost ucişi 5.000?, 25.000? civili, în majoritate basarabeni, bucovineni, herţeni refugiaţi din calea ruşilor - ca şi civilii nemţi ucişi de bombardierele anglo-americane la Dresda, Leipzig, în 1945…;
Pentru americani nu a existat vreun litigiu româno-sovietic, măcar… cartografic: în hărţile americane curente, de şcoală, de după al doilea război mondial, Ţările Baltice aveau dreptul la menţiunea, în roşu: “USA nu recunoaşte anexarea de către URSS în 1940″. în schimb (sic) Basarabia şi Bucovina de Nord, răpite de ruşi României nu se bucurau de acelaşi tratament: “nerecunoaşterea”. Probabil-sigur: din. necunoaşterea istoriei-geografiei acestei părţi a Europei.
Nu cumva din pricina intereselor yarrowilor protocronişti?

în 28 iunie 1940: al Il-lea Consiliu de Coroană: Şase din cei 26 participanţi au votat pentru rezistenţă: “Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu” (Carol II, Jurnal).

( Va urma)

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII (6)

October 15th, 2009 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 4,891 views

Goma

( Urmare)

ATACUL SIONIST DE DUPĂ CĂDEREA ZIDULUI BERLINULUI

7) În Franţa ocupată evreii fugiţi din Estul Europei ca urmare a persecuţiilor “fasciste, antisemite”, începînd de la 1 septembrie 1939, pe lângă tradiţionalul spionaj în favoarea U.R.S.S. (deci în a Germaniei! -până la 22 iunie 1941, vreme de 22 luni!), participaseră la sabotare industriei de război franceze - fiindcă aşa le ordonase Stalin, cel care îl felicitase pe Hitler după Capitularea Franţei; însă şi după declanşarea războiului contra Sovietelor, la 22 iunie 1941, conducerea kominternistă a “Rezistenţei” (Jacques Duclos şi “Holban”) nu a ezitat să-i denunţe Gestapoului pe rezistenţii nesupuşi Moscovei, printre care cei din “grupul Manouchian”, Afişul Roşu : 23 oameni arestaţi, executaţi de germani, exerciţiu în care a excelat evreul basarabean Boris Bruchman zis “Holban”; zis “Roger”, şeful brigăzilor MTI-MOI. Mizerabilului spion sovietic în Franţa ocupată de germani puţin îi păsa de Franţa martirizată, Matria lui era URSS, Tatăl său: Stalin. în numele acestor “valori”, evreul spion sovietic “Holban”, îl chemase la o întâlnire conspirativă pe franctirorul Davidowitz - şi îl împuşcase, fiindcă acesta descoperise complicitatea germano-sovietică, în Franţa, mai grav: legăturile lui Jacques Duclos, secretarul-general al P.C. Francez şi ale lui “Holban”, agent NKVD, cu Gestapoul.
Ca şi subalterna sa, Cristina Marcusohn, eroină a Rezistenţei Franceze (soră cu mama lui Vladimir Tismăneanu, Hermina) - devenită Luca, apoi “Boico”, după… pseudonimul soţului, evreu rus, uns general de… Grăni¬ceri, adică de M.A.I., “Holban”-Bruchmann - şi el “erou” al aceleiaşi… Rezistenţe - s-a întors în România - întors. prin expulzare din Franţa, pentru spionaj în folosul URSS, în acelaşi lot cu Mariana şi Mihai Şora, E. Herskowitz, tatăl lui Alain Paruit, I. Coteanu, lingvistul. După 1945 a avut “mari-responsabilităţi”: general de Securitate. Ca şi Cristina Boico - ea cu “mari-responsabilităţi în îndrumarea ideologică” (stalinistă) - “Holban”-Bruchman s-a strecurat în Franţa, în 1984, unde - ca şi, din nou, Cristina Boico! - s-a plâns, în presă, că în România fusese “victimă a epurărilor anti¬semite”. Să le plângi de milă “victimelor antisemitismului românesc”!

8 ) din volumul Instaurarea totalitarismului în Romania
(St. Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, editura Cavalioti, 1995) Cu două luni înainte ca războiul să se fi sfârşit au început, la noi, procesele:

“19 martie “1945
-Printr-un jurnal al Consiliului de Ministri se dispune arestarea urmatori-lor generali sub invinuirea de crima de razboi: Ilie Steflea (fost sef al marelui stat major; va muri in detentie in 1961); Gh.Cialik, Gh. Potopeanu (fost ministru in guvernul constituit la 23 August 1944), Atanasie Trincu, Radu Korne (dupa un regim barbar de detentie la Jilava va muri la 28 aprilie 1949), Gh Teodorescu (fost director general la P.T.T).

“Aprilie 2 (1945)
-Aurel Baranga incepe sa publice in Romania Libera o suita de reportaje asupra vietii detinutilor din fostele lagare de concentrare din Transnistria

“Aprilie 13 (1945)
-Aurel Baranga publica in Romania Libera un reportaj intitulat “Patru ani de jaf, tilharie si omor. Cum se judeca la Cernauti sub Antonescu”. In numerele urmatoare ale aceluiasi ziar, Aurel Baranga semneaza o serie de reportaje despre viata in lagarele de concentrare din Transnistria.

“Mai 3 (1945)
-Consiliul de Ministri hotareste, in baza actului de acuzare intocmit de acuzatorii publici Avram Bunaciu si D. Saracu trimiterea in judecata a primului lot de criminali de razboi, compus dintr-un grup de militari in frunte cu generalul de corp de armata Nicolae Macici [... va fi condamnat la moarte de Tribunalul Poporului. Prin decret regal, pedeapsa va fi comutata in munca silnica pe viata. A murit in inchisoarea de la Aiud, in 1950]. Acesta din urma este invinuit de conducerea represaliilor impotriva populatiei civile din Odesa (22-23 oct.1941) dupa aruncarea in aer de catre partizani, a comandamentului armatei romane din oras.

“Mai 4 (1945)
-Alexandra Sidorovici (sotia lui Silviu Brucan), acuzator public, intocmes-te actul de trimitere in judecata a lui Vladimir Luciu, fost sef al Sigurantei din Cernauti. Concomitent, conform unui anunt din Scinteia, acuzatorul public Alexandru Draghici ancheteaza “o noua banda de agenti ai Sigurantei din regimul de teroare al lui Antonescu”.

“Mai 5 (1945)
-Scinteia publica completul de judecata aprobat de Lucretiu Patrascanu pentru primul lot de criminali de razboi : Ilie Tobrea (consilier la Curtea de Apel Bucuresti), Alex Voitinovici (judecator Tribunalul Bucuresti), Vasile Nita (muncitor), Gh.Ionescu (constructor), P. Brutreanu (industrias), Ion Pauna (muncitor), Ionita Dumbrava (taran), C Tiulescu (muncitor), S.Nitulescu (avocat).

“Mai 14 (1945)
-Primul lot al “criminalilor de razboi”. Apararea invoca incompetenta si neconstitutionalitatea completului de judecata si a incadrarii juridice a acuzatiilor. In replica, acuzatorul Avram Bunaciu sustine ca “legea aceasta dupa care ii judecam e speciala fiindca si faptele lor sint speciale”

“Mai 15 (1945)
- Comentind procesul primului lot de “criminali de razboi” oficiosul CC al PCR sustine ca Tribunalul Poporului din Romania este “prima instanta in care setea apriga de dreptate a poporului roman se imbina cu cele mai inalte principii de justitie umana”

“Mai 16 (1945)
-In Scinteia, Alexandra Sidorovici, acuzator public, declara “Nici o iertare pentru criminali!”

“Mai 20 (1945)
-In Bucuresti ca si in alte orase din tara au loc intruniri organizate de Uniunea Patriotilor in care se cere pedeapsa capitala pentru cei judecati de Tribunalul Poporului. Comentind aceste manifestatii N. David scrie in Scinteia : “Poporul se ridica in unanimitate printr-un plebiscit spontan si navalnic, un adevarat plebiscit al dreptatii si omeniei ultragiate, cerind in glas de tunet «Moarte criminalilor de razboi!»”

“Mai 21 (1945)
-”Din mii de guri, un singur strigat. Din mii de piepturi o singura dorinta: «Moarte criminalilor de razboi! Moarte ucigasilor ! Moarte lor!»” - scrie Aurel Baranga in reportajul sau.

“Mai 22 (1945)
-Se anunta sentinta in procesul “criminalilor de razboi” Sint condamnati la moarte Macici Nicolae, Trestioreanu Const., Niculescu Mihail, Ionescu Radu, Balaceanu Eugen, Calotescu Cornel, Marinescu Stere, Zlatescu Gh., Georgescu Ion, Finkelstein Beniamin, Buradescu Sever, Popescu Cristodor, Cichir Dumitru, Isopescu Modest, Padure Aristide, Manescu Vasile, Crestinu Avram, Ambrus Romulus, Ghineraru Fl, Gavat Stefan, Wilentz Alfred, Cuveta Serghie, Bulatu Dumitru, Grigorescu Gh., Dumitrescu M., Patrascoiu Nic., Solomon Stefan, Mihailiuc Const. si Haranga Ion, ceilalti inculpati fiind condamnati la pedepse privative de libertate intre munca silnica pe viata si un an de inchisoare corectionala. Potrivit unui reportaj aparut ulterior in Scinteia, dupa pronun-tarea sentintei, publicul din sala a scandat «Traiasca Tribunalul Poporului! Traiasca acuzatorii publici !»”

“Mai 24 (1945)
-In legatura cu procesul primului lot de “criminali de razboi”, recent incheiat, Grigore Preoteasa sustine in Romania Libera ca acesta s-a desfasurat de-abia dupa 8 luni de la 23 August 1944 deoarece “reactiunea din Romania s-a opus”. “Pentru ce Maniu, Bratianu si Radescu au intirziat si impiedicat ares¬tarea si condamnarea lor ?”…

“Mai 28 (1945)
-Curtea de Casatie, sectia II, prezidata de Gh. Tanasescu respinge recursul intentat de lotul de “criminali de razboi recent condamnati de Tribunalul Poporului”.

“Mai 30 (1945)
-Incepe procesul ziaristilor “criminali de razboi” si “vinovati de dezastrul tarii” : Pamfil Seicaru (disparut), Ionel Dumitrescu, Stelian Popescu (disparut), Romulus Dianu, Ilie Radulescu, Alex. Hodos, Radu Demetrescu Gyr, Grigore Manoilescu, (disparut), Nichifor Crainic (disparut) sa. Acuzatori publici : c.Vicol, Alexandra Sidorovici, Ion D. Ioan si Avram Bunaciu. In actul de acuzare dat publicitatii se mentioneaza : “prin articolele din ziare, brosuri sau conferinte” cei trimisi in judecata “s-au pus in slujba propagandei fasciste sau hitleriste si au contribuit, prin actiunea lor, la mentinerea unui regim odios si a unei politici externe nefaste “.
“Mai 31 (1945)
-Sub titlul “Viperele”, Miron Constantinescu scrie in Scinteia ca ziaristii ce au aparut in fata Tribunalului Poporului sint “gangsterii presei, simbriasii lui Goebbels, vinzatorii de tara”. “Cu scirba si ura priveste poporul roman la ei, cu ura si scirba privim hoiturile lor minjite cu singe.”
-”Salariatii” ziarului Universul, intruniti in sedinta sindicala cer “pedepse exemplare” pentru Stelian Popescu si ceilalti ziaristi judecati de Tribunalul Poporului.

“Iunie 1 (1945)
-In capitala Apararea Patriotica organizeaza mitinguri, prilej pentru “cetatenii indignati” sa ceara sanctionarea “ziaristilor fascisti”.
-Regele semneaza, la propunerea guvernului, decretul de comutare a pedepsei in munca silnica pe viata pentru toti condamnatii la moarte sub acuza-tia de criminali de razboi formulata de Tribunalul Poporului in primul proces.

“Iunie 4 (1945)
-Continuindu-si seria proceselor Tribunalul Poporului pronunta sentinta in actiunea intentata impotriva “gazetarilor tradatori” Sunt pronuntate doua condamnari la moarte, ambele in contumacie : Pamfil Seicaru si Grigore Manoilescu, 8 condamnari la detentie pe viata : Romulus Seisanu, Ilie Radulescu, I.P. Prundeni, Gabriel Balanescu, Pan Vizirescu, Aurel Cozma, Nichifor Crainic, Stelian Popescu (in contumacie) si mai multe condamnari intre 12 si 20 de ani : Ionel Dimitrescu, Al Hodos, Radu Demetrescu-Gyr. Tuturor acestora li se confisca atit averea lor cit si averea descendentilor. Toti fac recurs.

“Iunie 13 (1945)
-Deosebit de activ, recent infiintatul Tribunal al Poporului trece la judeca¬rea deja a celui de a-l treilea lot de “criminali de razboi”. Printre acuzati se numara Vasile Agapie, fost comandant al lagarelor de la Virtujeni si Marculesti, Dionisie Fotino, preot militar la Iampol, Ion Mihaiescu, N. Paliga, Naum Hristu etc. Acuzatii sint invinuiti de “crime , masacre si jafuri” la Ribnita, Marculesti, Iampol.

“Iunie 19 (1945)
-Tribunalul Poporului da sentinta in cel de al treilea lot al celor acuzati de crime de razboi. Sint pronuntate 4 condamnari la munca silnica pe viata (doua in lipsa) 3 condamnari la 25 de ani de munca silnica, doua la 20 de ani, una la 15 ani, una la 8 ani, etc.

“Iunie 28 (1945)
-Tribunalul Poporului incepe judecarea celui de al 4-lea lot de “criminali de razboi”. Actul de condamnare este intocmit de Alexandra Sidorovici si A.C. Mocanu, acuzatori publici. In boxa se afla 11 persoane printre care si Ioan Topor, fost general de jandarmi.

“Iulie 13 (1945)
-Tribunalul poporului incepe judecarea la Bucuresti a celui de al 5-lea lot de “criminali de razboi”, acuzati de actiuni antisemite, internari in lagare si detasamente de munca.
“August 3 (1945)
-La tribunalul poporului din Bucuresti incepe procesul celor 21 de fosti angajati ai sigurantei generale, Sigurantei Prefecturii Capitalei si Sigurantei Chesturii Cernauti. In boxa sint prezenti numai 12 acuzati in frunte cu directorul Sigurantei, Emil Iagolnita.

“August 7 (1945)
-In urma urma anchetei declansate la Cluj de autoritatile locale coordonate de ministrul de interne Teohari Georgescu si ministrul de razboi Vasiliu-Rascanu se sta-bileste ca incidentele de la 5 august” au fost puse la cale de elemente fasciste” si anume 15 membri ai PNT, in frunte cu Emil Hatieganu, aflati in stare de arest…

“August 8 (1945)
-Se pronunta sentinta in procesul intentat fostilor angajati ai Sigurantei: 6 dintre acuzati (unii in contumacie) sint condamnati la munca silnica pe viata si confiscarea averii.

“Septembrie 10 (1945)
-La sectia IV a Curtii Martiale incepe judecarea procesului celor 33 de inculpati ce alcatuiesc primul lot din organizatiile teroriste T si Tinerimea Libera [... ] majoritatea acuzatilor sint membri ai organizatiilor de tineret ai PNL in special si PNT, studenti la drept, filosofie sau politehnica. Printre acestia se afla si Adriana Georgescu, tinara avocata, fosta sefa de cabinet a gen. Radescu, ares¬tata inca din 29 iulie. Ea a fost anchetata de temutul tortionar Nicolski si torturata in mod bestial. [...] de acelasi tratament “beneficiasem” si ceilalti acuzati. [...] Cele doua orgnizatii se aflau, potrivit Scinteii, sub comanda “sceleratului de Radescu” si impreuna pregateau un carnagiu care ar fi intrecut mult pe cele cunoscute din organizatia Garzii de Fier…

“Septembrie 28 (1945)
-Incepe judecarea procesului organizatiei de rezistenta Partizanii Nationalisti Romani in care sint implicati 7 elevi de liceu acuzati de “actiune pentru defaimarea membrilor guvernului “

“14 februarie “1946
-Isi reia activitatea Tribunalul Poporului prin judecarea procesului Centralei Evreilor acuzata de fi executat ordinele Berlinului si Gestapoului in prigonirea evreilor. Presedinte al completului de judecata - Al Voitinovici iar acuzatori publici A. Schreiber si M. Mayo. Acuzati : Vasile Isaceanu (disparut), Jacques Leon, dr Nador Gingold, Adolf Grossman-Grozea, N.Grunberg-Willman.

“Februarie 16 (1946)
- Memoriu al muncitorilor de la rafinaria Vega privind desfasurarea alegerilor sindicale in intreprinderea lor. “Numerosi ingineri, functionari si maistri au fost arestati si inaintati Sigurantei statului, fiind socotiti hitleristi, fas-cisti in timp ce adevaratii legionari antonescieni, cuzisti etc. erau pusi in pozitii de conducere ” se arata in memoriul publicat. Astfel presedintele sindicatului rafinariei a devenit un sofer ce suferise o condamnare de 12 ani pentru tilharie.
“Februarie 18 (1946)
-Se pronunta sentinta in Procesul Centralei Evreilor: V. Isanceanu (in contumacie) si Nandor Gingold - munca silnica si degradare civica 10 ani, N Grunberg-Wilmann - 20 de ani detentie grea; A Grossman-Grozea - 15 ani detentie grea, J. Leon -12 ani. Tuturor li se confisca averea.

“Februarie 20 (1946)
-La Tribunalul Poporului incepe judecarea celui de a-l doilea lot de crimi¬nali de razboi, compus din membrii guvernului Horia Sima, cit si din ziaristi vinovati de “propaganda hitlerista”. Printre cei dintii sint acuzati : Platon Chirnoaga (general si fost ministru la Berlin), Sergiu Vlad Cristi (fost primar al Chisinaului), Visarion Puiu (fost mitropolit al Odessei, Ion Sangeorgiu (profesor universitar). Cit priveste ziaristii urmatoarele persone sint implicate : Alexandru Cuzin, Alexandru Gregorian, Vintila Horia Caftangioglu, Ion Victor Vojean, Horia Stamatu carora li se adauga si profesorul universitar Gh. A. Cuza, fost ministru in guvernul Goga-Cuza. Cu exceptia lui Gh A. Cuza si a lui Ion V. Vojean, toti ceilalti sint disparuti.

“Februarie 21 (1946)
-Se da sentinta in procesul intentat al criminalilor de razboi alcatuit din ziaristi si membri ai guvernului Horia Sima. Tribunalul Poporului condamna la moarte 5 inculpati, la detentie pe viata alti 4, toti ziaristi si pe Gh Cuza la 20 de ani “detentie riguroasa”.

“Februarie 22 (1946)
-Tribunalul Poporului incepe judecarea generalului Constantin Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei (1941-1943) si a conducerilor jandarmeriei din Basarabia, acuzati de infiintarea lagarului de la Onesti, de internare a evreilor in ghetouri sau expedierea peste Nistru, de trimitere in Transnistria a unui grup de peste 7000 de polonezi si 6000 de ucrainieni.

“Februarie 28 (1946)
-Incepe la Tribunalul Poporului procesul a 8 militari acuzati de a fi comandat lagare de prizonieri sovietici.

“Mai 4 (1946)
-Incepe procesul Antonescu [...] maresalul Antonescu este invinuit in principal de tradare de tara, de a fi contribuit la dezastrul ei, permitind jefuirea si secatuirea economiei nationale, de agresiune impotriva Uniunii Sovietice, de teroare impotriva muncitorilor, de a fi infaptuit crime de razboi si crime impo-triva umanitatii. Repetarea cu obstinatie, pe tot cuprinsul actului de acuzare, a unor termeni ce tin de sfera politicului si nu a juridicului “legionari, fascisti, tradatori ai neamului”.

“Mai 12 (1946)
-Dupa semnarea depozitiei si inainte de a parasi sala Iuliu Maniu se indreapta spre boxa acuzatilor si stringe mina lui Gh Dobre, C.Z. Vasiliu, Titus Dragos, C Pantazi si Ion Antonescu…
- … rechizitoriul acuzatorului public Vasile Stoican, ce-si completeaza prestatia cu imagini ale “spinzuratorilor de la Odessa, mormanelor de cadavre de la Iasi”, “trupuri goale si ciopirtite”. Cere pedeapsa cu moartea.
“Mai 17 (1946)
-Se pronunta sentinta in procesul Antonescu ; sint condamnati la moarte : Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu, C. Pantazi, Eugen Cristescu, Gh Alexianu, Radu Lecca dar si Horia Sima, C. Papanace, Corneliu Georgescu, I. Protopopescu, M. Sturza si V. Iasinski, toti cei din urma disparuti. Celelalte condamnari: detentie pe viata (C. Danulescu, V. Dumitriuc - disparuti, Gh. Dobre, C. Petrovicescu), 20 ani temnita grea (TBraileanu, IMarinescu), 15 ani inchisoare (P Tomescu, T Dragos), 10 ani (D. Popescu, C.Busila, N. Mares). Toti au dreptul la recurs.

“Mai 20 (1946)
-Sint arestati alti membri ai guvernului Antonescu carora “li se vor intocmi acte de acuzare”. Acestia sint : Gh. Leon, I Petrovici, gl Gh Georgescu, gl N Stoenescu, P Nemoianu, Gheron Netta, E Otelesteanu, gl Gh Jienescu, gl V Iliescu, A Pana, gl N. Sova, Horia Cosmovici, I.N. Fintescu, Gh Cretianu, Mircea Vulcanescu, I.D. Enescu, Al Neagu, gl I Iacobici, gl E Zwiedenek, N Petra, contra-amiral Nicolae Pais, Petre Strihan, amiral Gh. Coslinschi. Ei au facut parte din aparatul economico-financiar.

“Mai 24 (1946)
-Celor de curind arestati li se adauga I Marian (fost ministru al agriculturii), gl I.R. Arbore (fost subsecretar de stat la Aprovizionare) si I.Sandu (fost subsecretar de stat la culte).

“Mai 25 (1946)
-La inalta Curte de Casatie incepe judecarea recursului ordinar introdusa de condamnatii din procesul Antonescu [... ]
-Este arestat un alt demnitar al guvernului Antonescu, Radu Rosetti, fost ministru al Educatiei Nationale.

“Mai 27 (1946)
-Incepe procesul unui nou lot de criminali de razboi acuzati de crime in tara dar mai ales pe teritoriul marelui stat “vecin si prieten” de la rasarit. Printre acuzati se numara col Iulian Popovici, fost prefect al politiei Odessa, St Ivascu, fost comisar de siguranta la prefectura Odessa, V. Gheorghiu, fost comisar al Prefecturii Politiei Odessa etc.
-Inalta Curte de Casatie, sectiune a II-a respinge ca neintemeiate, toate motivele ordinare de casare a sentintei formulate de condamnatii din procesul Antonescu cu exceptia celor ale lui C Busila, N. Mares si D. Popescu.

“Mai 31 (1946)
-Sectiunile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie resping recursuri¬le pe motive de neconstitutionalitate facute impotriva Tribunalului Poporului de acuzatii din procesul Antonescu.
-”Cerem executia ! Moarte Antonestilor !” “Sentinta trebuie implinita!”, solicita cetatenii Capitalei la mitingul din Piata Universitatii” “Sentinta Tribunalului Poporului, sentinta aspra dar justa, reprezinta vointa intregului popor. Mai exista unelte fasciste ale lui Maniu si Bratianu care spera intr-o schimbare a pedepsei… “

“Iunie 1 (1946)
-Lucretiu Patrascanu, ministrul justitiei prezinta Regelui cererile de gratiere ale celor 7 condamnati. (pentru maresalul Antonescu se depusesera trei cereri : una din partea mamei sale, alta din partea avocatului C. Paraschivescu Balaceanu si a treia chiar de acuzat, dar nesemnata) ele sint insotite si de doua scrisori catre suveran, ambele semnate de Patrascanu, prin care “in numele si din insarcinarea guvernului” ministrul Justitiei are “onoarea de a propune Majestatii Voastre pentru inalte ratiuni de stat respingerea cererilor de gratiere facute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu si Gh. Alexianu si comutarea in munca silnica pe viata a pedepsei cu moartea aplicata condamna-tilor Constantin Pantazi, Radu Lecca si Eugen Cristescu” (care vor muri toti trei in închisoare). Ca rege constitutional, regele Mihai nu putea decide sau decreta decit in limita recomandarii guvernului, in acest caz al ministrului sau de Justitie [... ?] fara a mentiona respingerea cererilor celor patru, decretul regal specifica numai comutarea pedepsei pentru restul condamnatilor. [... ]
Condamnatii sint executati la ora 18 in Valea Piersicilor, de linga penitenciarul Jilava …

“Iunie 10 (1946)
-Ministerul de Interne anunta descoperirea unor “organizatii teroriste dirijate de un comandament central”, de fapt organizatii de rezistenta anticomunista. Ele se numesc : Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanelor Negre, Glasul Singelui, grupul divesionist Elena Basarabeanu precum si arestarea pina in prezent a unui numar important de persoane, printre care Aurel Aldea (minis¬tru de interne intre 23 august 1944 si 3 noiembrie 1944), Elena Basarabeanu (fosta secretara a maresalului Antonescu), Gh Kintescu, lct col V. Constantinescu etc

“Iunie 20 (1946)
-Decanii facultatilor Universitatii din Bucuresti, in frunte cu rectorul Al. Rosetti, solicita audienta ministrului de interne Teohari Georgescu, pentru a cunoaste motivele arestarii unor profesori si studenti. Cu acest prilej ei afla ca in facultati au loc” actiuni sovine si antisemite se ia atitudine deschis impotriva guvernului si a regimului democrat si se gasesc unii profesori care sprijina aceste manifestari” …

“Octombrie 3 (1946)
-La sectia a VIII a Curtii Criminale din Bucuresti incepe judecarea “lotului de ministri antonescieni, autorii aservirii Romaniei la carul imperialismului fascist german “, cum il caracterizeaza Scinteia. [...] Pe banca acuzarii se afla : Mircea Cancicov (ministrul economiei nationale, noiembrie 1940-ianuarie 1941), Ion Fintescu, [...] Grigore Georgescu, [...], Ion Sichitiu, [...], Ion Marian, [...] Mircea Vulcanescu, [...], Geron Netta, [...] Alex Marcu, [...], Gh Jienescu, [... ] Stavri Ghiolu, [... ] gl C.I Constantin, Ion Arbore si N Sova [...], Ion Petrescu, I.D Enescu si Petre Strihan [...]. Ovid Vladescu [...]

“Octombrie 4 (1946)
-Judecatoria de ocol din Topoloveni il declara pe Ion Mihalache, vicepre-sedinte PNT (Maniu) “nedemn de a vota si de a fi ales” datorita faptului ca a cerut “de buna voie sa lupte pe frontul de rasarit”[... ]
-Continua procesul ministrilor [... ]
-Scinteia, prin condeiul lui Silviu Brucan isi continua actiunea de denigrare a opozitiei [... ]
“Octombrie 9 (1946)
-Comitetul de judecata al Curtii Criminale sectia a VII-a pronunta sentin-ta in procesul ministrilor antonescieni. Sint condamnati : Ovidiu Vladescu (lipsa) la munca silnica pe viata, Mircea Cancicov si Gh. Jenescu la 20 de ani temnita grea; Alex Marcu si I.D Enescu la 12 ani, Grigore Georgescu, Ion Sichitiu, Victor Iliescu, Nicolae Sova, C.I.Constantin, Ion Marin , Petre Strihan, Gheron Netta si Ion Arbore la 10 ani; Ion Fintescu, Stavri Ghiolu, Mircea Vulcanescu, I. Petrescu la 8 ani. Toti condamnatii fac recurs. Multi dintre acestia vor muri in diversele inchisori de exterminare comuniste.

“Noiembrie 11 (1946)
-La Curtea Martiala [... ] incepe judecarea conducatorilor si membrilor organizatiilor de rezistenta Sumanele Negre, Miscarea Nationala de Rezistenta, Haiducii lui Avram Iancu si Grupa de rezistenta Sinaia. [... ] Dintre cei 91 de inculpati, in boxa se afla 57 in frunte cu generalul Aurel Aldea, gl. Eftimie, col Bucur. [...] noiembrie 14
-Indignat de numeroasele incalcari a legii electorale cit si libertatilor personale de exprimare, liderul PNT- Iuliu Maniu declara presei “[...]Numai in zilele ultime au fost arestati zeci de candidati fara alta vina decit a candidaturii pe o lista de opozitie[...]“. C Titel Petrescu liderul partidului Social-Democrat Independent declara “[...]. Candidati si propunatori ai nostri au fost arestati in chip arbitrar si zac in inchisorile Curtii Martiale”.

“Noiembrie 16 (1946)
-Ziarul Liberalul publica o lista cu numele candidatilor liberali arestati sau la domiciliul carora se facuseraperchezitii. [... ] Ziarul Dreptatea relateaza despre arestarea lui Ion Mihalache la Bacau.

“Noiembrie 18 (1946)
-La Curtea Martiala, completul special al Curtii de Casatie si Justitie Militara pronunta sentinta in procesul membrilor organizatiilor de rezistenta. [...] Sint condamnati la munca silnica pe viata 28 de acuzati, printre care gene¬ralii Aurel Aldea si C. Eftimiu lt col. Plesnila, in contumacie Horia Macelaru, Vintila V Bratianu, Mihai Farcasanu etc. Alti acuzati au fost condamnati la 20 de ani de munca silnica (2 persoane) 15 ani (4 persoane).

10 ianuarie “1947
-Curtea de Casatie si justitie Militara, sub presedintia gl Pais a decis mutarea Procesului privitor la masacrele de la Iasi de la Tribunalul militar din Iasi la cel de la Bucuresti.

“Februarie 13 (1947)
-PNT inainteaza un protest la M.A.I. in legatura cu ultimile arestari de membri ai partidului. [...]
“Martie 9 (1947)
-Gl C. Sanatescu noteaza : “numeroase arestari, mai ales in rindurile PNT au fost savirsite in ultimele nopti. Detinutii politici au fost transportati in lanturi la Aiud.
“Martie 25 (1947)
-Monitorul Oficial publica listele nr 25, 26, 27 cu carti interzise de Comisia de pe linga Ministerul Invatamintului.

Vezi Cartea cărţilor interzise reprodusă de Victor Frunză în editura sa, Bucureşti, 2003

“Martie 27 (1947)
- La interpelarile din camera, Lucretiu Patrascanu raspunde ca “procesul masacrelor de la Iasi va fi judecat curind”. “Inca o data tin sa subliniez ca este un titlu de glorie a partidului nostru, care s-a angajat sa lupte fara crutare impotriva rasismului si antisemitismului.”
-Lucretiu Patrascanu in raspunsul sau la interpelarea lui E. Manolescu in Camera, privind procesul masacrelor de la Iasi, considera ca a luat toate masurile pentru a pune sub acuzare pe cei vinovati, delegind cu anchetarea “pe unul din cei mai destoinici si seriosi acuzatori publici”, care a fost delegat si impotriva maresalului Antonescu si a generalului Macici si anume Dumitru Saracu. [.]

“Aprilie 6 (1947)
-Parchetul tribunalului militar a incheiat referatul de trimitere in judecata a primului lot de 92 de inculpati, acuzati ca au savirsit masacrele de la Iasi, Stinca-Roznovanu si Marculesti-Soroca: Astanicioaiei Mihai, Astanicioaiei Gh., Puscasu Grigore, Constantinescu Dumitru, Costachescu Mircea, Florescu Vasile, Ciornei Florian Cercel Dumitru, Hritcu Ilie, Mortun Ion, Margaritarescu Ctin, Proca Dumitru, Rossi Petre, Telega Gh., Vladescu Eugen, Lupu Nicolae, Mancas Stefan, Maxim C., Miron Nicolae, Moraru Dumitru, Pasarica Alexandru, Pinzaru Toma, Constantin Popescu, Pavel Popescu, Proca Ion, Rusu Nicolae, Sandu el., Scobai Stefan, Silvestru Mihai, Staici Ion, Stefaniu Ioan, Vasile Teodor, Vrinceanu Vasile, Veliciovski Frantz, Uta Leon, Cristiniuc Leon, Laur Wilhem, Amaritei Gh., Bocancea Gh., Blinduta Andrei, Gh Cercel, Cimpeanu Alexandrina, Cojocaru Ecaterina, Dabija Mircea, Duca Iosif, Dumbrava Petre, Ghelan Petre, Dumitru Hritcu, Hudita Mihai, Ionescu Constantin, Andronic Dumitru, Laur Ioan, Vasile Velescu, Dumitru Popovici, Dumitru Dumitru, Lazar Const., Martinescu P., Martinescu Elena, Lica Petre, Jenicovski Ctin, Dumitru Cerdief, Lupas Rudolf, Anghelus Petre, Ioan Feiffer, Indianu Nicolae, Popovici Eugen, Emil Virovski, Gheorghe Andries, Cazacu Elisabeta, Cucu Nicolae, Maria Dascalu, Gh Grosu, Ionetti Maria, Lazar Ion, Mantizes Gh., Mancas Nicolae, Turlan Nicolae, Turlan Maria, Sprinceanu Gh, Vidrascu Ctin si Ungureanu Alexandru - din Iasi, Brinzei Eugen, Petrescu Petroniu, Dumitru Dumitru, Gh Rusu - din Bucuresti, Silviu Luca din Tirgu Mures, Manastireanu Soare din Tg Frumos, Brinzan Chirica, Mosor Ctin din Vaslui, ing. Gavriliu Vasile din Buzau.
Ordinul de trimitere in judecata va fi semnat de gl Nicolau, comandantul corpului II Armata. ”
“Epilog :
“Aprilie 21 (1947)
-Sub titlul “Nu mai sint fascisti in Romania”, Silviu Brucan este de parere ca, citind Dreptatea, “te poti intreba pe drept cuvint daca n-ai in fata un ziar suta la suta fascist” pentru ca din el razbate “tot ce este mai odios din istoria ultimelor decenii, tot ce a crescut revolta unei omeniri hotarita sa rapuna aceasta barbara si criminala ideologie”
“Aprilie 26 (1947)
-Printr-un ordin al legiunii de jandarmi din Baia Mare, adresat tuturor posturilor de jandarmi, se cere urmarirea, identificarea si arestarea membrilor organizatiei Miscarea Nationala Romaneasca care opereaza si in judetul Suceava si unde au fost raspindite si manifeste antiguvernamentale. In acestea se facea apel “la unire si lupta pentru infringerea dusmanului si eliberarea patriei si regiunilor rapite”.

“Mai 7 (1947)
-Silviu Brucan in articolul “Un aspect al democratiei” (Scinteia) considera ca “fara lichidarea politica a celor doua sute de familii “romanesti” din partidele “istorice” a manevrelor si speculatiilor ce le intreprind, nu se poate consolida temeinic democratia si inlatura in mod serios greutatile de azi. “.

“Mai 24 (1947)
-Este arestat Nichifor Crainic, condamnat ulterior la moarte, in lipsa, de catre Tribunalul Poporului.

“Iunie 19 (1947)
-S-a deschis actiunea publica impotriva generalilor Leoveanu si Stavrescu, acuzati de masacrele de la Iasi, Stinca Roznoveanu si Marculesti.

“Iunie 23 (1947)
-Prof. dr Emil Hatieganu are o intrevedere cu Teohari Georgescu, ministrul de interne, caruia i-a inminat un memoriul al PNT semnat de Iuliu Maniu in legatura cu arestarea unor membri ai partidului. [...] Ion Barbus [...] Virgil Solomon[...] C Totoi [...] etc. In incheierea memoriului Iuliu Maniu cere elibe¬rarea neintirziata a detinutilor politici din inchisorile Pitesti, Craiova, Gherla, Miercurea Ciuc, si Bucuresti (Vacaresti, Ministerul de Interne, Prefectura Politiei).

“Iunie 30 (1947)
- Nestor Ignat in articolul “Criminalii de razboi nu pot scapa de osinda” (Scinteia) considera ca o data cu masacrele de la Iasi “calaii antonescieni si-au inaugurat opera ce avea sa duca tara la prapastie”

“Iulie 4 (1947)
- Silviu Brucan : “Poporul roman nu poate ingadui la infinit actiunile criminale ale unui pumn de politicieni naraviti in rele”, care sint “gata sa infometeze populatia” si se gindesc la actiuni criminale indreptate impotriva tarii, a idependentei si a suveranitatii ei”.

“Iulie 14 (1947)
- Organele Sigurantei Statului aresteaza la orele 7 dimineata pe aeroportul Tamadau, la 46 km de Bucuresti, pe urmatorii conducatori PNT si pe cei care au incercat sa le inlesneasca plecarea din tara : Ion Mihalache (vicepresedinte), N. Penescu (secretar general) Ilie Lazar [...] Nicolae Carandino.

“Iulie 29 (1947)
- Consiliul de Ministri [...] decide : art1. PNT de sub presedintia lui Iuliu Maniu “este si ramine dizolvat “[... ]
“Octombrie 20 (1947)
- Scinteia anunta ca PNL Bratianu este acuzat de sustragere de armament, nu a restituit 100 de pistoale automate ridicate la 30 august 1944 [...] Tribunalul Militar citeaza pentru cercetari pe Dinu Bratianu, Gh. Bratianu, G Fotino, M. Romniceanu. Din cercetari rezulta ca armele au fost folosite cu ocazia “manifes-tarilor huliganice si antidemocratice din ziua de 8 Noiembrie 1945 cind PNL Bratianu a folosit aceste pistoale pentru a trage in populatia pasnica.

“Octombrie 25 (1947)
- PSDI-Titel Petrescu se afla in cercetarea Tribunalului Militar, acuzat pentru raspindirea de manifeste subversive si de propaganda antidemocratica si antisovietica
- In Monitorul Oficial apar cele patru ordonante emise de Tribunalul Militar [... ] “pentru tradatorii de tara fugiti in strainatate : Gr. Gafencu, Al. Cretzeanu, C. Visoianu si Niculescu-Buzesti, toti in contumacie. Ei vor fi judeca-ti pentru “crima de complot, inalta tradare razvratire, insurectie armata si tentativa de surpare a ordinii constitutionale”.

“Noiembrie 13 (1947)
-Se da sentinta in procesul intentat fruntasilor PNT : Iuliu Maniu - temni-ta grea pe viata, Ion Mihalache - temnita grea pe viata, Nicolae Penescu - 5 ani temnita grea, Nicolae Carandino - 6 ani temnita grea, Ilie Lazar -12 ani temnita grea, Grigore Niculescu Buzesti - munca silnica pe viata in contumacie, Grigore Gafencu -20 munca silnica in contumacie [... ]

“Decembrie 30 (1947)
-[... ] Primul ministru sustine in fata Regelui ca a sosit momentul “unui divort amiabil” intre popor si monarhie deoarece aceasta “impiedica democratizarea tarii.” Apoi ii intinde spre semnare actul de abdicare. La protestele regelui si la cererea cestuia, invocind constitutia, de a fi consultat poporul, Petru Groza incepe sa ameninte si sa santajeze cu executarea a peste o mie de studen-ti arestati. Retragindu-se din salonul de audiente, Regele afla de la secretarul sau, Mircea Ioanitiu, ca subunitati ale diviziei Tudor Vladimirescu au dezarmat garda regala si au inconjurat palatul al carui legaturi telefonice fusesera intre timp intrerupte. Reintors la salonul de audiente, Regele semneaza pina la urma actul de abdicare si se retrage la Sinaia pina in ziua parasirii teritoriului Romaniei”.

( Va urma)

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII (5)

October 1st, 2009 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 3,658 views

Goma Paul

ATACUL SIONIST DE DUPĂ CĂDEREA ZIDULUI BERLINULUI

( Urmare )
4) Abatorul de la Bucureşti:
În timpul rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941) au murit militari, legionari, civili, printre ei un număr de evrei din Bucureşti. “În cele trei zile de rebeliune au fost ucişi 120 evrei” (M. Carp, Cartea Neagră, vol I, pag. 188). Odios apare “episodul de la Abator”, unde (atenţie, vorbeşte tovarăşul Ilia Ehrenburg, la Bucureşti, în 1945; în acelaşi an, spusele îi vor fi tipărite la editura - care, alta? - Cartea rusă): “…zilele de groază când legionarii rupeau oamenii în bucăţi şi-i spânzurau la abator [printre care şi] fete tinere atârnau de cârligele abatorului”.
Timpul nu a restabilit adevărul, din contra: a umflat cifrele: “…200 evrei erau duşi la abator”, “evrei omorîţi de legionari şi agăţaţi în cârlige”, explică Sandu David, preşedinte al Scriitorilor de origine română din Israel, în Express Magazin nr. 29/1991.
[Dar câţi preşedinţi vor fi avînd scriitorii israelieni de origine română? Eu îl ştiam pe Sebastian Costin, fost coleg al meu la Institutul "Eminescu" şi care semna: "Sebastian Costin"; din altă sursă, în aceiaşi perioadă, este indicat ca "preşedinte" Şlomo Leibovici, nativ din Botoşani, spion activ, şef de contrainformaţii, controlor al ambasadei israeliene de la Bucureşti. Să fie "Sebastian Costin" pseudonimul civilo-artistic al militarului-spion Leibovici? Nu cred.]
Legionarii acuzaţi nu s-au putut apăra: după rebeliune Antonescu le-a închis gura (unora şi cu pământ). Până în 1989 existau numai mărturii orale; şi numai în închisoare.
Martorii oculari nu au fost luaţi în seamă de “justiţia poporului”, în 1946: directorul Abatorului Dr. Aurel Naghel, nu a “recunoscut” nici “masacrul de la Abator”, nici macabra punere în scenă a… cârligelor în care ar fi fost atârnate fete-tinere, vorba lui Ehrenburg. Nici un alt salariat al Abatorului nu a confirmat alegaţiile procuraturii. Nici tinichigiul evreu Segal, aflat acolo în timpul evenimentelor nu a confirmat teza “masacrului”. A. Naghel a fost declarat nevinovat, dosarul închis - din punct de vedere penal - nu şi pentru presa P.C.R. care a susţinut (şi susţine şi azi, nu doar la Tel Aviv) varianta mincinoasă a “Pogromului de la Abator”.
Există însă o sumă de mărturii, orale vreme de o jumătate de secol, aşternute pe hârtie începînd din 1990. Potrivit acestora:
- legionarii (”fasciştii”, rosteau procurorii, proaspăt sosiţi din Marea Uniune) nu au ucis, în timpul rebeliunii, evrei - ca evrei;
- indivizii care, în uniforme legionare, au terorizat populaţia civilă, mai cu seamă pe evrei, autori ai jafurilor (victime: nu doar evreii), ai asasinatelor (victime: şi evreii) nu erau legionari ci, după mărturisirile în închisoare ale unor “responsabili din poliţie” - însă antiantonescieni - ar fi fost recrutaţi dintre lumpenproletarii de serviciu din mahalalele şi din Gropile Capitalei, îmbrăcaţi în uniforme legionare (”cămăşi verzi”), aduse pe Marea Neagră, din… Uniunea Sovietică. Dublu scop: compromiterea legionarilor “antisemiţi”; compromiterea lui Antonescu (prin “acte antise-mite”), şi despărţirea României de Germania. Cine avea interes?, desigur, URSS - dar şi Anglia.
Câteva mărturii (documente luate de pe internet):
“Începând cu 1945, s-a încetăţenit in România convingerea cu privire la o serie de crime în masa comise împotriva evreilor in luna ianuarie 1941, in timpul aşa-zisei “rebeliuni legionare”. Unul din episoadele cele mai importante este “pogromul de la abator” în care zeci de evrei ar fi fost ucişi si agatati in cârligele de măcelărie. Povestea a servit intai comuniştilor drept cap de acuzare împotriva legionarilor, iar mai apoi ca scenariu pentru filme sau cărţi (Marin Preda, Sergiu Nicolaescu etc.) Azi, multa lume este convinsa ca acest eveniment a fost real, mai ales datorita demonizarii absolute a legionarilor si imposibilităţii acestora de a-si spune propria versiune.
“Aceasta (…) (extrem de puţin vehiculată /…/) este următoarea: în anul 1946, procuratura comunista deschide dosarul’Abator”. Sunt chemaţi la ancheta medicii şi muncitorii angajaţi acolo în anul 1941. Faptele sunt intoarse pe toate feţele, se caută vinovaţi sau ţapi ispăşitori, dar nu se găsesc şi procuratura este obligată să închidă dosarul. Dintre cei audiaţi, doar un măcelar pe nume Horwat crede in pogrom, însă el nu era angajat al abatorului în 1941, în schimb, tinichigiul Segal, evreu, de buna ţinută morala, prezent acolo în 1941, declară ca nu a existat nici un pogrom.
“Angajaţii Abatorului Bucureşti, revoltaţi, au semnat o notă de protest împotriva mistificărilor apărute pe aceasta temă în ziarele comuniste. Exemplare ale acestui protest au fost inaintate ziarelor Universul şi Dreptatea, dar ele nu au mai fost publicate, deoarece aceste ziare au fost reduse la tăcere” (vezi Zaharia Marineasa - “Pogromul de la Abator”, Almanahul Gazetei de Vest - 1994, pag 144):

“DESMINŢIRE
“Subsemnaţii, medici veterinari şi funcţionari ai Abatorului Capitalei, luând cunoştinţă de articolele publicate de ziarele România Libera şi Tribuna Poporului, prin care se afirma că in abatorul Capitalei au fost ucişi ovrei, şi de campania care se duce pe aceasta tema, de natura sa discrediteze instituţia si oamenii ce o servesc, dăm cea mai categorica desminţire afirmaţiunilor făcute şi declarăm pe proprie răspundere ca faptele enunţate mai sus sunt de domeniul fanteziei. Urmează semnaturile (în număr de 37).
“Facsimilul scrisorii şi semnăturile au fost publicate abia dupa 1989, în acum defunctul Expres Magazin, nr. 13/1992, precum şi in Almanahul Gazetei de Vest -1994. Documentul în original: in arhiva ziarului Dreptatea.
(.) “Despre evreii morţi în timpul aşa-zisei rebeliuni, ‘Cartea Neagră’, editată în 1946 de Comunitatea evreilor din România, recunoaşte condiţia de beligeranţi, adica de luptători, a evreilor în răsturnarea regimului legionar, şi nu de simple victime ale antisemitismului, numărul evreilor morţi fiind neînsemnat faţă de numărul legionarilor ucişi în evenimentele din ianuarie 1941. Cercetând cu amanunţime evenimentele din timpul zisei rebeliuni, nu vom descoperi nicăieri vreo condamnare adusa vreunui legionar pentru fapta de a fi ucis un evreu, deşi ştim cu toţii ca Antonescu s-a luptat mult să descopere o astfel de proba incrimina-torie. Se cunoaşte de asemenea ca legionarii au fost ocupaţi cu apărarea instituţiilor publice în contra loviturii de stat antonesciene; în plus, ca şi în Revoluţia din 1989, ca de altfel în orice situaţii de aceeaşi factură, periferia oraşului, prin elementele ei, îşi aduce o contribuţie violentă şi haotica”. (Zaharia Marineasa - ibidem).

Declaraţia lui Dărăşteanu I. Constantin
(Aldine, 30 ian. 2004): “Subsemnatul (…) cunoscând sancţiunile prevăzute de art. 292 din Codul Penal, cu privire la falsul în declaraţii, declar prin prezenta următoarele:
“In ianuarie 1941 lucram la Baza Aeriana nr. 3 Pipera (…) In ziua de 24 ianuarie 1941 am avut o discuţie cu un subaltern Preda Petre (.) care în zilele precedente, 21-23 ianuarie, lipsise de la uni¬tate: era legionar şi participase la rebeliune. El mi-a povestit că la Abator se află trupurile neînsufleţite ale unor legionari agăţate în cinghele, despre care se afirma ca ar fi cadavrele unor evrei ucişi de legionari. Am raportat comandantului meu comandor inginer Constantinescu Cristea cele aflate de la Preda Petre si l-am întrebat ce crede ca trebuie făcut. Comandantul mi-a răspuns ca nu ştie ce sa facem şi cui să raporteze cele aflate, dar ca mai înainte de orice o asemenea informaţie trebuie verificată. Mi-a recomandat sa iau maşina-dubiţă (.) şi să mă deplasez acolo, la Abator, să văd care este adevărul. (.) Am plecat cu şoferul (.) am intrat pe poarta principală spunând ca mergem să luăm carne pentru unitate (.). Am intrat apoi în hală şi am constatat ca aproape nimeni nu muncea, fiecare se plimba prin hală, de la un grup la altul, se discuta într-o atmosfera apăsătoare, de încordare şi gravitate. Am încercat sa intru în vorba cu parlagiii, dar ei mai mult se fereau sa-mi răspundă cand i-am întrebat dacă e adevărat că undeva, în Abator, se află nişte oameni, nişte evrei atârnaţi în cârlige (cinghele). M-au făcut atent să fiu mai discret şi mai prudent. Unul dintre ei, pe care ceilalţi îl numeau “nea Vasile” şi care era şeful unei echipe de măcelari, mi-a răspuns totuşi:
“«Da, domnule, dar nu sunt evrei, sunt români!»
“Şoferul care ma însoţea îl cunoştea şi ne-a făcut prezentările: se numea Stoica Vasile. El mi-a arătat în ce direcţie se aflau cadavrele şi m-a făcut atent sa nu fiu văzut de oamenii din conducerea Abatorului sau de oamenii de încredere ai acestora. La circa 50 m am gasit locul, unde am ajuns singur, neînsoţit de nimeni. Am numărat cadavrele atârnate în cinghele, erau 11 sau 21, am uitat numărul exact, ţin minte că se termina cu cifra 1. Lângă perete se mai afla o grămada de cadavre, cu hainele murdare de noroi şi sânge. Cadavrele atârnate în carlige aveau paltoane pe ele, unul mai avea căciula (cuşmă de blană, tărănească) pe cap. Am dat puţin la o parte paltonul la primele trei cadavre şi am văzut la fiecare rana mortală, din care cursese sânge şi îmbibase îmbrăcămintea. Cel de-al treilea cadavru avea sub palton şi deasupra hainei o cămaşă verde, legionară. Nu m-am mai atins de celelalte cadavre şi m-am întors la şofer. Discuta mai departe cu nea Vasile, pe care l-am întrebat: «Măi, nea Vasile, cine sunt oamenii ăştia?» Mi-a raspuns că sunt legionari împuşcaţi de Armată, ca în jurul Abatorului au fost împuşcaţi mai mulţi legionari şi că aceşti legionari au fost adunaţi din stradă de oamenii de încredere ai conducerii Abatorului, la ordinele acesteia, şi băgaţi în Abator, unde au fost atârnati în cârlige şi declaraţi că sunt evrei ucişi de legionari. Reproduc cuvintele lui Vasile Stoica:
“«Nu sunt jidani, domnule, sunt legionari împuşcaţi de Antones-cu, iar jidanii de la Abator, prin oamenii lor de încredere, i-au târît din stradă în Abator, i-au atârnat în cinghele şi zic despre ei că sunt jidani».
“Fac menţiunea ca la data aceea Abatorul era o societate administrată şi controlată de evrei. Nea Vasile a facut menţiunea: «jidanii noştri, care conduc Abatorul».
(.) “Menţionez ca, în zilele care au urmat, zvonul despre uciderea şi atârnarea în cârlige a evreilor la Abator a circulat, dar nu era luat în serios de nimeni. Până şi femeile cele mai simple din mahalaua bucureşteana se întrebau «de ce evreii nu reclamă la Antonescu ce au păţit?»
“Precizez ca nu am fost membru al Mişcării Legionare (.) De asemenea, menţionez ca am fost condamnat după 1944 pentru “crimă de uneltire împotriva ordinii sociale” şi am făcut 11 ani de temniţă”.
Comunicat din Universul, 6 februarie 1941:
“Numărul morţilor şi răniţilor căzuţi, dintre rebeli şi populaţia civilă, în Bucureşti, în zilele de 21-23 ianuarie 1941, după datele culese până în prezent de autorităţi, se ridică la 490 şi anume:
“Răniţi: (.) 254. “Morţi: (.) 236.
“Din totalul de 490 de răniţi şi morţi, 346 sunt români iar 144 evrei. Toţi evreii morţi (118) au fost asasinaţi de rebeli (subl. mea, P.G.)”.
Până aici nimic de semnalat, cifra oficială a morţilor dintre evrei (118) nu este departe de 120 - dată de Matatias Carp - însă foarte departe de cea furnizată de la Tel Aviv de Sandu David (”200″).
Ciudată se arată partea finală a comunicatului:
“Majoritatea morţilor şi a răniţilor a(u) căzut în atacurile date de rebeli asupra Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi Palatului Telefoanelor. Prezenţa femeilor şi a copiilor printre cei căzuţi se datoreşte faptului că rebelii (adică legionarii? - n.m., P.G.) i-au aşezat în primul rând în speranţa că sub scutul lor vor putea înainta fără a primi focuri. Mai mult de jumătate din nr. celor căzuţi îl formează comuniştii recrutaţi dintre muncitori, meseriaşi, funcţionari comerciali, şoferi, ucenici etc” (subl. mea, P.G.)]
Care este adevărul - fie el şi doar statistic: adevărul lui Antonescu şi al guvernului de atunci?, adevărul legionarilor?, adevărul evreilor?;
Care este adevărul despre pactul dintre Siguranţă, prin Eugen Cristescu şi PCR, prin Constantin David, comunist evreu din Constanţa? în virtutea înţelegerii, “teroriştii” de atunci să fi fost, într-adevăr, ţigani şi evrei comunişti care trebuiau să lase impresia că legionarii ar fi devastat prăvăliile evreilor, i-ar fi batjocorit, asasinat - şi “atârnat în cârlige, la Abator”?
În care caz cine l-a asasinat pe Constantin David, erou al clasei muncitoare? Siguranţa? - improbabil, dacă este adevărat că exista o înţelegere de colaborare; comuniştii care nu erau la curent cu “ceastălaltă linie a partidului” îşi suprimaseră tovarăşul ca trădător?
Dar adevărul nostru: adevărul-adevărat - când îl vom afla? Pentru ce rabinul Safran, imediat după “masacru”, a adunat cadavrele evreilor -”de la Abator” - şi s-a grăbit să le îngroape înainte ca autorităţile să poată face constatările legale?
Să mai pretindă evreii că nu sunt manipulatori de cadavre - la propriu şi prin contabilitatea lor, cu totul specială!
Iată o opinie despre: Emanuel Badescu http://www.lumeam.ro/nr3_2006/index.html:
(.)”Destituirea generalului Constantin Petrovicescu, ministrul de interne, a sefului Sigurantei, Alexandru Ghika, si a lui C. Malmuca, director in Ministerul de Interne, sub pretextul ca nu au reusit sa-l depisteze pe asasinul maiorului Doring, a produs o asteptata (de general) deruta si revolta in gruparea simista. Motivand - din necunoasterea in detaliu a prerogativelor puterii lui Antonescu - nepublicarea in Monitorul Oficial a acestei decizii, Ghika si Malmuca au refuzat sa se supuna “acestei ilegalitati” si s-au baricadat in sediul Sigurantei de pe bulevardul Carol I. Erau insotiti de aproximativ 50 de persoane. Acesta a fost momentul crucial al izbucnirii “razboiului dintre Garda si Antonescu”. (.) Cu aceasta ocazie se poate remarca o excelenta pregatire a gruparii simiste pentru situatii de criza, pregatire insusita prin studierea materialului subversiv preluat de la comunisti. Au fost ocupate tipografiile si radioul national. Au aparut manifeste si s-au strigat lozinci de atragere a armatei. S-au lansat zvonuri false. S-a apelat, tot prin manifeste, la sprijinul populatiei, dezvaluindu-se, in spiritul “maniei proletare”, tradarea de neam de care se face vinovat generalul, si asa mai departe. Cine este cat de cat familiarizat cu manifestele bolsevice va observa usor marea asemanare cu acestea a manifestelor lansate de simisti.
(.) “Este un aspect care ar trebui sa dea de gandit celor ce-i mai confunda pe “codrenisti”, profund anticomunisti, cu “simistii”, care au conlucrat cu bolsevicii si luptau pentru o “revolutie legionara”, cu atat mai mult cu cat, din miscarile Armatei Rosii de-a lungul frontierei estice, rezulta ca Moscova cunostea indeaproape desfasurarea evenimentelor si pregatea o “interventie de pacificare”. Nu mi se pare o simpla coincidenta. Daca i s-a cerut sau nu ajutor ramane de cercetat. Totusi, pe care legionari i-a chemat Ana Pauker sa lucreze cot la cot cu bolsevicii la “reconstructia” Romaniei, pe codrenisti sau pe simisti, cei care au compromis nu numai Miscarea Legionara, ci si ideile nationalismului romanesc? Eu cred ca pe simisti.
“De-a lungul celor trei zile de confruntare s-au evidentiat cateva “caracteristici” tipice “loviturii de stat”, cele mai importante fiind urmatoarele: s-au lansat actiuni de terorizare a populatiei - cu precadere evreiesti -, intr-un sens compromitator pentru cei programati sa piarda puterea; s-a tinut zilnic legatura cu marea putere externa care si-a dat acordul pentru “lovitura”; s-au contracarat zvonurile simiste cu zvonuri ale “noii puteri”, producandu-se haos in circulatia “pentru civili” a informatiei si, evident, panica de care va profita “salvatorul patriei”; adeziunea structurilor adverse (simiste) din teritoriu la “noua putere”.
“Despre terorizarea populatiei in cele trei zile s-a scris cu fluvii de cerneala. Totusi, doar un procent infim de incriminari a fost probat cu documente si fotocopii. Faptul ca Simon Wissenthal si comisia sa nu au anchetat “crimele legionare” ar trebui sa puna pe ganduri. Au fost devastate magazinele evreiesti sau cele legionare, in cel putin doua cazuri fiind vorba de cele din urma? Au fost atarnati de carlige, la Abator (institutie condusa de trei evrei!), evrei, legionari sau cadavre luate de la Morga? In mod surprinzator, desi actul a fost abominabil, evreii romani si de pretutindeni nu au cautat sa afle adevarul. Constrans de acest aspect, sunt liber sa presupun ca era vorba de cadavre substituite de la Morga. La fel de surprinzatoare este aparitia multor evrei alaturi de echipele de jaf trimise pentru compromiterea simisti-lor in cartierele evreiesti. Insusi generalul Antonescu fost uimit de aceasta situatie, pe care o va expune in sedinta Consiliului de Ministri din 11 februarie 1941. Citez: “Dintre evrei, nu toti, dar 30-40 000 sunt periculosi si dovada s-a facut cu ocazia rebeliunii, cand multi evrei s-au asociat elementelor devastatoare din strada. Pentru ca evreii sa se asocieze acestor elemente, aceasta inseamna ca ei au fost pusi in miscare de cineva, intr-un anumit scop si nu puteau fi miscati decat de o actiune comunista dirijata”. (subl. m. P.G.) Cum se vede si cum se va dovedi, pentru evreul comunist nu etnia conta, ci scopul care scuza mijloacele. Posibil ca acesta sa fi fost motivul tacerii aster-nute ulterior, mai cu seama in anii puterii lui Chisinevski si Nikolski, ani de crunta prigoana antiromaneasca; ma refer, desigur, la neanchetarea cazurilor de jaf si incendiere, precum si a celor de asasinare a evreilor nevinovati in zilele de 21-23 ianuarie 1941. Cine si ce i-a oprit pe “tovarasi” sa faca lumina in acest caz? Nu cumva martorii oculari? Simpla enumerare a mortilor si bunurilor distruse ori pierdute tine de contabilitate, nu de justitie sau de istoria reala”.

5) Pogromul de la Iaşi.
În noaptea de 27 spre 28 iunie 1941 (războiul începuse la 22 iunie), la Iaşi, sergentul TR Mircea Manoliu, din trupele româno-germane aşteptînd plecarea pe front, din proprie iniţiativă (a se citi: fără să fi avut vreun ordin de la superiorii săi militari), a arestat şi a împuşcat şase evrei, “vinovaţi” pentru că, în iunie-iulie 1940, în timpul retragerii din Basarabia, evreii îi atacaseră pe militari şi pe civili. Sergentului i s-au alăturat grupe germane de poliţie militară care au maltratat populaţia evreiască sub pretextul căutării unui aparat de radio-emisie. În cursul zilei de 28 iunie soldaţi români şi germani au atacat locuinţe evreieşti, rănind, ameninţînd cu moartea, maltratînd, jefuind numeroase persoane. În noaptea de 28 spre 29 iunie s-au semnalat “provocări” la adresa trupelor germane şi române (în fapt puse la cale de câţiva legionari din Iaşi, de conivenţă cu germanii) - s-a tras cu arme de salon şi au fost aruncate petarde.
A doua zi (29 iunie) au fost arestate cca 3.000 persoane, în majoritate evrei. După o anchetă sumară operată de poliţia militară, de jandarmerie, de poliţie (române, acestea), mulţi evrei au fost liberaţi, însă germanii i-au re-arestat şi au făcut de gardă la Chestură, pentru a nu mai permite liberările. Arestările au continuat, ajungînd la cca 5.000 persoane. în aceeaşi zi (29 iunie) Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri a ordonat evacuarea din Iaşi a întregei populaţii evreieşti (în jur de 45.000 persoane) - măsură ulterior abandonată.
La 30 iunie, printr-un ordin telegrafic, Ion Antonescu a decis: toţi evreii comunişti, posesori de arme şi de steaguri roşii să fie executaţi. Până în acel moment fuseseră împuşcaţi cca 300 evrei iar 50 au fost răniţi. Execuţiile au continuat - comunicatul lui Antonescu de la 2 iulie vorbea de un total de 500 persoane executate;

“Trenurile Morţii” (30 iunie-1 iulie 1941).
În urma Pogromului de la Iaşi, la 30 iunie 1941 au fost formate două trenuri. Până la îmbarcarea evreilor, trupele germane de poliţie militară -între care o echipă de 10-12 membri ai organizaţiei “Todt” s-au aflat în frunte.
Primul tren, cu 2.530 evrei, luat în primire de Corpul Gardienilor Publici, a fost evacuat la Târgu Frumos. Cel de al doilea (1.974 evrei) a fost trimis la Podu Iloaiei.
Primul tren, după ce a făcut un popas la Târgu Frumos - unde a lăsat 654 cadavre - a fost dirijat din Ordinul Ministerului de Interne către Călăraşi: a ajuns abia în 7 iulie. Pe acest traseu trenul a fost luat în primire de Jandarmerie. Bilanţul - teribil: 1.519 morţi (din care doi împuşcaţi pentru că încercaseră să fugă).
Când cel de al doilea tren a ajuns la destinaţie s-a constatat că din pricina maltratărilor prealabile, a condiţiilor îngrozitoare de transport (vagoane supra-aglomerate, închise ermetic, căldură, lipsă de apă) 1.198 persoane muriseră; 776 supravieţuiseră.
Ordinele de evacuare şi cele privind tratamentul evreilor pe traseul “trenurilor morţii” au fost date de generalul Ion Antonescu şi de Mihai Antonescu. Ele au făcut parte din represiunea organizată pentru a răzbuna atacurile evreilor din timpul retragerii din Basarabia şi din Bucovina de Nord (28 iunie-3 iulie 1940) şi pentru “soluţionarea problemei evreieşti”.
De aplicarea lor s-au ocupat: Poliţia, Jandarmeria, Armata şi Corpul Gardienilor Publici - cu asistenţa autorităţilor locale - măsurile fiind supervizate de ofiţeri de la Marele Cartier General al Armatei Române.
(Nota nr. 5 a fost redactată la cererea autorului de istoricul Mircea Stănescu).

6) Scrisoarea adresată lui Elie Wiesel de către un concetăţean de-al său din Sighet: iniţial apărută în săptămânalul newyorkez Meridianul Românesc - nu se menţionează data - difuzată apoi pe internet: “Stimate domnule Elie Wiesel,”La sfarsitul lunii iulie 2002 ati revizitat orasul dvs. natal - Sighetul Marmatiei, din Romania, si ati retrait atat amintirile frumoase din perioada copilariei cat si amintirile dureroase privind tragedia deportarii la lagarul de exterminare nazist din Auschwitz (1944).
“Cu aceasta ocazie ati spus locuitorilor din Sighetul Marmatiei urmatoarele: «Cei mai multi dintre dvs. v-ati nascut dupa aceea. Tot ce s-a intamplat atunci nu este responsabilitatea dvs. Poate ca parintii si bunicii dvs. mai traiesc. Duceti-va acasa si intrebati-i cum era atunci cand aici la Sighet traia o comunitate evreiasca prospera si cum acum nu mai este nici un evreu. Intrebati-i cum s-au simtit dupa acea noapte, dupa 1944, daca au dormit bine dupa aceea».
“Deci doriti ca baiatul meu sa ma intrebe ce am facut eu in 1944 cand trupele nemtesti si unguresti v-au trimis la lagarul de exterminare nazist de la Auschwitz. Doriti sa stiti daca «am dormit bine dupa aceea». Acum, in 2002, gasesc afirmatiile dvs. foarte jignitoare. Stiti foarte bine ce s-a intamplat cu populatia romaneasca din Sighet intre 1940-1944, deoarece citindu-va memoriile inteleg ca va place istoria. Sa mergem impreuna in timp si sa analizam ce am facut eu si ce ati facut dvs. in perioada 1940-2002.
“Eu m-am nascut in 1922, in Sighet. Parintii mei fusesera improprietariti in 1925 dupa reforma agrara si traiau destul de bine din munca pamantului si cresterea animalelor, fiind bine-vazuti in comunitate ca tarani instariti. In 1939, am urmarit cu frica miile de refugiati din Polonia care au trecut prin orasul nostru. Aveam 17 ani atunci si intelegeam ca ceea ce se intampla in Polonia era foarte grav. Parintii mei cautau sa ma linisteasca, spunandu-mi ca Anglia si Franta ne vor apara! Dar, la sfarsitul anului 1939, Polonia era impartita intre Germania si Rusia, timp in care Franta si Anglia au stat si s-au uitat si nu au facut nimic!
“In urma Pactului Molotov-Ribbentrop, pe data de 26 iunie 1940, Rusia a dat un ultimatum Romaniei sa evacueze Basarabia si Bucovina de Nord. Dupa cum stiti foarte bine, comunistii rusi imediat au activat ‘Coloana a V-a’ din Basarabia si Bucovina de Nord, formata din minoritatile ostile guvernarii romanesti (rusesti, ucrainene si evreiesti), care au ucis multi romani civili, autoritati romanesti si trupe romanesti care se retrageau. In urma acapararii de catre comunistii rusi a Basarabiei si Bucovinei de Nord, peste 350.000 de romani au devenit refugiati. 200.000 de romani au fost deportati in Siberia si peste 150.000 de romani, in special cei care in 1918 au militat pentru Unirea cu Romania au fost exterminati. Noi, romanii din Sighet am trimis bani si ajutoare refugiatilor romani din aceste provincii romanesti furate de rusi. Poate va aduceti aminte ca si prin Sighet au trecut cateva sute de refugiati romani din Bucovina de Nord.
“Acum, la randul meu, va intreb: dumneavoastra, familia dumneavoastra si comunitatea dvs. evreiasca din Sighet, ce ati facut pentru acesti refugiati romani? Cum ati dormit intre 26-27 iunie 1940, cand atat de multi romani au suferit cumplit?
“Din pacate, peste putin timp, la o luna si jumatate dupa tragedia din Basarabia si Bucovina de Nord, a venit si randul nostru, al romanilor din Sighet sa suferim. Pe data de 30 august 1940, in urma Dictatului de la Viena impus de Hitler, Romania a fost fortata sa cedeze Ungariei Transilvania de Nord, inclusiv orasul Sighet. Peste 300.000 de romani au devenit refugiati sau au fost expulzati, mii de romani au fost batuti si omorati. Prigoana autoritatilor unguresti impotriva romanilor a fost cumplita. Dupa cum stiti foarte bine, dle Wiesel, o mare parte din populatia romaneasca din Sighet a fost nevoita sa se refugieze in Romania. Cei care au ramas au fost terori-zati (batuti, inchisi, omorati), de catre autoritatile unguresti. In perioada 1940-1944, peste 50.000 de romani au fost omorati de autoritatile unguresti in Transilvania ocupata. Imi amintesc cum in primele zile cand au intrat trupele unguresti in Sighet, comunitatea ungureasca si evreiasca din oras era foarte fericita pentru ca «s-a terminat cu ocupatia romaneasca».
“In cartea All rivers run to the sea singur declarati: ‘A conse-quence was that Sighet became Maramorossziget again. The popula-tion joyfully greeted the first ‘motorized’ units of the Hungarian Army: troops on bicycles. My mother, too, was pleased with our change of nationality. For her is was a kind of return to her childhood for which thanks were due to God’ - pag. 28. (’O consecinta a fost aceea ca Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populatia a salutat cu bucurie primele unitati ‘motorizate’ ale armatei ungare: trupe pe bicicleta. Si mama mea s-a bucurat de schimbarea nationalitatii. Pentru ea aceasta a insemnat o intoarcere la copilarie, fiind recunoscatoare lui Dumnezeu’).
Asa ca acum, la randul meu, va intreb, dle Elie Wiesel, cum aveti tupeul si lipsa de omenie sa ma intrebati cum am dormit in 1944, cand intre 1940-1944 nu ati facut nimic pentru familia mea, care a suferit cumplit in urma teroarei unguresti.
“De ce acuzati pe romanii din Sighet ca nu au facut nimic pentru comunitatea evreiasca, cand stiti foarte bine ca romanii din Sighet din 1940 si pana in 1944 au suferit cumplit sub teroarea administratiei unguresti, erau oropsiti si nu aveau puterea politica si militara sa faca ceva?
“Dle Elie Wiesel, la randul meu, vreau sa stiu cum v-ati simtit dupa august 1940 cand romanii din Sighet au fost prigoniti si omorati de autoritatile unguresti. Vreau sa stiu daca dupa august 1940 «ati dormit bine».
“Dar sa continui amintirile despre Sighet. In 1941, autoritatile ungare au dat afara familia mea de pe pamantul pe care il obtinuse in urma reformei agrare din 1925. In septembrie 1941, am ajuns refugiati la Ploiesti, la un unchi al mamei. In anul 1943, cand aveam 21 de ani, am fost inrolat in Armata Romana. Pana in 1944 am luptat pe frontul rusesc, din 1944 am luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub unguri si in 1945 ma aflam cu trupele romanesti la granita Ungariei cu Cehoslovacia.
“Impreuna cu familia mea m-am intors la Sighet in primavara anului 1946, la varsta de 26 de ani, dupa o absenta din Sighet de 5 ani. Ne-am intors la pamantul nostru si cu greu am incercat sa ne refacem viata. Casa noastra am gasit-o distrusa si tot ce lasasem fusese furat de vecinii nostri (!) din Sighet.
“Dupa cum stiti si scrieti in cartea All rivers run to the sea, dupa 1944, trupele rusesti au pus ca sefi ai politiei, inchisorilor si lagarelor de munca obligatorie pe o multime de tineri evrei comunis-ti. ‘The red army had given control of the police to some young Jewish communists returning from Bucharest, the labor battalions, and the camps. Whom else could they have any confidence in? (one of them, Aczi Mendelowics, later became Amons Monor, chief of formidable Shin Beth Security Service in Israel’) -pag.147-148 (’Armata Rosie a dat politia pe mana unor tineri evrei comunisti intorsi din Bucuresti. De asemenea si lagarele de munca si inchisorile au capatat sefi similari. In cine altcineva sa fi avut rusii incredere? (unul dintre acestia,
Aczi Mendelowics, a devenit mai tarziu Amos Monor, seful formidabilului Serviciu Secret israelian, Shin Beth). Acesti comunisti evrei au inceput o adevarata teroare impotriva a tot ce era omeneste’.
“Incepand cu primavara anului 1947, in inchisoarea din Sighet, pe care cred ca v-o amintiti deoarece era o cladire impozanta, construita la 1897, au inceput sa fie inchisi “dusmanii poporului si ai noii societati”.
“Dupa abdicarea fortata a Majestatii Sale Regele Mihai I al Romaniei, comunistii au venit la putere in toata Romania. La inchisoarea din Sighet a fost adus mai intai “Lotul Visovan”, compus din 18 elevi si studenti maramureseni arestati de comunisti (stiti foarte bine cine au fost acesti comunisti in Sighet). Pe urma au urmat fosti ministri, militari, academicieni, profesori universitari, ziaristi. Printre ei se numarau Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) Bratianu, Gheorghe Bratianu, Mihai Manoilescu, Aurel Vlad, Daniel Ciugureanu, Ioan Pelivan, Constantin Argetoianu, generalii Mihail Racovita si Ion Rascanu, preoti greco-catolici si romano-catolici, precum Ioan Suciu, Anton Durcovici, Traian Frentiu, Vasile Aftenie. Toti acestia si multi altii au murit in inchisoarea de la Sighet.
“Cu ce i-ati ajutat, dle Elie Wiesel, pe acesti romani exterminati de teroarea comunista? La vremea respectiva erati la Paris si ati fi putut ridica glasul despre holocaustul rosu, care a exterminat peste 1.200.000 de romani in lagarele de exterminare raspandite pe intreg teritoriul Romaniei!
“Holocaustul rosu a durat in Romania din 1946 pana in 1989. In toata aceasta perioada, ce ati facut, dle Elie Wiesel, pentru romani si Romania in care v-ati nascut, «cum ati dormit: bine»?
“Si cum se face ca in 2002, cand ati revizitat casa natala din Sighet, nu v-ati oprit si la muzeul holocaustului rosu din Sighet, care se afla aproape de casa dvs.? De ce nu ati avut curajul sa vedeti prin ce teroare si tragedie au trecut toti cetatenii Romaniei (romani, unguri, evrei, germani etc.) in perioada 1944-1989? Dle Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace si purtatorul a U.S. Congressional Medal of Honor, de ce nu ati gasitpotrivit si cuvenit sa depuneti o floare la Sighet in memoria celor exterminati in timpul holocaustului rosu? Prin aceasta atitudine a dvs., toti acei martiri ai neamului romanesc au murit pentru a doua oara! «Ati dormit bine dupa aceea», dle Elie Wiesel?
“Viata mea dupa 1946 a fost un cosmar. Trupele rusesti si tinerii comunisti la putere in Sighet terorizau populatia, iar in 1950 au inceput colectivizarea. In 1954, impreuna cu alti “tarani instariti”, am fost arestati si judecati ca dusmani ai poporului si trimisi la lagarul de exterminare de la Canal, din Dobrogea. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu am supravietuit! Dupa ce am fost eliberati in 1960, mi-am continuat viata mizerabila in Romania sub dictatura comunista.
“Prin intermediul ziarului Meridianul Romanesc va trimit aceasta scrisoare, dle Elie Wiesel. Vreau sa stiu: in toti acesti ani, din 1945 pana in prezent, ce ati facut pentru cetatenii romani (romani, unguri, evrei, germani etc.) terorizati si exterminati de holocaustul rosu? Vreau sa cunosc: cand stiati ca noi suferim asa de cumplit, cum puteati sa dormiti bine la Paris, Florenta, New York, Washington
D.C.?
“Cu stima, “Gheorghe Dima “Concetatean din Sighet”
( Va urma)

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII (4)

September 23rd, 2009 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 2,622 views

Paul Goma

ATACUL SIONIST DE DUPĂ CĂDEREA ZIDULUI BERLINULUI

(Urmare)
Să fi fost noi, românii mai pogromişti decât ruşii, inventatorii, nu doar ai termenului pogrom (în rusă: furtună cu tunete, trăsnete, mânie-a-cerului, prăpăd), ci şi ai realităţii?; mai “fascişti decât nemţii”, cum se exprimă Matatias Carp - care va fi avut el alte calităţi, dar nu şi pe aceea de a stăpâni cât de cât limba română în care şi-a scris mărturia? Să fi fost noi mai ahtiaţi după bunurile materiale ale evreilor decât, de pildă, francezii ocupaţi de germani (dar evreii din Basarabia erau extrem de săraci, mizerabili, de aceea şi coborîseră în masă din Galiţia în Maramureş, în Bucovina, în Moldova, în Basarabia, dealtfel înşişi evreii din celelalte provincii româneşti sau din alte valuri de imigrare îi numeau dispreţuitor: “păduchioşii galiţieni”)?; să fi fost noi mai setoşi de sânge evreiesc decât ungurii?; de comparat doar cu “fioroşii polonezi cei care au supt antisemitismul odată cu laptele mamelor lor”, cum atât de poetic explică evreii polonezi…
.. .Ca Marek Halter, autor a o duzină de volume a câte o mie de pagini în care povesteşte “realitatea aşa cum a fost ea”, soarta lui de copil în ghettoul din Varşovia: cum ieşea el în oraş prin canale şi cum se întorcea - prin canale - şi cum aproviziona rezistenţa interioară (prin canale) cu muniţii… - când adevărul era altul: întreaga sa familie de colaboraţionişti bolşevici (nu va fi bântuit, între septembrie 1939 şi iunie 1941, taman în regiunea orăşelului Jedwabne?) se afla în Asia Centrală, pentru instructaj, acolo şi aşa se luptase cu fiara fascistă. Ca recompensă pionierul sovietic Halter Marek fusese ales pentru a fi fotografiat în braţele Tatălui Popoarelor, tovarăşul său, Stalin (vorbesc, desigur, de ultrapopularizata imagine în care fratele geamăn al lui Hitler îmbrăţişează, pe parapetul de piatră al tribunei Mauzoleului lui Lenin, la un întâi Mai sau un Şapte Noiembrie un băieţaş rotofei, cu buclişoare negre).
Reiau autochestionarea: care să fi fost resortul, mobilul, motivul pentru care, în ţara noastră ciuntită de Ruşi prin diktatul de la 26 iunie 1940, începînd de la 3 iulie 1940 (încheierea oficială a evacuării) - însă cu nici un chip înainte de 28 iunie acelaşi an, 1940 - au explodat, au erupt promisiuni, făgăduinţe, juruinţe de răzbunare din partea românilor?
Iată cuvântul: răzbunare. Nu din partea extremiştilor-de-dreapta, să zicem a cuziştilor; nici din a naţionaliştilor-creştini: legionarii (ei nu mai aveau audienţă de la Rebeliune) - ci din a oamenilor aflaţi atunci sub drapel : soldaţii ţărani şi meşteşugari şi mici slujbaşi care în civilie nu erau interesaţi de partide, de curente politice. Mobilizaţi de la izbucnirea războiului în Europa (septembrie 1939), cunoscuseră, nu iadul frontului de tranşee, ci purgatoriul umilinţei naţionale din timpul evacuării Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Herţei între 28 iunie şi 3 iulie 1940. Surprindere, uimire, revoltă, mânie pe acei cetăţeni români până ieri, azi deveniţi duşmani de moarte alături de Duşmanul de Moarte istoric al Românilor: Rusul - sentimente trecute pe hârtie, nu doar de penele lui Prundeni ori Şeicaru, ci şi de ale lui Iorga, Arghezi, Agârbiceanu, Galaction, ba şi de condeiele “jidoviţilor” Lovinescu, Sadoveanu (”Am căzut la pământ acum două luni, când cu cedarea Basarabiei şi Bucovinei /…/ Mai fericiţi decât unii din noi sunt cei care au murit”).
Ce s-a putut întâmpla în doar o săptămână - în săptămâna dintre 28 iunie-3 iulie 1940, de înnebuniseră românii?; în săptămâna 28 iunie-3 iulie 1940, de turbaseră românii, ajungînd să ceară, să promită, să jure - ei, românii - răzbunare pe evrei, potrivit neromâneştei, necreştineştei Legi Evreieşti a Talionului: “Ochi pentru Ochi şi Dinte pentru Dinte!”? Care să fî fost Ochiul-prim (în timp)? Dar primul, cronologic, Dinte?
Răspunsul nu este greu de aflat. Dar nesfârşit de greu de formulat: noi, românii, de peste o jumătate de secol, suntem acuzaţi-fară-drept-de-apărare-şi-gata-condamnaţi - acesta: Basarabia.
Nu (doar) Basarabia, provincia românească, locuită de români, trăitori a căror istorie, tradiţii, limbă maternă este româna; nu elementul constitutiv organic, istorico-geografico-etnico-lingvistic, indispensabil în unitatea numită, din 1918: România Mare - dovadă: deşi a fost întâia care s-a unit cu Patria Mamă, la 27 martie/9 aprilie (Bucovina în 15/28 noiembrie, Ardealul abia la 18 Noiembrie/ 1 decembrie), Basarabia a rămas ne-preţuită - am evitat: dispreţuită - neglijată de Centru, ba considerată o Nouă Caledonie carpatodanubiană, unde erau trimise întru pedeapsă pleava şi drojdia şi scursura din celelalte provincii - şi mereu invidiată de sora Transilvania (însă nu pentru că Basarabia i-ar fi răpit ceva ce i s-ar fi cuvenit ei: pentru că doar exista, ca o altă problemă)…
…Ci Basarabia cea din Săptămâna Roşie - de ruşinare, de sângerare - când românii au descoperit că (chiar) şi Basarabia este România.
În acea Săptămână Roşie: 28 iunie-3 iulie 1940 Basarabia a devenit pentru întâia oară în conştiinţa românilor nebasarabeni o cauză de apărat; un ochi gata-scos care merita, cerea să fie scos alt ochi. In acea Săptămână Roşie (28 iunie-3 iulie 1940) în Basarabia şi în Bucovina de Nord abandonate ruşilor fără împotrivire, concetăţenii noştri evrei au încălcat Porunca ce glăsuieşte-interzice: “Să nu ucizi!” - adevărat: evreii noştri din Basarabia şi din Bucovina de Nord nu şi-au ucis “aproapele”, ci goi-ul, pe care totdeauna l-au urît, l-au considerat ne-om, bun de înrobit în folosul declarat al stăpânului din acel moment, iar când invadatorul i-a asmuţit asupra băştinaşilor, ei s-au năpustit asupra acestora, cu ură, cu conştiinţa superiorităţii vistavoiului asupra goi-lui slab, învins, dar şi asupra goi-lor tari-mari (arabii în Iberia, turcii în Imperiul Otoman, ruşii în Imperiul Rusesc, austroungurii în Imperiul chezaro-crăiesc - sentimente nedivulgate, ştiute de doar ei, devotate, experimentate slugi, supraveghetori de robi, în limbajul contemporan: “brigadieri” de cea mai inumană speţă), i-au umilit, i-au chinuit, i-au ucis. Iar ei au trăit bine, au dormit bine…, vorba vorbistului Wiesel.
În acea săptămână (încă-încă-încă o dată: cea dintre 28 iunie şi 3 iulie 1940) se va fi operat o mutaţie genetică. Atunci şi românii ne-basarabeni au aflat, în sfârşit!, că duşmanul de moarte al neamului nostru este Rusul, cel care de la 1711 ne-a înşelat, umilit, jefuit, violentat, de la 1812 avîndu-1 unealtă fidelă, fanatică pe evreu (în timpul ocupantului turc împărţind auxiliaratul cu grecul);
De acea-dată (în Săptămâna Roşie: 28 iunie-3 iulie 1940) românii nu au mai lăsat-o moartă; nu s-au mai resemnat mioritic; nu au mai iertat, din laşitate creştinească. Au promis răzbunare.
Şi, vai: peste un an - începînd din 22 iunie 1941 - răzbunare a fost. După cum recunoaşte istoricul american Nicholas M. Nagy-Talavera, evreu născut în România, în The Green Shirts and the Others, Hoover Institutions Press, Standfort, California, 1970, p. 305, în ediţia în limba engleză, din România, din 2001, p. 427 şi în ediţia în limba română, din România, cu titlul Fascismul în Ungaria si România (Subtitlul din engleză, Fascism in Hungary and România, devine titlu), din 1996, la p. 414, unde scrie:
Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Ultimatumul a fost lapidar şi lipsit de orice echivoc. În haosul în care a urmat, generat de o retragere românească dezordonată, s-au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit sa se întâmple. Populaţia evreiasca şi cea ucrainiana, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care făcuseră din aceasta provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii în retragere într-un fel care avea sa-i coste scump un an mai târziu.”
Se vorbeşte numai de răzbunarea românilor pe evrei. Aceea a dat cele mai numeroase victime - de ce?
Răspunsul nu poate fi decât acesta: pentru că evreii au furnizat cel mai mare număr de colaboraţionişti. Aşadar nu a fost răzbunare pe o etnie, deşi textele publicate de evrei denunţă “rasismul românilor încă din 1867!” (cine acuză: rasiştii, antigoriştii, antiromâniştii!), ci pe o categorie de cetăţeni români din Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa: trădătorii de ţară, în Săptămâna Roşie agresori ai militarilor în retragere, ai refugiaţilor (sub pretextul adus din Galiţia: “autoapărarea”), ucigaşi ai multora, colaboratori voluntari şi zeloşi ai ocupantului sovietic, angajaţi în Armata Roşie, luptători împotriva Armatei Române.
După 22 iunie 1941 mii de ne-evrei: români, ruşi, ucraineni, ţigani, bulgari, găgăuzi, armeni au fost bătuţi, linşaţi, spânzuraţi, tăiaţi, arşi, ucişi din răzbunare de populaţia care avusese de suferit de pe urma faptelor murdare, criminale din acel an cumplit: 28 iunie 1940-22 iunie 1941.
Pe un văr al mamei, mobilizat, Cedarea 1-a surprins pe malul drept al Prutului. Familia îi rămăsese în Basarabia. Un an încheiat nu a avut ştiri. După 22 iunie 1941 s-a propus voluntar, să meargă în fruntea unităţii, ca unul care cunoştea terenul spre satul natal, pe Răut, la 30 kilometri nord de Orhei. Nu i s-a acordat. A dezertat şi s-a dus acasă… Unde nu a mai găsit pe nimeni din numeroasa-i familie (cam un sfert din sat): încă din august 1940 tatăl său fusese împuşcat în curte, fiindcă se opusese arestării (era primar); mama şi un frate: deportaţi; soţia şi fetiţa se ascunseseră în pivniţa unor vecini… Numai că un om din sat, care tare ar fi vrut să pună mâna pe casa celui care îi adăpostea pe ascunşi, denunţase. Enkavediştii, în bună tradiţie rusească, nu ezitaseră: trăseseră cu mitraliera prin gura pivniţei, unde se aflau alte femei, alţi copii - apoi îi împuşcaseră, în curte, pe toţi membrii familiei găzduitoare. Aflînd ce se întâmplase cu un an în urmă, unchiul meu a pus mâna pe primul obiect găsit, un hârleţ, şi 1-a ciopârţit pe consăteanul denunţător - rudă pe departe. A fost judecat pentru dezertare şi pentru omor şi internat într-un azil.
Răzbunări sângeroase au avut loc după 22 iunie 1941 în fiecare localitate din Teritoriile Ocupate de ruşi în 28 iunie 1940. Victime - de astă dată: cei care din interes material, din pizmă, din prostie, din convingeri politice, din ură (mai ales din ura de rasă a evreilor, ură oarbă, luătoare de minţi) faţă de români, îşi denunţaseră concetăţenii, cunoscuţii, vecinii, chiar neamurile, colaborînd cu ocupantul, cu duşmanul, astfel participînd activ la teroarea bolşevică.
Desigur, “nu toţi evreii” au colaborat - ca să vin în întâmpinarea celor care mă vor acuza că generalizez-”antisemitizînd” (ca grijuliii cu limba română în raport cu Holocaustul: Buduca, Gârbea, Andreescu observînd că eu scriu “evreii” şi nu absolvitor: “unii evrei”, dar prefacîn-du-se a nu fi băgat de seamă afirmaţia urlată de Laureatul pentru pace Wiesel, în prezenţa mută a altfel guralivului Shafir la Sighet, în 2002, mult mai gravă, pentru că totalizatoare: “România a ucis, a ucis!).
Fiindcă din 1965, când am reieşit la suprafaţa pământului din închisori-deportări şi am început a mă exprima şi prin scris, am făcut bătături de pe urma învinovăţirilor de “antisemitism” (sic), venite dinspre stânga: de la fosta-actuală-eterna-Securitate; simultan, de “jidovism” (re-sic), dinspre dreapta: actuala-”fostă-Securitate-eternă”. Sigur este: nu am auzit - nu am auzit, eu - să fi existat un singur evreu, atunci-acolo, în Basarabia-Bucovina Săptămânii Roşii (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat măcar verbal - necum să se fi opus coreligionarilor beţi de ură(-de-rasă, nu de-clasă), dedaţi la acte de pură bestialitate, victime: militarii români în retragere, românii civili porniţi în refugiu…
Pe mine evreii nu au cum să mă culpabilizeze cu Holocaustul ale cărui victime au fost ei - altcândva, cronologic după Holocaustul nostru - provocat şi de ei. Nu sunt german, nici francez, nici ungur, să tremur de fiecare dată când un evreu se încruntă la mine. Sunt român basarabean şi am fost, cu întreaga familie a mea, cu neam de neamul meu de români abandonaţi în iunie 1940 ruşilor, ca toţi basarabenii, bucovinenii, herţenii, victimă a bolşevicilor, dintre care o bună parte: evrei. începînd din 28 iunie 1940 noi, românii am fost victime ale străinilor-vânzătorilor, pe pământul nostru, cotropit: ne-au hăituit, ne-au terorizat, ne-au jefuit, ne-au înfometat, ne-au ars cărţile, ne-au lăsat fară părinţi, ne-au deportat - când nu ne-au asasinat, ca apoi, în gropi comune, să ne presare cu var viu - ei, bolşevicii ruşi, cu slugile lor credincioase: evreii.
Ca român basarabean am fost printre primii care mi-am asumat păcatele comunităţii mele, româneşti: persecutarea, martirizarea, în timpul războiului, începînd din 22 iunie 1941, a evreilor şi a ţiganilor, (deportaţi în Transnistria doar pentru că erau evrei, ţigani. Oricâte circumstanţe atenuante am evoca-invoca, comparîndu-ne cu germanii prin actele de “omenie românească” ale unor soldaţi, ale unor jandarmi, nu putem nega: în Transnistria oameni nevinovaţi, civili - nu erau “cadre” bolşevice: acelea fuseseră grabnic evacuate de sovietici; nici prinşi cu arma în mână, luptînd împotriva Armatei Române: aceia fuseseră împuşcaţi pe loc, în Basarabia, în Bucovina - au fost jefuiţi, umiliţi, chinuiţi, înfometaţi şi, vai: asasinaţi. Fapte prin care românii participanţi s-au umilit-degradat singuri şi au degradat-umilit întreaga noastră comunitate. Adevărat, nu pentru acest motiv au fost condamnaţi, mulţi executaţi, după august 1944 8).
Aşadar: nu eu sunt dator, primul, să răspund la acuzaţiile de “antisemitism”, de masacrare a lor, ei să răspundă întâi la acuzaţiile noastre, doar este limpede că Holocaustul Roşu pus la cale şi de ei a început pentru noi, românii, cu un an mai devreme decât al lor: la 28 iunie 1940.
Iar al nostru nu s-a încheiat nici azi.
Întrebare - nu neapărat retorică:
Câţi dintre evrei, ca cetăţeni români, deschiseseră gura, protestînd în iunie 1940 împotriva ocupaţiei ruseşti a României, ţară şi a lor; împotriva regimului bolşevic, străin tuturor românilor, instalat întâi în provinciile Ocupate, apoi, după 23 august 1944 în Tara Ocupată? În închisori, domicilii-obligatorii nu am întâlnit opozanţi evrei ai comunismului impus în România şi nu am auzit să fi existat - români ca cetăţenie, nu ca sionişti. Câţi evrei români deschiseseră gura, măcar de formă, între februarie 1977 şi decembrie 1989, pentru apărarea drepturilor omului în România? Îl detestau pe Ceauşescu, o mărturiseau la closet, dar câţi i s-au opus, pe faţă, ridicînd glasul în favoarea şi a ne-evreilor, concetăţeni ai lor? - eu nu cunosc un singur evreu care să se fî manifestat măcar ca “disident”. Câţi dintre evreii români, deveniţi, din ordin, vânători de antisemiţi, după decembrie ‘89, înainte apăraseră valorile umane pe care, acum, pretind că le-au apărat de când se ştiu?
Unde erau, în România lui Ceauşescu, de pildă în primăvara anului 1977 vâşinskii de după-22-decembrie-89-fix: Andrei Cornea, Dorel Dorian, R. F(eldmann) Alexandru, Katz, Radu şi Al. Florian, Eshkenazy, Neumann, Volovici, Voicu, Oişteanu, Teşu Solomovici, Anca Răutu, Ornea, Cosaşu, Măria Banuş, Ianoşi, Wald, Nina Cassian, Radu Bogdan şi ceilalţi curajoşi târâtori-pe-burtă, colaboraţionişti dovediţi? Nu i-am văzut, nu i-am auzit. Cum se manifestaseră, până în 1989, împotriva persecuţiilor la care erau supuşi concetăţenii lor din ţară evreii ieşiţi: M. Shafir, Norman Manea (el 1-a “înfruntat” pe Eliade la 6 ani după moarte, pe Ceauşescu: niciodată, fie şi asudînd-tremurînd la adăpost, întâi la Berlin, unde pretindea că este… exilat - exilat cu paşaport RSR?, apoi în America); R. Ioanid (citez din macabeul holo-caustolog: “am fost descurajat de a interveni în favoarea lui Radu Filipescu, arestat” şi: “în fapt, am spus că nu vreau să-mi expun fami¬lia”…- e-he, alibiul cu familia, nu doar la “antisemiţi”, ci şi la sioniştii securişti!); Isac Chiva, Chapier, Moscovici (tatăl şi fiul), politrukul Perahim (tatăl şi fiul: Tudor Eliad, devenit băiat de prăvălie al lui V.C. Tudor), Mirodan, V. Socor, S. Damian, Bianca Marcovici, Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă, Lilly Marcou, Tertulian, Ana Novac, Nina Cassian, Volovici, Oişteanu (oarecare excepţie: V. Tismăneanu). Cei care, abia după ce au primit semnal de la Washington, au început să răcnească în cor, denunţînd… antisemitismul - prezent - al românilor (”Holocaustul românesc” pentru care trebuie să plătim miliarde de dolari)- vocea a doua fiind ţinută de altă brigadă agitprop alcătuită din neruşinaţi ca Nina Cassian, Măria Banuş, Crohmălniceanu, Tertulian, Cristina Marcusohn-Boico plângîndu-se că în România fuseseră, bieţii, persecutaţi ca… evrei şi comunişti! - ei care făcuseră parte din tagma profitorilor, a marilor persecutori-reeducatori-bolşevizatori, culpabilizatori ai românilor - ca evrei-comunişti!
Există mulţi evrei cu simţul adevărului, al justiţiei, al normalităţii - voi cita pe larg din mărturiile câtorva, scrise, în legătură cu “Basarabia şi Evreii”. Dezbatere ori doar enunţare considerată de eternii Paznici de Noapte de la Poarta Templului Istoriei Mistificate: “trădare” (din partea evreilor normali), iar din a goi-lor: “răbufnire fascistă”, “antisemită”, “trivial negaţionistă”… Cum altfel, dacă analfabetizatorii de ei nu ţin seama - pentru început - de falsitatea, de idioţenia termenului “antisemit”, când semiţi (de la Sem) sunt şi maltezii şi berberii şi arabii şi, cine ar crede, azi, în Israel: palestinienii, dragi tovarăşi de alte naţionalităţi! *)
Nu voi face ca “unii evrei, nu chiar toţi, doar o mică zdrobitoare majoritate” care afirmă despre toţi polonezii: «au supt antisemitismul odată cu laptele matern»; care spun despre toţi românii: «sunt fascişti-legionari» - adausul: «antisemit» avînd rol de întărire…; şi care mai afirmă: “Pogromul de la Iaşi (din 29 iunie 1941, precizarea mea, P.G.) are rădăcinile (…) în sistemul oficial antisemit de guvernământ, inaugurat la 1867 şi aplicat vreme de o jumătate de veac cu nezdruncinată perseverenţă…” - am citat din Matatias Carp, la al cărui studiu în 3 (trei) volume mă voi opri într-un capitol întreg.
Fireşte, “nu (chiar) toţi-toţi-toţi evreii”, care au scris despre cauza “masacrării din senin” (!?) a evreilor de către români, între 1941 şi 1943 ignoră cu o superioritate-de-rasă inadmisibilă (şi analfabetă - să facă asta din analfabetism?, ei, Oameni ai Cărţii?) - adevărul istoric, aşezat cronologic:
- întâi - 28 iunie-3 iulie 1940 - a avut loc părăsirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa: în timpul evacuării tragice victime au fost românii şi doar ei;
- apoi - după un an şi o zi (la 29 iunie 1941) a fost Pogromul de la Iaşi, primul act sângeros - victime: evreii din România.
Adevăr care mai spune: “evacuarea” armatei şi a civililor din Teritoriile Ocupate în iunie-iulie 1940 a constituit, din partea evreilor, nu a ruşilor ocupanţi prilej de agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştină (încălcarea Poruncii a 6-a!);
Şi încă mai spune cronologia: agresiunea din partea evreilor în timpul evacuării militarilor, a civililor români din teritoriile cedate a semnificat “Ochiul”-prim;
Ce s-a întâmplat - după un an de zile - inadmisibil, reprobabil, criminal, condamnabil (dealtfel vinovaţii au şi fost condamnaţi, mulţi executaţi până în 1951 - vezi Nota nr. - a fost replică la agresiune, “Ochiul” scos pentru Ochiul scos:
Răzbunarea românului (şi) pe evreu - de la individ la individ - pentru răul personal făcut individului.
Pedepsirea, de către stat a cetăţenilor români (nu doar evrei) vinovaţi de colaborare cu inamicul pe timp de război, pentru răul făcut comunităţii noastre, mai ales prin înrolarea voluntară, entuziastă în Armata Roşie, inamică şi lupta şi ura, feroce împotriva Armatei, deci a ţării lor: România.
Adevăruri evidente susţinute şi de evrei normali ca Nicolae Minei-Griinberg, Moshe Carmilly Weinberger, Barbul Bronştein, rabinul Alexandru Safran, Al. I. Zissu, Mişu Benvenisti, Wilhelm Filderman, fost preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România în anii ‘40 (vezi “Situaţia…” reprodusă în Nota la primul capitol al cărţii de faţă).
Acesta din urmă, W. Filderman este autor, nu doar al unui jurnal, furat de la Paris şi dacă nu distrus de arhiviştnicii telavivioţi, atunci “toaletat” - ca al lui Sebastian - deocamdată decretat “neconsultabil”; dar şi al unei declaraţii numită “Testamentul lui Filderman”: document ignorat, ocultat de fabricanţii de istorie (scuipători ai veninului urii oarbe pe toţi românii, pentru a oculta crimele lor şi ale ungurilor: coralnicii sionişti din comandoul-Ioanid) - după ce fusese interzis, din 1948, considerat, prin decretul Pauker-Răutu-Kişinevski: “fiţuică fascistă, antisemită”!
Iar dacă mincinoşi, escroci, hoţi de documente, calomniatori ai românilor ca Wiesel, Braham, Ancei, R. Ioanid, Shafir şi A. Pippidi, M.D. Gheorghiu, Laszlo A. îi consideră în continuare “fascişti”, “antisemiţi” pe Antoneşti, să citească ce scrisese Mihai Antonescu: “Am lăsat să intre în ţară evreii refugiaţi din alte părţi şi mai ales cei veniţi recent din Ungaria, adică unii din Transilvania de Nord, pe care nu-i consider unguri, ci români…”
Poate că, în mare mila lor, vor tăcea trei minute (după 60 ani de monolog continuu, furios, isteric, acuzator) şi îi vor lăsa să vorbească pe doi martori înalt credibili, aflaţi în miezul evenimentelor din acea perioadă cumplită.
Mai întâi un fragment din “Testamentul lui Wilhelm Filderman”, act legalizat la New York în 1956:
“Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei, ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste din România, oprind toate activităţile teroriste al Gărzii de Fier din 1941 şi suprimînd toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzînd unei întrebări a lui Antonescu, la procesul său -montat de comunişti - am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă (…) în timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste (…) Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei, în momente de grele încercări din timpul Imperiului Nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure împotriva evreilor. El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria, a căror viaţă era în pericol!”
Apoi un pasaj din scrisoarea de mulţumire adresată la 26 iunie 1944 de Al. I. Zissu lui Mihai Antonescu, prim-ministru:
“(…) şeful unui guvern obligat să asculte de poruncile neîndurătoare ale unui tragic război, hărţuit de greutăţi inexplicabile, pus mereu în situaţii penibile şi aproape insurmontabile” “(…) larga toleranţă a guvernului dumneavoastră faţă de exodul evreilor unguri, polonezi etc, care au găsit şi continuă să găsească aici un refugiu sigur şi putinţa unei definitive salvări prin emigraţie (…). Şi dacă astăzi evreimea din Ungaria urcă însângeratul calvar pe care a pătimit şi pierit iudaismul polonez, iar cel bulgar urcă acelaşi rug, noi, evreii români suntem mereu oblăduiţi de guvernul dumneavoastră, care se străduieşte să îndulcească restricţiile şi să înlăture măsurile impuse de împrejurările haine “.
Aceştia - evreii normali - au fost acuzaţi de “ploconeală” în faţa autorităţilor (ce ar fi trebuit să facă: să-i asasineze pe antoneşti? - cu ce rezultat?), sânt trataţi de membrii Biroului Politic al Comitetului Central al Sionismului Komisarnik (b) mai rău decât goii, consideraţi “trădători”-după apucătura bolşevică: duşmanul-de-clasă este mai puţin foarte-periculos decât fostul tovarăş, trădător.
De ce: trădători? Fiindcă, deşi evrei, spun adevărul-adevărat, nu cel insistent, discret - ba chiar: secret - recomandat?
Ei, da: cine nu cântă în Fanfara Armatei Roşii de la Tel Aviv, sucursală: Washington - nu are dreptul la cuvânt!
Singurul răspuns (nu de justificare, ci de explicare):
Comportamentul bestial, criminal al românilor faţă de evrei, începînd din 29 iunie 1941, îşi găseşte cauzele cu un an mai devreme, în 1940, în Basarabia şi “problema evreiască” (sau în: “Evreii şi Problema Basarabiei”), iar cele mai îndepărtate… .. .în Revoluţia Bolşevică de la 1917;
Şi dacă din 1878?;
Nu cumva de la promulgarea Constituţiei din 1866?; Şi dacă de la 1831 (Regulamentul Organic)?

NOTE

1) A devenit indecentă, grotescă târguiala, cearta în jurul numărului evreilor omorîţi de români.
Evreii au decis cu de la sine putere: “cifra” este - “odată pentru totdeauna” - 400.000, au şi scris-o pe Memorialul de la Coral. Crezîndu-se în continuare în Lagărul Sovietic, unde făceau legea-adevărului-de-clasă (şi de-rasă), în Rusia din 1917, în România între 1940 şi 1989 - sunt, nu doar miraţi de “obrăznicia”, de îndrăzneala românilor de a încerca să nuanţeze “cantitatea” (şi nu fapta!): au început să zbiere că se contestă adevărul unic, imuabil: cel evreiesc, impersonalul indicînd păcatul de moarte al goi-lor de a pune la îndoială cuvântul evreilor.
Din februarie 2004, în săptămânalul Observator cultural, asistăm la dezolantul spectacol dat de “istoricul” J. Ancei (notoriu falsificator de istorie, prin statistici traficate), revoltat de modesta băgare de seamă a lui Andrei Şiperco în legătură cu “Bilanţul Holocaustului din România”. Departe de a se angaja într-o dezbatere onestă, J. Ancei tună şi fulgeră, nu pentru că i se corijează “cifrele” (toţi greşim, li se întâmplă chiar şi statisticienilor, nu?, darmite sioniştilor!), ci pentru că un nemembru al staff-ului are insolenţa să contrazică ce a scris el - membru eminent - negru pe alb; “odată pentru totdeauna”, vorba tovarăşului său de bolşevism în România, Radu Florian. în zadar îi cere Andrei Şiperco unui ins structural de rea-credinţă, să aibă… bună-credinţă. Care: bună? Care credinţă? Dar J. Ancei este ceea ce a fost (şi va fi): un mincinos, un obraznic, un traficant de adevăruri istorice - nici mai mult, dar nici mai puţin.
Pe urmele lui J. Ancei şi ale lui R. Ioanid, negustori de cadavre, am consultat impozantul volum în limba rusă Evrei Moldovî realizat de un colectiv condus de S. Şpitalnic, apărut la Chişinău în 2002 cu girul Bibliotecii municipale “B.P. Hasdeu”, a Bibliotecii evreieşti “L. Manger” şi a Joint-Xui.
Este un catalog al intelectualilor evrei din “Moldova, în secolul XX” (ar trebui să se înţeleagă, “din R.S.S. Moldovenească”, în realitate aria geografică fiind mult mai întinsă: pe lângă Basarabia, provincie românească, este cuprinsă aici şi Bucovina de Nord (cu Cernăuţiul) precum şi o parte din Galiţia, din Ucraina - zonele Tiraspol, Balta, Odessa. Deasemeni, au fost incluşi nativi din alte provincii româneşti şi ruseşti, trăitori în “Moldova”. Ne-am oprit doar la “literatură şi artă” : scriitori şi critici literari, arhitecţi, pictori, sculptori, graficieni, istorici de artă, compozitori, interpreţi de muzică, actori, regizori: 251 de persoane.
Scriitori în idiş: 44, în rusă: 31, în română: 24. Total 99.
Nu vom pretinde că după 22 iunie 1941 soarta scriitorilor evrei din Basarabia, Bucovina ar fi reprezentat, proporţional, soarta evreilor ne-scrii-tori, dar observăm - din catalogul alcătuit de evrei:
Din cei 99 scriitori repertoriaţi au murit în “lagăre din Transnistria” - deci sub administraţie românească:
1. Goldenberg Mordehai - în 1941:
2. Trahtenberg Iosif - în 1941 (la Kameneţk-Podolsk);
3. Vainstein Israil - în 1942. Iar:
4. Breitman Motl : internat de către români în lagăr, între 1941-1944, din fericire a supravieţuit, apoi “a trăit la Cernăuţi” - după expresia alcătuitorilor.
Sub administraţie sovietică, începînd din 1938, pentru cetăţenii sovietici din “R.S. Autonomă Moldovenească” - au murit sau dispărut în Gulag:
1. Gaisiner Gherţ;
2. Pincevski Moşe;
3. Iankilevici Iankel;
4. Terziman (Alterson);
5. Lehtsir Samuil -
Iar următorii scriitori evrei au supravieţuit (Gulagului):
6. Saktsier Motl
7. Kharats Iacov
8. Iakir Iacov.
Arhitecţi, ingineri constructori, urbanişti - total 32
1. Aroni Samuel, inginer constructor, a fost internat de români în ghetoul din Kişinău. A supravieţuit - după liberare a lucrat în Australia, în
California, în Israel.
Plasticieni - total 30
1. Beierman Mendel, grafician, cronicar de artă - a fost internat în Gulag în 1942, reabilitat în 1956
2. Brazer Abram, sculptor, grafician - decedat în ghetoul din Minsk în 1942
3. Kogan Moisei, sculptor, grafician - decedat în Gulag (1942)
4. Sinitza Zinovie, pictor, în 1940 internat, de către români în ghetto; “în timpul războiului”, în Gulag, pentru 8 ani
Muzica, teatru, cinema - total 90
1. Tkaci Efîm - instrumentist, pedagog: a fost internat în gheto de către români, în Transnistria - a supravieţuit
2. SchiIdkret Moritz, violoncelist - la 78 ani a fost internat de către români în gheto, unde a şi murit, în curând (1941).
După cum se observă, cel mai greu tribut l-au plătit scriitorii. Apoi artiştii plastici. Administraţia românească are pe conştiinţă internarea a 8 oameni de cultură şi moartea a 5 dintre ei. Şi unul singur ar fi fost prea-mult.
Să se remarce: cu excepţiile indicate, intelectualii evrei din “Moldova” s-au/au fost evacuaţi în interiorul Rusiei.
2) în ebraică goi este singularul; pluralul: goim. Motiv pentru care în româneşte singularul (goi) sună ca un plural. Este bine să se evite folosirea pluralului în româneşte - recomandare pe care autorul rândurilor de faţă nu a reuşit să o respecte…
3) întru ilustrare, citez din Minai Shafir:
“Bunica mea [era] de origine budapestană. (…) ajungînd la dânsa la Timişoara, m-am adresat bunicii în limba română. A rămas ca un stâlp de gheaţă, în toata statura ei impozantă şi mi-a răspuns în limba germana (pervers, dar aceasta era limba familiei, nu idişul, pe care l-am învăţat cu ajutorul ebraicii şi al germanei în… Israel): “«/« această casă, se vorbeşte româneşte numai o dată pe săptămâna, şi atunci numai la bucătărie». Adică cu servitoarea ” (subl. m.).
Locul scenei relatate de M. Shafir: Timişoara, Republica Populară Română; timpul: între 1945-1965. Atunci-acolo existau legi care pedepseau cu închisoarea “ura de rasă” - numai cea care i-ar fi vizat pe evrei, pe ţigani, pe unguri, pe ruşi; nu şi ura-de-rasă vizîndu-i pe români - mai ales când ea venea de la un evreu-ungur. Egalitate în faţa legilor sovietizatoare? Nu şi pentru căţei, fiindcă… “Azi ţara ta e casa mea”, aşa suna varianta lor a imnului ţării noastre.
Bunica budapestană a lui Mihai Shafir se prefăcea că nu ştie (nepotul său la fel) că în Vechiul Regat, până la 23 august 1944 - adică: până la invazia bolşevicilor - când spuneai: “unguroaică”, înţelegeai: “servitoare”.
Imprudent, M. Shafir declară: “Din partea mamei străbunicul fusese arendaş în Moldova (…) (acum vedeţi cine e vinovat pentru 1907)”…
Nu abia acum “vedem”; acum ni se confirmă ceea ce ştiam, în ciuda “istoriei României” impusă de Răutu, Roller şi alţi komisari bolşevici.
După război vinovaţii unguri şi vinovaţii români (de acte de cruzime, de asasinate) nu au fost judecaţi după aceeaşi Balanţă, nu au fost pedepsiţi cu aceeaşi Sabie. Ultimul soldat român (nu mai vorbim de jandarmi!) care, din ordin, însoţise o coloană de evrei în Transnistria a fost judecat pentru “crimă împotriva omenirii” şi condamnat; în schimb criminalii unguri, asasini ai românilor nord-transilvăneni nu au fost identificaţi şi de justiţia comunistă maghiară. Ba chiar jandarmi unguri, care au ucis “doar români” ne-urmăriţi penal, au devenit miliţieni şi securişti (români!), devotaţi apărători ai sovietismului în România - până în 1956. Singurii pedepsiţi (de către Justiţia Divină) au fost bestiile care, după 20-30 ani, temîndu-se că, în sfârşit vor fi demascaţi şi judecaţi, de spaimă, s-au sinucis. Nu oricum. Ci spânzurîndu-se. Ca Iuda.
( Va urma )

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII

August 31st, 2009 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 3,831 views

Paul Goma

MARTIRIUL BASARABIEI ŞI AL BUCOVINEI DE NORD ÎNTRE  28 IUNIE 1940 ŞI 22 IUNIE 1941

Prima perioadă de teroare: evacuarea: 28 iunie - 3 iulie 1940:

“La Chişinău era exercitată [teroarea] de către tradiţionalele «patrulele de autoapărare» (sic) cu sediul pe strada Armenească şi dirijată de faimoasa “Rozenberg cea Roşcată”, de Bubiş, de Klinicikov şi de Melnic. Avocatul Steinberg a acţionat independent o vreme, apoi a fost cooptat de patrule”.

A doua perioadă: de la 3 iulie la sfârşitul lunii august:

Preluarea administraţiei de către funcţionari aduşi din Rusia;
“- înlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali (sic)» cu «truditori NKVD profesionişti»;
“- Arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu România din 1917: 5 foşti deputaţi în Sfatul Ţării (printre care: Ion Codreanu, Leancă, Secară, Catelli), un fost senator, acuzaţi de… trădare de patrie (sovietică, se înţelege);
“- foşti ofiţeri în Armata Albă;
“- funcţionari civili şi militari - aceştia au fost transferaţi pentru mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd că nu mai era loc la Chişinău”.

“Sărbătorirea liberării Basarabiei de sub jugul boierilor români -la Chişinău - la 6 iulie 1940:
“Statuia regelui Ferdinand pe care evreii scriseseră lozinci profanatoare şi antiromâneşti a fost învelită în pânză roşie şi împodobită cu portretul lui Stalin; pe coloanele Clopotniţei Catedralei (învelite în roşu): portretele lui Stalin şi Molotov;
“În tribuna oficială: N.S. Hruşciov, comisarul Mehlis, mareşalul Timoşenko (el condusese «operaţiile militare»).
“Reprezentanţi ai truditorimii localnice”: fratele lui Timoşenko, ţăran analfabet din Furmanovka, Cetatea Albă; Krîlov, primarul Chişinăului, Sviridov, responsabilul Komsomolului.
“Cordoanele Gărzii de Onoare (comandată de generalul NKVD Bodin) erau alcătuite din: trupe NKVD şi trupe S.S. (un batalion de S.S.-işti se afla în Basarabia, pentru a-i conduce în Germania pe coloniştii germani din Sud)” [vezi şi mărturia lui Gr. Vindeleanu]“.

“În această perioadă au fost confiscate aparatele de radio şi introdusă radioficarea.
“S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.
“La 2 august a fost adoptată legea de «Alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale».
“Tot atunci s-a declarat «reunirea RSSMU cu RSSAM»(Î)

“Noul preşedinte al guvernului, Konstantinov anunţă că Nordul [judeţul Hotin] precum şi Sudul [judeţele Ismail şi Cetatea Albă] nu mai fac parte din Basarabia, ci din… Ucraina”.

Organizare:”RSSM(U) condusă de o «comisie guvernamentală creată de către Sovietul Comisarilor Poporului» în care intră: “- tov. Ilinski, locţiitor al preşedintelui (Konstantinov); “- tov. Sazîkin - ministru de Interne “- tov. Orlov, şeful Cârmuirii Republicane (?) “- tov. Soracian, - gospodăria comunală “- tov. Melnic, preş. al sovietului orăşenesc Chişinău”. După cum se vede: nici un aborigen…

Imediat după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei cu entuziasm: La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca:
«Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!»
Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol).
La Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostineţchi, procuror: Boris Cogan, Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei regale şi le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în retragere şi a tras cu arma în… statuia lui Vasile Lupu…
La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand;
La Tighina: “comitetul de primire” (a sovieticilor) a fost animat de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris;

“Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau terorizaţi, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»”.

“CADRELE BOLŞEVICILOR Alexandru Moraru “(documentele acuză regimul sovietic) materiale noi din arhive vechi
“Procesul de colonizare a Basarabiei, început în 1812 de autorităţile Rusiei ţariste după ruperea ei din trupul Moldovei, a avut un impact tragic pen¬tru românii basarabeni şi extrem de favorabil pentru străini. Amestecul populaţiei locale cu tot felul de veniţi (ruşi, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulgari, nemţi, ţigani) şi deportarea a sute de mii de familii basarabene în Ucraina, Altai, Siberia, preponderent din cei mai avuţi, avea un scop: de a distruge structura etnică românească şi de a schimba raportul de forţe în favoarea celor împro¬prietăriţi de guvernul ţarist din contul populaţiei locale deportate.
“Unii istorici consideră că anume de atunci au început toate nenoroci¬rile. Străinii au pus stăpânire pe economie, comerţ, politică şi cultură. Pământul mănos, frumuseţea naturii, oamenii harnici, buni, primitori şi în majoritate “cu capul plecat” i-au făcut pe străini să creadă că şi-au găsit, pământul făgăduinţelor. Din aceste motive au început să-şi aducă părinţii, fraţii, prietenii; să cumpere imobile şi proprietăţi funciare la un preţ de nimic, devenind adevăraţii stăpâni ai guberniei Basarabia.
“Perioada anilor 1918-iunie 1940,când populaţia Basarabiei prin act legislativ al Sfatului Ţării s-a reunificat cu Ţara, a fost o perioadă de ascensiune naţională. Au fost stabilite principii marcante ale democraţiei. Autorităţile române n-au recurs la violenţă pentru a schimba raportul de forţe în favoarea românilor basarabeni, n-au au fost făcute deportări, fiind păstrată componenţa etnică constituită de Rusia ţaristă. Aceasta înseamnă că întreaga masă de ruşi, evrei şi ucraineni cum s-au stabilit în oraşe şi orăşele până în 1917, aşa au rămas, în mediul rural reprezentanţii acestor naţiuni nu prea se stabileau cu traiul, probabil din motiv că la sate posibilităţile de a face politică sunt mai mic, în aceiaşi ordine de idei trebuie să clarificăm un lucru de la bun început: nici ruşii, nici ucrainenii veniţi în Basarabia nu se compară cu cei din patrie…Pe parcursul materialului, nu intenţionez să ofensez o naţiune oarecare, mă refer doar la o anumită categorie de “internaţionalişti”.
“Dar să revenim la anul 1940.
“După cum afirmă cunoscutul istoric Florin Becescu, despre evenimen¬tele care urmau să se desfăşoare în iunie 1940 populaţia evreiască a fost înştiinţată şi pregătită din timp.
“Dovada constă din unele măsuri de prudenţă ale comercianţilor-pre-ponderent evrei. Astfel, până în iunie 1940 erau destul de insistenţi, propunând mărfurile sale pe datorie. Iar din partea a 2-a a lunii iunie 40 acestea refuzau orice livrare de mărfuri în credit.
“O parte din respectiva minoritate naţională, consideraţi în perioada aceea meşteri ai zvonurilor, îndeplinind misiunile Moscovei, lansau printre populaţie şi funcţionarii români o aberantă recomandare, că în cazul cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu e nevoie de părăsit aceste provincii, căci sub ocupaţia sovietică se vor obţine slujbe mai bine plătite. Mai mult decât atât, în taină deja erau constituite comitete speciale (compuse din principalele minorităţi naţionale: evrei, ucraineni şi ruşi), care aveau ca scop organizarea programului de primire a trupelor sovietice .
“În scopul de a demonstra credinţa sovieticilor, persoane din rândul minorităţilor naţionale, preponderent evrei şi ucraineni, înarmaţi în mare taină cu arme primite de peste Nistru cu câteva săptămâni înainte de ziua nefericită de 28 iunie, au omorât, batjocorit şi au adus mari stricăciuni ostaşilor, ofiţerilor români şi rudelor acestora. Există zeci de cazuri care demonstrează, că mulţi soldaţi români au fost împuşcaţi chiar în ziua aceasta ruşinoasă, fară a avea dreptul de a răspunde cu foc la foc.
“Cred că câteva exemple după aceste afirmaţii n-ar strica:
“La Chişinău, avocatul Carol Steinberg organizează, împreună cu alţi (…), comitetul de primire a bolşevicilor. Acest comitet, împreună cu multă populaţie evreiască întâmpină hoardele năvălitoare cu steaguri roşii şi cu placarde pe care era scris: «Bine aţi venit, v-am aşteptat 22 ani!».
La Orhei, capitaliştii (…) Trostineţchi, Cogan Boris, avocatul Rabinovici şi doctorul Burd, au format comitetul comunist (comitet pentru întâlnirea [întâmpinarea] eliberatorilor”, fiindcă comitetul comunist a activat în ilegalitate pe tot parcursul perioadei 1918-1940, fiind doar luat la evidenţa poliţiei judeţene - A.M.). Imediat după instaurarea regimului sovietic, Trostineţchi a fost numit prefectul judeţului, tipograful Malchevici - primar, Cogan Boris: procuror şi dr. Burd - medic primar al judeţului. Toţi aceştia la intrarea trupelor sovietice au ţinut discursuri prin care au adus cele mai grele insulte ţării noastre. (…) Rechis, fost funcţionar al prefecturii, a dat jos de pe pereţi portretele familiei regale şi le-a batjocorit în faţa mulţimii îmbătate de fericire, iar un soldat evreu concentrat, părăsindu-şi unitatea cu întreg echipa¬mentul şi ajungând în piaţa oraşului, a tras cu arma în statuia lui Vasile Lupu.
“La Rezina, evreii au ridicat statuia regelui Ferdinand şi în procesiune au aruncat-o în Nistru, întâmpinând pe bolşevici cu drapele roşii şi pâine şi sare. Aceleaşi fapte jignitoare la adresa demnităţii naţionale româneşti s-au întâmplat în târgul Teleneşti.
“La Tighina comitetul de primire a trupelor bolşevice a fost format din inginerul Mulmann, fost în serviciul primăriei, avocatul Titus Boris şi alţii. S-au ţinut de asemenea, discursuri pline de insulte şi s-a manifestat îndelung pe străzi, cu steaguri roşii. Ca la comanda, toate prăvăliile şi casele (…)
au fost împodobite cu drapelul sovietic. în aceeaşi zi s-au schimbat şi firmele.
“La Soroca, înainte de intrarea bolşevicilor s-au format gărzi (…) înarmate care au jefuit instituţiile publice şi casele particulare ale românilor. Au fost ridicate toate portretele familiei regale şi arse pe foc. (…) Din ordinul sovietelor în simbria cărora erau, evreii au organizat un întreg sistem de a împie¬dicare a evacuării Basarabiei. Jefuiau bagaje şi creau obstacole celor ce încercau să se refugieze, în special - funcţionarilor, pe care îi arestau pentru a-i preda sovieticilor. Au rechiziţionat, sub ameninţarea revolverului toate mijloacele de transport: trăsuri, căruţe, maşini, etc.
“Cu un an mai târziu, la 19 octombrie 1941 Mareşalul Ion Antonescu în răspunsul lui la cele două scrisori ale lui Filderman Wilhelm, Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România printre alte subiecte i-a adus aminte de anul 1940:
“”Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, când zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi în sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru până la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?
Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinile care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cît suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari.
Ce-aţi făcut Dvs..,anul trecut cînd aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smult epoleţii, le-au rupt uniformele şi cît au putut au omorât mişeleşte soldaţii cu bâte. Am dovezi.
Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.
în timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jale şi doliu în multe familii româneşti.
Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.
Sînt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.
V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?
V-aţi întrebat cîţi din ai noştri au căzut omorâţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., cîţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi - le veţi avea.
Sînt acte de ură, împinsă pînă la nebunie, pe care evreii Dvs.au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.” (subl. mea, P.G.)

“Zilele trăite la sfârşitul lui iunie 1940 au fost desigur din cele mai tragice pe care le-a trăit vreo dată neamul românesc şi constituie o perioadă neagră în istoria lui.
“Deja e pe sfârşite al 5-lea an din mileniului III, dar până în prezent există cărţi “închise în puşcării”. Pentru a confirma justeţea acestor cuvinte e de ajuns să vă propun să găsiţi de exemplu două cărţi considerate periculoase” până în prezent:
“1. Basarabia dezrobită (drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti), lucrare a Guvernământului Basarabiei apărută în iulie 1942 sub îngrijirea Institutului de Arte Grafice” Marvan” S.A.R. (292 pag.)
“În temeiul unui document de arhivă sovietic din 1940 - în 2003 pregătisem un material documentar intitulat “1940: când au năvălit “elibera-torii publicat în săptămânalu Glasul Naţiunii” în nr.24-29 din iulie-august. Acest articolul este o dovadă, prezentând câteva sute de argumente solide, inclusiv statistice, economice şi culturale, că spre mijlocul anului 1940 în Basarabia majoritatea oraşelor şi orăşelelor erau deja electrificate şi telefoni-zate, activau o sumedenie de şcoli, o reţea bună de şosele, biblioteci, magazine, cinematografe şi teatre. Pentru informare: în 1940, până la 28 iunie, în Chişinău erau mai multe cinematografe decât în 2005.
“Toate instituţiile statului aveau clădiri bine amenajate. Ţinând cont de faptul că toate aceste Informaţii au fost depistate din document rusesc scris de autorităţile sovietice după 2 luni de la ocupaţia Basarabiei de către URSS avem toate motivele să credem cele relatate mai sus. Tot în documentul cu pricina este inclusă şi prima împărţire administrativ-teritorială în proaspăt înjghebată de autorităţile staliniste RSS Moldovenească.
“Adică, după lichidarea structurilor statale româneşti (primării, prefec¬turi, judeţe etc.) sunt formate structuri după modelul sovietic (soviete săteşti, soviete raionale, soviete orăşeneşti, toate subordonate structurilor partidului comunist (bolşevic) din localitate, raion, oraş, republică etc.

( Va urma )

AddThis Social Bookmark Button

PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie - 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII (3)

August 12th, 2009 admin Posted in Eseu (1) No Comments » 2,176 views

Paul Goma

ATACUL SIONIST DE DUPĂ CĂDEREA ZIDULUI BERLINULUI

În România, imediat după “revoluţia din ‘89″, în campania de reactivare a Holocaustului şi de neutralizare a Gulagului (botezate: “de autoapărare”), a fost pusă la cale o diversiune cu imense, păgubitoare consecinţe pentru nefericitul nostru popor:
În primele săptămâni ale anului 1990 putchiştii sovietişti S. Brucan, P. Roman, I. Iliescu, V. Măgureanu, M. Caraman au inventat din nimic (dacă “nimic” poate fi o Unitate Militară a Securităţii) “o mişcare fascistă, antisemită”, care, prin pionii Odiosului Organ : Eugen Barbu şi CV. Tudor, urma să constituie pretextul distrugerii în faşă a oricărei tentative de opoziţie democratică. Tot atunci, prin “canalul american al lui Brucan” ca şi prin emisarul special al lui Iliescu şi al lui Roman, pseudonumitul bolşevic-tânăr “Radu Ioanid”, a fost imaginată-programată diversiunea Holocaustului în România.
În anul următor strategia axei Bucureşti-Washington-Tel Aviv a fost materializată astfel:
1. La 1 iulie 1991 la Iaşi, Rosen Moses, a aruncat anatema:
“Românii sunt vinovaţi de lichidarea a 400.000 evrei”;
2. În 2 iulie New York Times a publicat discursul rabinului ceauşisto-securist (cel cu “400.000 victime ale românilor”);
3. A doua zi, 3 iulte(1991), tot în New York Times, Elie Wiesel ne-a ameninţat:
“Trebuie să ştiţi că dacă antisemiţii nu sunt criticaţi [înfieraţi] în public, veţi suferi. Veţi fi izolaţi, Occidentul vă urmăreşte cu mirare, cu spaimă, cu groază”;
4. La 11 iulie (1991) Senatul american, prin rezoluţia nr. 52, a arătat cu degetul acuzator poporul român: “antisemit, şovin, fascist”, “vinovat de reabilitarea criminalilor de război”.
Astfel comunitatea noastră românească, în integralitatea ei, a fost condamnată {preventivi) înainte - sic - de a fi judecată.
Ştiau Rosen şi Wiesel că minţind, încalcă Porunca: “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”? Ştiau. Puţin le păsa: în ochii unui evreu sionisto-komisarnik un neevreu nu va fi în veac “aproapele” său. Apoi: cum să conceapă ei, călăritorii că românii călăriţi vor îndrăzni, după decenii de piteştizare, să deschidă gura pentru a se apăra de calomnii, arătînd partea lor de adevăr? Care adevăr? Acela că un rabin bolşevic şi un dovedit falsificator de istorie, maghiarofil până la demenţă, ambii, până la 22 decembrie 1989, neruşinaţi lăudători ai Ceauşescului şi ai tiraniei comuniste din România, mint cu seninătate? Wiesel şi Rosen erau siguri: românilor - şi de către ei terorizaţi prin “profesorii de marxism-stalinism”, în cinci decenii de reeducare-culpabi-lizare - le este frică să gândească, necum să-şi sonorizeze gândul (să rişte puşcăria pentru “ură-de-rasă”, ca părinţii, ca bunicii lor?). Dacă se vor găsi doi-trei inşi să facă una ca asta, pe loc vor fi neutralizaţi, lichidaţi: întâi prin calomniere - în limba Securităţii: “depreciere”; prin izolare, desemnată ca: “destrămare” (termen şi realitate aduse-impuse de ei, primii NKVD-işti, veniţii pe tancurile sovietice), puşi la zid, trataţi de “trivial negaţionişti”, de “fascişti-antonescieni”, de “legionari hitlerişti”, iar lovitură de graţie: “antisemiţi”! Pentru care motiv-pretext? Pentru -pretextul-motiv al nemaipomenitei crime de a fi contestat contestabilele lor afirmaţii.
Astfel şantajul cu “antisemitismul” nu numai că va închide gura victimelor comunismului - victime şi ale lor, ale evreilor comunizatornici - dar le va fi înalt profitabil, doar ei fixaseră la centimă preţul “recuperărilor”: zeci de miliarde de dolari aduşi pe tavă Israelului pentru cei… “400.000 evrei ucişi de români”.
400.000? Mai bine de jumătate din totalul de 756.930 al evreilor din România Mare, cea dinainte de 28 iunie 1940?; echivalentul totalităţii evreilor rămaşi în România Mică, astfel devenită după amputarea multor teritorii, în blestemata vară a anului 1940?; 400.000 de fiinţe omeneşti asasinate de români - “din senin, în mai puţin de un an”, cum clamează mosesiştii-wieseliştii-promaghiariştii, dublînd bilanţul şi aşa imens, greu de purtat? Nu “doar” 120.000? Nici “poate numai” 20.000? Sau 2.000? Sau…?
Ne târguim pe cadavre : mai-dă-stăpâne, mai-lasă-jupâne?; le preţăluim, le estimăm valoarea (de marfa)?; ne lăudăm cu numărul lor? *) Dar cât costă un om ucis? începînd de la câte victime se poate vorbi de crimă?; de la câte începe genocidul? Se poate vorbi fară jenă (sic) de “holocaustul din România”, cel care (din senin!) a provocat moartea a 400.000 de evrei, cum dezinformează dezinformatorii de şcoală veche şi verificată, bolşevică, asiată, avînd rădăcini adânci, naturale în Ceka, în MVD, în NKVD, în KGB (şi în CIA, dacă ţinem seama de aceeaşi cifră: 400.000 furnizată în luna mai 2006 de către ambasadorul USA, Taubman) - şi, consecinţă, nefastă: în Securitatea autohtonă, copie a Aparatului de Teroare sovietic, implantată-condusă-impusă în România tot de evreii sovietizatori, în majoritate evrei ruşi, apoi evrei unguri şi cehi, în ultimul rând (dar ce “rând”!) de evreii originari din România? Se poate scrie în piatră un astfel de neadevăr? S-a putut: după exemplul democraţiei inventată de greci (pentru ne-greci), Zece-Poruncile fuseseră inventate de evrei doar pentru goi 2\ nu şi pentru poporenii-aleşi.
După ce ruşii au ocupat România - în august 1944 - unul din marile-secrete-de-stat impuse de invadatori a fost numărul evreilor: în 1948, în Republica Populară Română (fără Basarabia, fără Bucovina de Nord, fără Herţa, fară Cadrilater), el era de peste un milion.
Întrebare legitimă:
De unde mai mulţi evrei în România-Mică, decât în România Mare, cea dinainte de “holocaustul românesc “?, se întreba retoric până şi un evreu comunist, statistician de formaţie, colaborator al lui Sabin Manuilă - apropiat mie. Ce fel de “Holocaust în România” acela care, departe de a diminua numărul evreilor, îl sensibil augumentase?
Bunul simţ şi aritmetica elementară contrazic teza “Holocaustului în România”: dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, ar fi fost evidentă… lipsa a 400.000 de evrei - simplu! însă pentru a nu se observa grosolana înşelătorie, evreii “români” au obţinut de la ocupanţii sovietici (nu a fost greu: “eşalonul superior” al ruşilor era alcătuit în majoritate de evrei) tăcerea asupra statisticelor. Tăcere acoperind atât… inexistenţa-lipsei (a celor 400.000 oameni “lichidaţi de către români”), cât şi sporul populaţiei evreieşti în România postbelică mult diminuată teritorial şi etnic (numai în Basarabia domiciliau, la 28 iunie 1940, 223.926 persoane - la care trebuiesc adăugaţi evreii nebasarabeni, cel puţin 150.000,răspunzînd “chemării” lui Stalin, trecînd Prutul în Teritoriile Ocupate de URSS, Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa).
Dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, după 22 iunie 1941, de unde a ieşit peste-milionul - de evrei - în România fară Basarabia, fară Bucovina de Nord, în 1945-1946?
După august 1944 în furgoanele Armatei Roşii au intrat în România câtă mai rămăsese, un imens număr de evrei. În majoritate (pro)veneau din Est, de peste Nistru (chiar şi de peste Volga) - ei formau grosul… “ucişilor în Basarabia şi în Transnistria”, care după 28 iunie 1940, când Rusia ne răpise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa (totalizînd 278.942 evrei), optaseră pentru Raiul Sovietic. Ei fuseseră concetăţeni de-ai noştri însă, din ordin, încă înainte de 26 iunie 1940, scuipaseră pe cetăţenia română, pentru a căpăta cinstea-de-onoare a paşaportului cu care se lăuda în versuri lungi şi mai cu seamă: late, Maiakovski (atât că ei nu se sinuciseseră din extatică satisfacţie proletară). Nimeni nu îndrăznise să-i întrebe (ar fi fost pe loc arestat şi condamnat pentru “ură de rasă”) cum, de la cine re-obţinuseră ei cetăţenia română? De-ar fi răspuns, ce ar fi răspuns: că nu de la autorităţile româneşti, ci de la ale sovieticilor ocupanţi?
Din aceeaşi direcţie ne-am procopsit cu foarte mulţi evrei din TransNistria, ştiutori de ceva româneşte; şi cu foarte, prea mulţi evrei-ruşi, vorbitori de autentică limbă-sovietică, cea din salcâm veritabil - ce conta: aşa, po ruski aveau să ne terorizeze în numele asiatismului bolşevic decenii şi decenii.
O mai mică parte, dar şi ea imensă, disproporţionată, mincinoasă privind motivaţia mutării în România ni s-a coborît cu hârzobul din cerul Nordului: peste o sută de mii de evrei unguri şi cehoslovaci, avînd cetăţenie şi sovietică, au fost trimişi în 1945 de ruşi în România, în virtutea “ajutorului frăţesc”, pentru edificarea poliţiei politice după modelul NKVD. “Tovarăşii frăţeşti” nu aveau nici o legătură cu Ardealul de Nord, nici cu România; nu ştiau româneşte, cei cunoscînd trei cuvinte refuzau sa le rostească - cum adică: să vorbească, ei, Marii-Maghiari şi Marii-Comunişti Internaţionalişti româneşte?; în România?; în fiecare zi a săptămânii? 3) Ca şi evreii basarabeni-transnistrieni aceştia erau cu toţii agenţi ai Kremlinului, aveau grade militare sovietice. Misiunea lor : de a ne frânge, supune, înrobi în numele Rusiei, cu metode ruseşti. “Ardelenii” îşi motivau cruzimea (şi-mai-maghiară-decât-ungureasca, bineştiută de olâhi de o mie de ani) faţă de băştinaşii total necunoscuţi lor, pretinzînd că ei se răzbună pe “românii fascişti care-i trimiseseră la Auschwitz”! - vezi declaraţiile iresponsabile, repetate al lui Elie Wiesel.
Toţi aceşti invadatori-colonizatori bolşevici în slujba Rusiei au devenit peste noapte - după ce fuseseră temeinic pregătiţi în Asia Centrală, începînd din toamna lui 1941, iar din 1945 în Centrul de Instrucţie de la Cernăuţi - feroci gardieni-de-Lagăr ai Barăcii România: procurori, securişti-anchetatori, securişti-torţionari, securişti-acuzatori, miliţieni, miniştri, directori, rectori universitari, preşedinţi-secretari de câte ceva, activişti de partid. În Bucureşti (ajuns “al doilea oraş maghiar din lume”) jumătate din cei nou veniţi cu mari sacrificii de (pe) la Budapesta intraseră cu grupurile, cu clanurile, cu triburile, cu detaşa-mentele-de-cavalerie-babeliană în “Conducerea Superioară”:
Întrebare legitimă:
De unde Dumnezeu, în România postbelică, atâţia “ilegalişti comunişti, supravieţuitori ai Auschwitz-ului “(ştiut fiind faptul: “Auschwitz” nu se află - totuşi - în… “Transnistria”)?
Contabilii de cadavre imaginare au fixat, la Washington şi la Tel Aviv cifra evreilor victime ale românilor: 400.000 (după cum deciseseră şi: “6 milioane de evrei victime ale fascismului”, fară a preciza: victime ale persecuţiilor sau asasinatelor?); “o dată pentru totdeauna”, cum întărise celula de partid komisarionist condusă de Radu Florian, marxist-stalinist - citeşte: mincinos de profesie. Să acceptăm macabra ilogică aritmetică doar pentru a nota neconcordanţele - deocamdată nu am spus: “falsurile grosolane”, nici: “minciunile sfruntate”- deocamdată.
În totalul de 400.000, pe lângă “sutele de evrei atârnaţi în cârlige, la Abator” 4) (nu “miile”?, ar mai fi contat un zero-două?) au fost incluse:
1) Cele “cea 12.000 victime de la Iaşi” 5) puse în sarcina României, deşi un istoric evreu, Nicolae Minei-Griinberg scrisese: “La proces (…) Sturmbannfiihrerul Heinz Ohlendorf care comandase Einsatzkomman-doul D «şi-a asumat personal răspunderea pentru un total de aproximativ 90.000 victime, printre care cele de la Iaşi, din iunie 1941»” (s.m.);
2) Cele “130.000 victime din Transilvania de Nord”, ocupată atunci de Unguri:
S-a precizat că s-a făcut dublă-contabilitate? Figurează aceste 130.000 de victime (în totalul de “peste 600.000 evrei din Ungaria pieriţi în lagărele morţii /s.m./ - cifră dată de rabinul Josy Eisenberg, anima¬torul emisiunii “La source de vie” de la televiziunea franceză) şi în/pe vreun memorial din Budapesta, acolo unde s-a decis soarta evreilor foşti cetăţeni români, deveniţi în septembrie 1940, cu jubilaţie, cetăţeni maghiari? Dacă da, de ce au fost trecute şi în sarcina românilor? Ca să indice “originea” lor? Care origine - mă rog frumos? Românească? Dar la Cedarea Ardealului, în 30 august 1940, Marii-Maghiari-Evrei lepădaseră “valahismul-împuţit” (”şi franţuzit” - ce oroare!) ca pe o rufa murdară, suportată o eternitate de 22 ani! “Totalul” zice: 130.000 sau 260.000? Orice devine posibil când cifrele sunt manipulate de un notoriu falsificator de istorie precum Elie Wiesel (de profesie încălcător al Poruncii: “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!) 6). El fusese cel care propusese-impusese “adevărul statistic general” publicat în anii ‘80 şi în revista franceză L ‘Express. Susţinut de Randolph Braham, bolşevic din Dej, fost “lucrător emerit la Institutul de Istorie al PCR din Bucureşti”, devenit “profesor american”, şi el “nemărginit specialist în problema Holocaustului”; de Eshkenazy; de Jean Ancei, traficant-ajustator al volumului de amintiri ale rabinului Safran, de inevitabilul R. Ioanid - cu toţii critici feroci ai “trădătorilor” Moshe Carmilly-Weinberger şi Alexandru Safran.
Viitorul laureat al premiului Nobel pentru pace - tot despre Elie Wiesel este vorba - minţea neruşinat…:
a) .. .prin omisiune:
Nu a suflat un cuvânt despre ocuparea, între 1940-1945, de către Ungaria, a unor teritorii din (Ceho)Slovacia, din Iugoslavia, din România, deci a minţit, trecînd sub tăcere responsabilitatea ungurilor, începînd din chiar septembrie 1940, în masacrarea românilor (peste 1.000 de oameni ucişi în primele zile după cedarea Ardealului de Nord, dintre care: la 9 septembrie, în comuna Trăsnea: 81 victime; în 13/14 septembrie, în Ip: 165 ; în jur de 100.000 tineri români înrolaţi cu forţa în armata maghiară şi dispăruţi pentru totdeauna pe frontul de Est; zeci de mii de români concentraţi în cumplitele detaşamente de muncă, în condiţii de pur sclavagism, scufundaţi şi ei în pământurile Ungariei-Mari, ale Rusiei, Poloniei, Germaniei), iar în 14 octombrie 1944 în măcelul de la Moisei; Wiesel nu i-a pomenit nici pe sârbi: 80.000 de persoane ucise, dintre care 18.000 numai în masacrul de la Bacika, operaţie de purificare etilică declanşată din ordinul amiralului Horthy, la 12 decembrie 1940 -supravieţuitorii refugiindu-se, unde?: în România!; nici pe evreii din Ardealul de Nord: peste 200.000, dintre care 36.000 din Maramureşul său natal, asasinaţi de unguri în 1941 Ia Kameneţk-Podolsk; la care se adaugă 418.000 de evrei din Ungaria propriu-zisă, deci fară cei din Voievodina şi din Slovacia, ocupate-administrate, nu de”horthyşti”, nu de “fascişti”, ci de unguri, de unguri fiind ei trimişi la moarte în lagărele de exterminare germane;
b) .. .prin inversarea culpei:
A trecut-o de la ocupant-şi-responsabil: Ungaria, la ţările (parţial) ocupate: (Ceho)Slovacia, Iugoslavia, România împreună cu… numărul victimelor. După “statistica” publicată în L ‘Express reieşea că Ungaria lichidase evreii “numai” în proporţie de vreo 40%, pe când “România fascistă”: peste 80% ! Realitatea - ca şi Moshe Carmilly-Weinberger, rabin şef al Clujului în timpul ocupaţiei maghiare - spune cu totul altceva: în afară de marele număr de evrei din Ardealul de Nord refugiaţi pe cont propriu în restul României - de unde plecaseră în Palestina, cu vapoare ale statului român - au fost sustraşi morţii în jur de 30.000 evrei, cu ajutorul actelor false furnizate de o reţea de persoane particulare şi oficiale, nu doar din anturajul Casei Regale, dar şi din al celor doi Antoneşti! Deşi scrisese în volumul de memorii AII Rivers Run To The Sea: “populaţia a primit cu bucurie intrarea trupelor maghiare în Sighet, mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii”, în anii ‘80, senin, a declarat la televiziunea franceză că, în aprilie 1944, la Sighet, familia îi fusese arestată, trimisă la Auschwitz de către… jandarmii români! (nu contează când, în timp, fusese scrisă cartea şi când fusese rostită “mărturia” la televiziune şi nu contează că, prin R. Ioanid a “dezminţit” spusele mele astfel: «Am scris adevărul în romanul…» şi a dat titlul unui roman; la care i se poate da peste nas astfel: «Ai scris într-o ficţiune /roman/ adevărul, însă la televiziune ai comunicat o “informaţie” - mincinoasă») : Wiesel face parte dintre evreii care nu se tem de contradicţii, sar uşure peste ele, ştiindu-se din principiu dispensaţi - ca evrei! - de proba adevărului - deci ne-supuşi Poruncii care pedepseşte minciuna; întâi acuză, abia apoi - şi numai dacă sunt repetat contrazişi - bolborosesc oarecari explicaţii care nu explică);
c).. .prin exclusivism: Wiesel, verticalul propovăduitor al eticii… cornercialo-komisariale, după ce l-a înălţat în slăvi, l-a lăudat-lins în lungiş, în cur-meziş pe Ceauşescu, a contestat existenţa comunis¬mului ca Rău simetric (şi în sinistră concurenţă cu nazismul), precum şi efectul: Gulagul - cu vehemenţa, cu îndârjirea, cu disperarea celui căruia i s-ar zmulge ceva ce aparţine lui şi numai alor lui: “unicitatea Shoah-ului ca genocid”(vezi comentariile de după Raportul Comisiei Tismăneanu în care purtătorul de cuvânt şi de servietă al lui Wiesel, istericul M. Shafir găseşte că singurul cusur al Raportului este folosirea termenului “genocid” în legătură cu crimele comunismului!). În virtutea acestui postulat, în vara anului 2002 Wiesel a refuzat să viziteze, la Sighet şi Memorialul Victimelor Comunismului - însoţit de indispensabilul Shafir - iar pe cei care l-au arătat cu degetul pentru acest gest incalificabil i-a tratat, cum altfel, de “antisemiţi”;
3) Sutele (miile?) de familii de evrei bogaţi care, din 1938, presimţind persecuţiile rasiale, iar din februarie şi până în 3 iulie 1940, temîndu-se şi de cele bolşevice inerente ocupării Bucovinei şi a Basarabiei, s-au refugiat întâi în restul României, apoi au plecat în Occident, nu în Palestina! Or absenţii (din România şi din statisticele ei) au fost consideraţi - de Comisia Wiesel - “lichidaţi de români”!;
4) Dispăruţii/deplasaţii spre sud : emigraţii la Palestina înainte şi în timpul războiului, mai cu seamă în 1944, când li s-au pus la dispoziţie nave (motivul: desigur, panica de care fusese cuprins guvernul constatînd că războiul în Est, alături de Hitler, este pierdut, însă şi “politica evreiască” a Antoneştilor, mult diferită de a lui Hitler): oricum nici ei nu au fost victime de sânge ai/ale românilor, “doar” vămuiţi-jefuiţi, ca să-şi plătească plecarea; aceştia au trăit, unii încă mai trăiesc în Israel, în Occident, însă, pentru că atunci dispăruseră de pe solul României (şi din scripte) au fost trecuţi abuziv la absenţi, deci au fost şi ei consideraţi lichidaţi de către români (dar cât au trăit nu au deschis gura, ca să spună că nu fuseseră ucişi, ba unii, după 23 august 1944, au fost securişti, torţionari, chiar ucigaşi, după care au emigrat în Israel, în Occident - a patra dublă contabilitate;
5) Tot la “victime ale românilor”- cele 400.000!, ucisele din senin, “din antisemitismul genetic” ! - a fost inclusă categoria cea mai numeroasă, alcătuită din dispăruţii spre Est, indicaţi astfel de memorialul Coral: “Basarabia iulie-august 1941 circa 180.000 victime, Transnistria 1941 circa 80.000 victime”.
După informatoriştii coralisto-sionisto-maghiarolatri ar rezulta că în 6 luni (iulie-decembrie ‘41) românii ar fi ucis 260.000 (180.000+ 80.000) oameni - în jur de 3.000 pe zi! - citeşte: cvasitotalitatea populaţiei evreieşti din Teritoriile Ocupate de sovietici în 28 iunie 1940).
Întrebare de bun simţ:
«Dacă au fost omorîţi atâţia, de unde au apărut, după război, mult-mai-mult-decât-atâţia - peste tot, în toate funcţiile, în toate instituţiile?»
Calculul nostru neputîndu-se rezema pe cifre atât de orbitor de exacte ca ale coralnicilor (de unde, dacă documentele româneşti au fost furate de chiar evreii sovietici în august ‘44?), ţine seamă de trecerile peste noua frontieră, în Basarabia, în Bucovina de Nord - şi de cronologie:
- începînd de la 15 iunie 1940 - după înfrângerea şi ocuparea Franţei, putere garantă a României - “trecuţii” de pe malul drept al Prutului pe cel stâng, în provinciile româneşti Basarabia şi în Bucovina (de Nord) răpite de ruşi - în nobilul scop al “construirii comunismului”. Deşi prooccidentali, francofili, însă comunişti deşi se declarau”: “interna¬ţionalişti”, erau curat prosovietici, evreii se bucuraseră de victoria lui Hitler - fiindcă acesta era aliatul lui Stalin 7\
- după 22 iunie 1941: “trecuţii” peste Nistru, de pe malul drept pe cel stâng, în U.R.S.S. (operaţie botezată: “retragere strategică pe poziţii dinainte stabilite, în vederea pregătirii contraofensivei în Apus”), în fapt: evacuarea cadrelor de stat-şi-de-partid, or cadrele-de-stat-şi-de-partid erau, în majoritate covârşitoare, evrei… Asupra acestei realităţi: evacuarea - oficială - a tuturor cadrelor, evreii (cu o singură excepţie cunoscută de mine: Gr. Vindeleanu, vezi-i mărturia mai departe) păstrează o tăcere-de-aur asupra locului şi a timpului, rezultînd minciuna totală, ca cea practicată de sinistrul Sorin Toma (cel cu “putrefactul” Arghezi): în “amintirile” sale nu există realitatea geografică Basarabia, iar realitatea istorică; 28 iunie 1940-22 iunie 1941 a dispărut ca prin minune…
La întrebarea: Cine dintre evreii români s-a dus în Basarabia, Bucovina de Nord, după 26 iunie 1940? De patru ani încerc să aflu - nu am reuşit. Dacă pot cita şase nume: A. Bârlădeanu, Perahim, Celac, Sorin Toma, Roller, M. Oişteanu… - sunt incapabil să spun cu ce se ocupaseră aceştia între 28 iunie 1940 şi 15 iulie 1941- acolo. Cine-ce a făcut ?\ secret militar. Cei care au fost acolo şi au facut-dres atunci nu deschid gura. Prin 2003 l-am rugat pe Vladimir Tismăneanu să-mi împărtăşească ce ştie despre aceşti “revoluţionari” printre care şi tatăl său, Leon şi mama sa Hermina Marcusohn. Vladimir mi-a răspuns că părinţii săi, ca “spanioli” au fost tot timpul la Moscova, cu Leonte Răutu, deci nu ştie nimic despre cei “activînd” bolşeviceşte din Basarabia… în această situaţie noi, cei care nu ştim cu adevărat, dar pe care ne interesesează, fiindcă Basarabia şi Bucovina sunt ale noastre, iar victimele tovarăşilor evrei: consângenii noştri - suntem obligaţi să raţionăm astfel:
«Dacă evreii refuză să spună ce au făcut în istoria-geografia indicată, înseamnă că faptele lor sunt de nemărturisit pentru oamenii normali: înseamnă că au colaborat îndeaproape cu “Organele”; înseamnă ca ei, făptaşii, se ştiu vinovaţi de crime.
Este vorba, desigur, de evreii comunişti care, înainte, în timpul, după ocuparea Basarabiei a Bucovinei de Nord şi a Herţei optaseră pentru Raiul Sovietic.
Câţi să fi fost? 130.000? 150.000? (cifră dată de NKVD), 260.000? Oricum, aproape toţi cei care, după 22 iunie 1941, pentru că nu aveau nimic a-şi reproşa (?), după ce au participat cu avânt la incen¬dierea şi dinamitarea oraşelor şi a târgurilor Basarabiei şi Bucovinei, au fugit vitejeşte peste Nistru, ca să nu pună Românii mâna pe ei, să-i pedep¬sească pentru crimele făptuite şi nu au fost opriţi de stăpânii lor, ruşii, decât în Asia Centrală, unde s-a născut poetul Valery Oişteanu, nepotul lui Răutu - citez din Enciclopedia Exilului Românesc de Florin Mano-lescu: “3 sept. 1943, Karaganda, Kazahstan. Tatăl: Mihail Oişteanu, prof. universitar. Mama: Bella, născută Iosovici, ziaristă la Agerpres. Nepotul lui Leonte Răutu (s.m., P.G.). Copilăria la Cernăuţi”. Cumplitul Mihail Oişteanu - frate al Groaznicului Leonte Răutu - a petrecut Anul de Sânge 1940-1941 în Basarabia ocupată de sovietici. Ca şi Bella Iosovici. Si au activat - bolşeviceşte. Cu asemenea ascendenţă, cu o viaţă de pui de supraştab în cartierul Primăverii din România terorizată, sărăcită, des-creierată şi de clanul Oigenstein, cetăţeanul sovietic Andrei Oişteanu pretinde a trata obiectiv “Holocaustul românesc”!
Acolo, în Asia Centrală, din august 1941 până în august 1944 bolşevicii evrei fugari căpătaseră instructajul apropriat pentru a deveni komisari-guvernanţi în ţările care urmau a fi ocupate şi sovietizate - unii; alţii (sau unii dintre primii) au urmat cursurile de perfecţionare a “consilierilor sovietici” în carantina aurită (numai pentru ei, bolşevicii) de la Cernăuţi (1944-1950). Mulţi se ilustraseră prin talentele de călăi ai românilor din Basarabia, Bucovina, Herţa între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 şi au (re)apărut în ceea ce mai rămăsese din România, multiplicaţi (se căsătoriseră, făcuseră copii, aveau socri, cumnaţi, cumetri, deveniseră, câţi, din 200.000?: 400.000?, 700.000?); unii coborîseră, ocolit, din Nord, prin/-din Ungaria, ca… “repatriaţi”- în a cui patrie?, doar A. Toma încă nu scrisese jucăuş-seni/l/ele-i versuri ce vor deveni ale Imnului de Stat al R.P.R.: “Azi ţara ta e casa ta”, pe care românii-recenţi, NKVD-işti ruso-maghiari şi le spuneau la ureche, facîndu-şi cu ochiul: “Azi ţara ta e casa mea!”
Neocolonizatornicii aduşi în furgoanele Armatei Roşii în 1944 (iar avantgarda pe tancuri, oricât ar nega acest adevăr istoric fostul meu prieten Ion Vianu, cel care m-a acuzat de “antisemitism basarabean”, fiindcă am avut neruşinarea să susţin această realitatea cunoscută de toată lumea, chiar şi de evrei - mai ales de evrei, beneficiarii acestui mijloc de locomoţiune, însă aceştia o neagă cu suspectă furie, ştiind-se vinovaţi), dar şi cei circa 100 000 de unguri şi cehoslovaci - în majoritate evrei -trimişi în 1945 de ruşi în România, ca să confecţioneze ei poliţia politică după modelul NKVD, în România neexistînd cadre… Aceştia au fost pe dată unşi super-poliţai-”români”, jurnalişti (români), procurori români, fabricanţi-de-istorie a… României, consilieri, consilieri-şefi, colonei, generali de miliţie, de securitate - sovietică - de armată română (?), direc¬tori, directori ai directorilor, preşedinţi de orice, sub-, supra-, miniştri-plini în Aparatul de Teroare, inclusiv “Justiţia”, inclusiv Armata, desigur la Externe, fireşte în Economie, se înţelege: în Comerţ exterior, evident în Cultură, cum altfel: în învăţământ, în Presă; cenzori, supra-cenzori, şefi, şefi-ai-şefilor de comisii ale zecilor de ventuze prin care bolşevismul rus ne-a supt bogăţiile, prin SovRomuri, tentacule cu care ne-a gâtuit, sufocat, terorizat, culpabilizat-reeducat - dacă i-aş înşira pe cei mai cunoscuţi, aş ocupa două pagini şi încă trei…
.. .însă holocaustologii i-au trecut şi pe ei la rubrica: “victime ale Românilor” - iată a treia dublă-falsă-contabilitate;
- în fine, după 1944-45: “dispăruţii” în Occident (direct din URSS - cu precădere în cele două “părţi” ale Germaniei).

“Pata albă” pe harta crimei (să existe oare în U.R.S.S./ Rusia/ Ucraina vreun memorial asemănător Cora/-ului consemnînd atât numărul evreilor ucişi de inamicii sovieticilor, cât şi al evreilor victime ai/ale sovieticilor? - fiindcă despre un Memorial ridicat la Chişinău şi la Cernăuţi onorînd memoria românilor victime directe ale evreilor sovietici deocamdată nu se vorbeşte) continuă a fi întreţinută de refuzul sovieticilor şi al israelienilor de a furniza cifre - am mai spus-o?-bine am făcut, re-repet: cum ruşii au confiscat arhivele germane cuprin-zînd documente ale “soluţiei finale” şi îi şantajează pe evrei ameninţînd cu publicarea “adevăratului bilanţ al Holocaustului”; cum tot ruşii au furat din arhivele româneşti, în primele zile de după 23 august 1944, cea 200.000 dosare tratînd “Basarabia şi evreii” (comandoul condus de Grişa Nahum, evreu din Ucraina, ofiţer NKVD, devenit general sovietic şi comandant al Direcţiei Contrainformaţii Militare române), lipsesc datele privind numărul evreilor care părăsiseră România pentru Patria Socialismului Biruitor (până la 22 iunie 1941) şi numărul evreilor victime ale românilor după 22 iunie 1941, precum şi numărul, originea şi numele evreilor intraţi în România după 23 august 1944.
Vid documentar profitabil calpuzanilor, traficanţilor: ca şi sovieticii, israelienii refuză să furnizeze cifre (fiind vorba despre aceeaşi “problemă”, paznicii dosarelor vor fi fost, nu întâmplător, aceiaşi juşti tovarăşi: întâi în URSS, apoi în Israel, doar sionismul unu este el), acestea constituind, fatal: “secrete de stat(e)”…
…Deşi (încă) nu li s-a cerut, pentru Nürnberg II, lista călăilor acţionînd în URSS şi în ţările ocupate de Marea Uniunea Sovietică (cea
Foarte) Liberatoare… Recuperaţii de Israel, riguros aceiaşi bolşevici internaţionalişti, odată ajunşi în Ţara Sfântă au devenit peste noapte: ultranaţionalişti, ultrareligioşi, ultraxenofobi, ultrarasişti, păstrînd fondul eternului komisar.
Însă chiar fară “documente” - dacă le-au furat înşişi evreii, pe când erau ei sovietici - şi ce dacă am mai spus-o? o re-spun! - iar aceiaşi, deveniţi israelieni, refuză să comunice informaţii (aşa se face justiţia de tip bolşevic, provoci dispariţia probelor, citeşte: le furi, apoi ceri probe! -astfel acuzatul nu va putea respinge acuzaţiile mincinoase), cumplitul adevăr spune: în sarcina şi pe conştiinţa României rămân multe şi grele păcate (câte: 100 sau 100.000?; 200 sau 200.000 victime?) comise împotriva evreilor, or se ştie: crima începe de la unu.
Absenţa documentelor nu-i deranjează pe Răzvan Theodorescu, Andrei Pippidi, S. Tănase, M.D. Gheorghiu, Totok, Pecican, D. Pavel, Marta Petreu, Carmen Muşat, I. Buduca, G. Andreescu, Laszlo A. - goi plecăciunişti, eterni linguşişti emeriţi care din dezgustătoare slugărnicie legitimează orbeşte în deplină necunoştinţă de cauză, cele mai neruşinate neadevăruri (comunicate lor la ureche, cu gura strâmbată de conspirativitate de către şoptitorii de profesie). Ei refuză să citească-citeze din documente şi din texte, altele decât cele recomandate de tovarăşii de la catedra de marxism-stalinism-sionism. Cât despre Moses Rozen, Z. Ornea, Lya Benjamin, M. Shafir, A. Oişteanu, L. Volovici, Radu şi Al. Florian, J. Ancei, A. Cornea, V. Neuman, R. Ioanid (”imensul istoric al Holocaustului românesc”), aceştia jubilează: lor le convine absenţa documentelor, doar ei înşişi au asudat abundent trudind la toaletarea-ocultarea-negarea lor.
Spuneam că absenţa documentelor: mană cerească pentru
“specialiştii” susnumiţi. Interpelaţi, ei explică: Muzeul Holocaustului de la Washington nu este interesat de numărul evreilor de origine română victime în Uniunea Sovietică între 26 iunie 1940 şi 23 august 1944, am citat esenţa “răspunsului” dat de tovarăşul R. Ioanid, lucrător-pe-tărâm (încă din neagra ilegalitate) în ghereta de la poarta Muzeului pomenit.
De ce nu este interesat muzeul pomenit şi american? A, da: pentru că un impostor, un falsificator de documente, de citate, ca acest “R. Ioanid” (după o carieră, în familie, de securist sionist, s-a mutat în USA, unde ca tot securistul evreu a fost pe dată primit şi uns istoric al Holocaustului - în bună companie: Elie Wiesel, cu el face schimb de reţete) nu este interesat, el, în aflarea adevărului care contravine invenţiilor, falsurilor: ordin de-sus-de-tot, de la Centrala Industriei Holocaustului. Astfel în România, după o eternitate de 40 de ani de otravă a marxism-stalinismului (băgată pe gât mai ales de tovarăşi profesori evrei), se va (re)impune şi alcoolul metilic (cel care orbeşte, înainte de a ucide) al neomarxismstalinismului, “materia-obligatorie: Holocaustul Negru”: adică numai jumătate din adevărul istoric, “capul” monedei adevărului, nu şi “pajura”: Holocaustul Roşu, de care evreii s-au făcut vinovaţi, încă din 1917, în Rusia; în 1919: în Ungaria; din 17 septembrie 1939 în Polonia; din vara lui 1940: în Ţările Baltice, în România, iar din 1944-45 în toată Europa de Est.

AddThis Social Bookmark Button





Basarabia Literara. Editie 2009.